Nopti de matase

Mi-s nopţile de catifea în iarna asta. E-o iarnă fără planuri, fără lacrimi, fără emoţii (cel puţin până acum). E-o iarnă cu zile pline, cu o nevoie incredibilă de a împărţi cu cineva zâmbetul pe care mi-l provoacă exprimările deficitare, cu un pustiu în jur, cam de mărimea Saharei, cu neînţelegeri datorate uneori surdităţii, alteori muţeniei sau incapacităţii mele de a citi gânduri. 

E-o iarnă atât de diferită faţă de cea trecută. Oamenii nu se înghesuie să mă întrebe ce voi face de Sărbători, eu nu mă arunc în gol cât să uit că "cineva, înaintea ta a făcut asta deja", în iarna asta inima nu mi-e hotel, ca-n ultimii trei ani, în iarna asta neclarităţile majore s-au estompat şi simt acut maturizarea, care s-a insinuat, fără să ştiu, probabil în timpul vreunui vis de-o clipă, în mine. Am crescut. Nu-mi mai doresc fericire. Persoanele în vârstă mă urează diferit de cum obişnuiau: "Îţi dorim linişte, că noi, până la vârsta asta, de fericire nu am dat, aşa că presupunem că nu există". Îi privesc cu zâmbet. Mă simt de vârsta lor iar fericirea tot necunoscută mi-e. Nu e o necunoscută gen "Triunghiul Bermudelor", ceva care o fi fost, ar fi fost dacă, ceva gustat şi dispărut. Fericirea aia care e-n noi e atât de influenţată de cei din jur, de norul sau de soarele de pe cer, încât nu poţi spune că ai înţeles cum vine treaba şi că ai de gând să purcezi la căutarea ei. 

Zilele sunt noroioase pentru ca nopţile să devină de mătase. Mătase lunecoasă, mătase colorată, mătase rară, mătase care dacă s-ar concretiza probabil că s-ar numi fericire. 

Colinzile nu-s la radio, nu-s pe platoul din faţa Primăriei, nu-s în noile voci apărute. Nu-s Andra, nu-s Raoul. Colinzile sunt amintirile de-o inimitabilă perfecţiune pe care în copilărie, odată, le-ai gustat. Şi-atunci aveau aromă de cozonac cu nucă abia scos din cuptor, şi-aveau iz de bucurie, şi-aveau lacrimi în ochii înduioşaţi că undeva, în lume, într-un staul, neîncăpând în case, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea. 

Uite, Angel, ce-s pentru mine nopţile şi zilele astea atât de ostenite. 

Nu cânt şi nu sunt tristă. În inimă nu am clinchet, la ferestre nu-s globuri. Dacă te uiţi atent, vei descoperi într-un colţ uitat amintirea trecutelor mele Crăciunuri, când colindători cu glas răguşit poposeau pe la porţi, când deschideai şi li te alăturai, fericit, când Crăciunul chiar însemna aniversarea Cuiva.

E-o iarnă ce poartă în sine ecoul iernilor de demult. Ecou despre care trebuie să recunosc: teribil mi-a lipsit. 

Iar undeva, într-un staul, pe-o vreme ca asta, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea.