vineri, 4 iunie 2010

Gânduri

Mă întrebam azi oare câţi am mai avea locuri de muncă sau parteneri dacă gândurile s-ar putea citi. 
Poftim?? Să-mi citească gândurile? Wow. Şi nu fac parte din categoria celor ce perie pe faţă şi bârfesc pe la spate. Dacă ceva sau cineva nu-mi place, nu voi sări niciodată în sus să laud lucrul sau persoana. De obicei, în situaţiile date, aşa-zis critice, tac. Gândesc şi tac. Tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată. Şi tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată pentru că interlocutorul intuieşte că răspunsul ar fi un ţepuş incomod şi neplăcut. Şi-atunci de ce-aş vorbi? 
Repet. Ce-ar fi dacă, Doamne fereşte, gândurile ni s-ar alinia frumuşel, deasupra capului, tot timpul?... Aoleu.
Oare House avea dreptate când spunea: "Truth hurts, so everybody lies"? Minţim neverbalizând ca să îi ocrotim pe ceilalţi şi, făcând asta, ne menajăm şi pe noi înşine? Pentru că un adevăr, al meu, tăcut, neverbalizat, echivalează strălucit cu o minciună, tot a mea, nu-i aşa?
Gânduri, tăceri, minciuni albastre.

Un comentariu:

  1. un albastru sidefat si rarefiat ca niste ganduri duse dincolo de realitatea asta "gri", ca un scartzait sarcastic la vioara al unui amarat de cersetor la granita dintre ideal si prozaic...

    RăspundețiȘtergere