Paralele

Ştii cum e să te trezeşti bine dispus, uitând pentru o clipă de precaritatea echilibrului tău existenţial? Să te trezeşti bine dispus uite-aşa, fără anume motiv, într-o zi mohorâtă de toamnă timpurie, când frunzele-s pârguite pe ramurile înălţate, a disperare, spre un cer închistat.

S-a terminat povestea. Există un "va urma" pe care trebuie să-l caut, să-l recuperez, gustul de acum fiind prea amar, totuşi. 

"Sfârşit de capitol" este cu totul altceva decât te-ai aştepta. Vine după "Forsyte Saga" şi după "Comedia modernă", cu nişte protagonişti diferiţi, punând vechile personaje într-un con de umbră. Cei de acum nu sunt mai puţin înţelepţi, sunt doar diferiţi. Caractere aparte, puternice, nişte supravieţuitori. 

Ce m-a surprins a fost faptul că volumele captivează, fără să fie de actualitate şi fără a avea pretenţia că ar fi romane poliţiste. Te "prind" într-o mreajă magică şi te trezeşti întrebându-te cum naiba o vor scoate la capăt caracterele. 

Constatări simple, pentru că postarea nu se vrea a fi recenzie: bărbaţii sunt de două feluri: nişte gentlemeni desăvârşiţi sau nişte gentlemeni care mai au de lucrat la comportament. Celor din prima categorie le-ai putea reproşa slăbiciunea, pentru că mai toate personajele aparţinând sexului tare se îndrăgostesc lulea numai de acele femei care nu îi pot iubi, care nu le pot oferi totul, iar ei se mulţumesc cu fragmentele pe care doamnele binevoiesc să le împartă. Te duc cu gândul la acei căţei de rasă care acceptă buna trataţie mimând fericirea, chiar dacă, în adâncul sufletului, şi-ar dori ca apartenenţa să fie completă şi biunivocă. Cei din a doua categorie nu sunt nişte ticăloşi, nu în adevăratul sens al cuvântului. Vorba cuiva: "Nici măcar nostalgia nu mai e ce era". Categoria a doua încearcă să domine, în general metodele de persuasiune fiind asociate cu violenţa fizică. Nu vei întâlni un limbaj inadecvat în roman, vei întâlni câteva erori umane asupra cărora poţi insista, întrebându-te dacă sunt, totuşi, condamnabile sau nu.

Romanul este, aşadar, pigmentat cu femei puternice, care nu-şi iubesc soţii şi care au privilegiul să fie adulate de aceştia. 

O notă discordantă o crează Dinny care, după marea pasiune pentru Wilfrid Desert, încearcă o vindecare solitară. Povestea lui Desert nu e de natură liniştitoare. Suflet zbuciumat, artist nefericit, agitaţia lui Desert e contagioasă şi neplăcută până şi pentru cititor. Desert are marele talent de a se face antipatic cititorului, fără să facă eforturi în acest sens. Din toate personajele, el se încadrează perfect în cercul laşilor, fugind de o iubire mistuitoare, de societate, izolându-se în cuibarul oriental, mai puţin dătător de dureri de cap. În aceeaşi categorie ar mai putea intra Jon Forsyte, a cărui destin dispare în ceaţă. Încă nu pot spune cu precizie dacă Jon e laş sau doar slab. Un bărbat slab, aducând cu Ashley Wilkes din "Pe aripile vântului", având o personalitate palidă.

Finalul e un amalgam. Eşti, pe de o parte, mulţumit că lucrurile au intrat într-o oarecare normalitate, ai siguranţa că femeile acelea au parte de suportul de care au nevoie şi liniştea e inerentă. Gustul amar e dat de aceea că, acolo unde e linişte, nu e pasiune bilaterală şi nici reciprocitate în dragoste. 

Poveştile lipsite de sincerul fior al începuturilor îmi apar ca nişte toamne obosite să mai fie rebele...

Nostimada

Câtă subiectivitate zace în fiecare din noi... 

Observ asta la mine, observ asta la alţii. Privim o situaţie, un caz, şi emitem păreri, şi găsim soluţii corespunzând gândirii proprii. 

"Nu mă pot împiedica să nu judec oamenii", zice Ileana Vulpescu. Judecăm oamenii după propriile noastre măsuri, având în vedere sistemul nostru de valori, validat sau nu de vreo comunitate sau curte constituţională. 

