"Deci".

Ştii ce mi se pare tragic? Mai tragic decât comedia umană în toată splendoarea ei? Indecizia. Nehotărârea. O vezi peste tot. Cu toate astea, de la o comedie te-ai aştepta să fie comedie. 

Am văzut "Mariaj de Vegas" ("What happens in Vegas"), cu Cameron Diaz şi Ashton Kutcher. După un debut ciudăţel, spiritele se înflăcărează, în fond ce n-ar face cineva pentru a-şi păstra averea câştigată pe neaşteptate într-o singură noapte, în Vegas? 

Ai parte, aşadar, de şicane, de copilării, de imaturitate, de conflicte casnice, de păcăleli, şi, fără să îţi dai seama, a trecut jumătate din film. Cred că a doua jumătate începe să nu mai fie deja comedie, ci se transformă în romance. Adică de unde până atunci râdeai fiindcă nu aveai de ales, oricât de trist ai fi fost, la un moment dat lucrurile devin serioase şi, "pe cale de consecinţă" (citat Mircea Badea), siropoase. 

Iar comedia decide să devină romance. 

Dacă mă întrebi ce am văzut sâmbătă, am văzut o Cameron Diaz cu un corp frumos lucrat, îmbrăcată cu gust, puternică şi fragilă, emoţională şi emoţionată, luptătoare şi visătoare, şi un bărbat transformat. 

Şi-uite cum te ia duioşia şi uiţi că ai râs şi regreţi. Regreţi că până şi filmele sunt ca reclama la bere. Nehotărâte. "DECI... DECI".

Considerente cenuşii

"Dar bine-ai venit, amăgire, 

Mai stai, mai durează un pic. 

Această minţită iubire

Oricum e mai mult ca nimic". 

Adrian Păunescu o fi având dreptate? O iubire minţită e mai mult decât absenţa iubirii?

M-am obişnuit cu absenţa iubirii. Poate o simpatie sinceră, o apreciere dezinteresată valorează mai mult decât nişte vorbe pe care nu le crede nici unul din parteneri. 

Galsworthy spunea că în iubire mereu cineva tot sărută iar altcineva tot întinde obrazul spre a fi sărutat. Nici una din ipostaze nu mi se pare de invidiat. Adică n-aş putea să sărut ştiind că nu mi se răspunde la fel şi n-aş putea să primesc sărutul dacă nu aş simţi la fel. Nasol, nu?

Sar de la Păunescu la Galsworty şi mai apoi la House, care zice ceva de genul: "You know how they say, "you can't live without love"? Well, oxygen is even more important". 

Iar după filozofiile astea, mă uit la unii oameni. Mă uit şi, oricât m-aş minţi că micimea lor e un lucru cu care ajungi să te obişnuieşti, dezgustul sporeşte. 

Există mai multe categorii de oameni. Unii care au bani, avere, şi se laudă cu ele. Le au, nu contează cum le-au obţinut, sunt cineva. Sunt alţii care au bani, case, şi spun că nu au. Pe unde merg nu încapi de bocetele, văicărelile şi patetismul lor. Există oameni care nu au bani şi, cu toate astea, au mândrie. Au coloană vertebrală şi, în loc de bocetele aparţinând categoriei "defavorizate" mental, dau din coate, luptă, cu mai mult sau mai puţin drag de viaţă, nu abandonează. Şi mai există cerşetorii, care alcătuiesc o categorie cu totul aparte, de o cronicitate fără egal.

Sunt omul care am devenit ŞI datorită problemelor. Mă întreb dacă m-aş prefera diferită. Să schimb categoria. Să fac din bogăţie leit-motivul sărăciei mele spirituale. Şi nu. Nu aş schimba categoria, nici măcar pentru că atâţia idioţi o cred virgină.

Gânduri

Mă întrebam azi oare câţi am mai avea locuri de muncă sau parteneri dacă gândurile s-ar putea citi. 

Poftim?? Să-mi citească gândurile? Wow. Şi nu fac parte din categoria celor ce perie pe faţă şi bârfesc pe la spate. Dacă ceva sau cineva nu-mi place, nu voi sări niciodată în sus să laud lucrul sau persoana. De obicei, în situaţiile date, aşa-zis critice, tac. Gândesc şi tac. Tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată. Şi tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată pentru că interlocutorul intuieşte că răspunsul ar fi un ţepuş incomod şi neplăcut. Şi-atunci de ce-aş vorbi? 

Repet. Ce-ar fi dacă, Doamne fereşte, gândurile ni s-ar alinia frumuşel, deasupra capului, tot timpul?... Aoleu.

Oare House avea dreptate când spunea: "Truth hurts, so everybody lies"? Minţim neverbalizând ca să îi ocrotim pe ceilalţi şi, făcând asta, ne menajăm şi pe noi înşine? Pentru că un adevăr, al meu, tăcut, neverbalizat, echivalează strălucit cu o minciună, tot a mea, nu-i aşa?
Gânduri, tăceri, minciuni albastre.