"Am fost întotdeauna un tolerant. Încă nu ştiu dacă lucrul aceasta e o calitate sau un defect", spunea altcineva. 

Mă gândeam la eşecuri. La rateuri. Ce anume poate determina ansamblul cunoscuţilor unei persoane s-o catalogheze pe aceasta drept "ratată"? Din punctul meu de vedere, ratat este acela căruia i-au fost puse la dispoziţie o sumedenie de mijloace pentru a-şi face un scop în viaţă şi care nu s-a folosit de respectivele mijloace pentru propria devenire sau pentru devenirea altora, în funcţie de ţinta aleasă. 

Ne e uşor să catalogăm, ne e greu să fim catalogaţi. Urâm să fim catalogaţi, găsim rapid scuze în ce ne priveşte, împrejurările ne-au fost potrivnice, n-am avut bani, n-am avut sprijin parental. Ce facem cu cei ce au avut de toate şi, cu toate astea, sunt debusolaţi şi plutesc în derivă pe marea destinului? 

În funcţie de persoana la care facem referire, devenim, brusc, subiectivi. Dacă împricinatul ne e apropiat, nici nu mai trebuie să-şi caute scuze, pentru că îi găsim noi. Dacă ne e nesuferit, înfierăm fără probleme, suntem neobosiţi în asta. Dacă ne e indiferent, trecem pe lângă el după ce i-am alocat 2-3 minute de gândire. Şi îl uităm, nu merită consumul. 

Mă întreb ce anume crează magnetismul şi ostilitatea între anumiţi oameni. De ce pe unii îi iubeşti fără efort, te superi pe ei, te împaci, şi faci asta la nesfârşit, pentru că starea de "supărare" nu funcţionează prea mult între părţi. După cum mă întreb de unde aversiunea aparent nejustificată faţă de anumite persoane. OK, persoanele din cercul nesuferiţilor fac gesturi pe care tu nu le faci, afirmă lucruri pe care tu nu le-ai afirma, au un sistem de valori şi nişte credinţe care te lasă fără cuvinte, nu pentru că acestea contravin părerilor tale, ci pentru că ţi se pare că ar conţine o doză substanţială de nebunie. OK. Dar de ce îţi pasă? Dă-i încolo, ignoră-i, doar ai amici cu care empatizezi la nesfârşit. 

Mi-ar plăcea să se creeze o pastilă care să neutralizeze sentimental. Să-i priveşti pe toţi cu indiferenţa din final de "1984". Cu ochi goi şi lipsiţi de semnificaţie. Sau nu mi-ar plăcea?? Cum ar arăta o astfel de lume? Rece. Fără zâmbete. Fără înţelesuri. 

Ajung la concluzia că viaţa în sine e de o nostimadă fără egal. Că iubim iresponsabil şi urâm la fel.

"Dacă viaţa ar fi un cal de curse, ar fi întruna muştruluit de antrenori că nu respectă regulile jocului" (acelaşi Galsworthy).

Zece

În 10.10.2010 lumea ar trebui să fie mai bună, mai frumoasă şi atât de pozitivă... Şi spun asta cu tonul lui Badea când nu crede nimic din ce spune. "Cei ce se nasc în această zi se nasc sub auspicii fericite", căsniciile se întemeieză mai cu elan decât în alte zile ale aceluiaşi an pentru că, nu-i aşa, vai cât de minunat e să fie zece a zecea. 

Mi-am amintit de o poveste petrecută în urmă cu mulţi ani. Eram în gimnaziu şi profesoara de română mă ascultase. Eram bună la română. Îmi plăcea româna. Nu pot spune acelaşi lucru despre matematică, fizică, istorie sau geografie. Le învăţam ca să le uit a doua zi. Nu la fel stăteau lucrurile cu româna. Aceea îmi plăcea. Aşa că, după ce m-a ascultat, profesoara mi-a cerut carnetul de note (îmi amintesc exact că locul meu în bancă era exact sub nasul profesorilor, lângă catedră), şi, cu o satisfacţie nedisimulată, îmi trecuse nota şi spusese: 

- 10 în 10 a zecea. 

Fără legătură cu zecele din zece a zecea, eu nu cred în horoscop, în astrologie şi în stele. Cred în afirmaţia celui care spunea că omul este suma eşecurilor sale şi mai cred ceva.

Nu am atins până acum subiectul pentru că întotdeauna mi s-a părut prea sensibil. Chiar şi pentru mine. 

Mădălina. 

La serviciu cumpărăm internet radio în fiecare zi, de câteva luni, şi nu-l mai cumpărăm în fapt. Asta pentru că am obosit îngrozitor să schimb canalele de fiecare dată când pe cineva deranjează mulţimea de vedete care, printr-o modalitate sau alta, au reuşit să ne devină nesuferite. Dacă antipatia celeilalte părţi se leagă de Julio Iglesias şi Celine Dion, eu am un top al antipatiilor. Pe locul întâi se situază, firesc, cretinul "Don't worry, be happy". Dar trăzneasc-o Dumnezeu de treabă, eu înţeleg din prima, nu mă convingi dacă repeţi la infinit, preţ de vreo 7 minute, acelaşi lucru, cretinopatule, gândesc, în timp ce mă deplasez cu viteză să scap de dobitoc. Nu-mi place nici mie Julio, nu mă dau în vânt după mult prea difuzatul "Alejandro", aşa că, uneori (deseori, de fapt), ajungem la Naţional FM. Post pe care îl urăsc. Sincer. Din toată inima. Asta de când patronii au înnebunit şi l-au făcut din post nepost. Auzi şi-acolo piese repetate la nesfârşit, pentru că o trupă care nu place fraţilor Micula nu există. 

Denis Ciulinaru nu s-a schimbat esenţial, totuşi, pare oarecum mai puţin Denis fără Claudiu Ştefan. Interviurile luate vedetelor sunt ok, subiectele se pliază în funcţie de personalităţi, dacă artistul e sensibil şi întrebările sunt pe măsură. Nu am răbdare să urmăresc interviul în întregime, pentru că e înnebunitor de lung. 

Legătura dintre cele afirmate până aici o constituie Mădălina Manole. 

Pe youtube există un videoclip: Mădălina la Naţional 24 Plus. Am fost şocată s-o văd. Acum, după ce totul s-a sfârşit. Veselia ei era fabricată. Părea rătăcită. Acelaşi lucru se vede la Răzvan şi Dani în emisie, în mai 2010. 

Mă uitam la ea, în contextul celor întâmplate, şi mă întrebam dacă a fost, într-adevăr, depresie postnatală. Eu nu cred asta. A fost depresivă? Cu siguranţă. Dar nu cred în depresia postnatală. Nu în cazul ei. 

Mădălina a fost o voce cu care eram obişnuită, o prezenţă caldă, vie, ceea ce nu înseamnă că fusesem vreun fan înrăit. Îmi plăcea aşa cum e bine să-ţi placă toate în viaţă: cu măsură. 

Uitându-mă la ea, mi-a fost clar că, într-un fel sau altul, încercase să lupte, să nu se lase doborâtă. Că emisese semnale. Numai că n-a fost cine să le interpreteze. Când te gândeşti la o existenţă, să n-o crezi niciodată lipsită de griji sau fericită. Existenţa fericită nu există. Mădălina avea răni nevindecate. Care îi apăsau greu pe suflet. Nici copilul, nici muzica, nici nimic nu i le-au închis. Sunt momente în care, obosit de luptă, clachezi. 

"Marile răni nu dor la început. Ele sunt mari pentru că deschid o rană ce nu se mai vindecă" (Mihail Drumeş). Afirmaţia conţine oarecare sadism însă e reală. Reală şi... cu consecinţe dramatice. 

Eu cred că omul duce. Duce până în momentul în care nu mai poate duce. Şi-atunci se duce el. 

"Nu cred în existenţa existenţei fericite", spune Ileana Vulpescu. Nici eu nu cred. Cred în zbatere, cred în zbucium, cred în "ediţiile adăugite şi îmbunătăţite ale nefericirii", nu şi în existenţa existenţei fericite. Pentru că, voluntar sau involuntar, independent de faptele sau spusele proprii, vin momente în care ţi-ajunge un cuvânt al altcuiva pentru ca edificiul pe care cu trudă l-ai construit să se prăbuşească într-o clipă. Şi-o dată cu el şi tu.