Balada pentru o minune

Am ştiut dintotdeauna că aveam ceva... greu de explicat până şi de mine însămi, un ceva aparte, un ceva care mă diferenţia de tot restul lumii. Că exigenţa legată de mine, că neiertările, că autocritica - toate îşi mai au un final, un sens, nu şi la mine. Într-un fel exigenţa asta m-a ferit să îi judec prea aspru pe alţii, câtă vreme nu m-au călcat foarte tare pe bătătură. Ştiam cât de departe de perfecţiune mă aflu şi-atunci cum să le pretind altora ceva ce mie mi-e străin? 

Eh. Am făcut cunoştinţă cu domnul calculator, computer sau cum s-o mai numi prin... 2000, cred. Nu pentru că aveam unul acasă (asta era la stadiu de vis îndepărtat şi nu neapărat necesar), cât pentru că făcusem un curs de iniţiere. Am petrecut ceva timp învăţând cu stau lucrurile cu MS-DOS-ul (coşmar pentru mine şi pentru ceilalţi participanţi la curs), şi cu Norton Commander-ul, ale cărui comenzi trebuiau învăţate ca la carte, aşa cum ştiai nervii cranieni în clasa a XII-a de liceu. Pretenţie absurdă de-a lui Gabi, profesorul, care la vârsta lui putea să aibă o viziune mai clară despre ce va aduce viitorul, nu să ne spună mereu că poate vom lucra pe computere nu atât de performante în care să putem folosi programe uzuale, ci pe antichităţi bune de pus pe rafturile muzeelor. 

Ulterior am avut computer la serviciu, unde am bâjbâit puţin, după care au venit nişte copii, care probabil adormeau cu monitorul la cap, spunându-le poveşti, şi alături de care am renunţat la emoţie sau temeri. Calculatorul acela era unul normal, şi limitat de absenţa internetului. 

În 2005 mi-am achiziţionat bunătate de computer (într-un fel îmi vine să râd când scriu asta, într-altul nu, pentru că, plauzibil sau nu, bunătatea de computer nu mi-a făcut probleme până în prezent. A căzut Windowsul de vreo două ori, virusat fiind, am necesitat nişte rami în plus, am necesitat partiţionarea hardului, m-am împrietenit cu un IT-ist care venea de îndată ce îl chemam şi rezolva problemele, dar cam asta a fost tot, până în ziua în care Tibby m-a învăţat să instalez singură Windows atunci când cade, şi de atunci... doar "marele expert" ce şi-a mai vârât nasul, să îmi bulverseze sistemul - şi nu doar pe el). 

Din 2005 am şi Internet. Din 2005 îl folosesc cu încredere, spre a afla despre păpădie, despre Herodot pe google, spre a socializa, spre a coresponda, spre a.

Nu, nu am conturi pe site-uri de socializare. Poate că, dat fiind episodul din seara trecută, a fost singura treabă inteligentă pe care am făcut-o, în legătură cu mine, în ultimii ani. Pentru că o fi conţinând şi exagerări, o fi având şi erori, dar ce vezi în "Minţi criminale" te face să vrei să evadezi. Pe Lună sau pe Marte. 

"Internetul e singurul lucru creat de om pe care omul nu reuşeşte să-l înţeleagă", era concluzia de-azi noapte. Şi-atunci stai şi te întrebi în ce măsură procedezi bine folosind o unealtă despre a cărei comportament nu ştii mare lucru. O unealtă care la un moment dat se va întoarce împotriva ta, făcând revoluţie. 

E copleşitor să vezi că locurile în care te simţeai în siguranţă, cum ar fi intimitatea propriului cămin, pot deveni capcane în situaţia în care un dement decide că ar fi frumos să devină celebru printre discipolii săi, folosindu-te pe tine drept şoarece, o conexiune în direct drept "breaking news", o minte bolnavă spre a-şi satisface narcisismul. E copleşitor să vezi că te poţi pregăti de culcare, cu porţile şi uşile-ncuiate, aşa, pentru liniştea ta, că nu ai averi în casă, şi dă peste tine un dement căruia nu i-ai greşit cu nimic, despre a cărui psihologie nu ştii nimic, dar care vrea să domine şi te foloseşte pentru a ajunge pe prima pagină a ziarelor, fără să-i pese de consecinţe. 

Aşadar, încotro naiba ne îndreptăm, oameni buni? Unde mai găseşti ajutor, dacă acasă a devenit echivalentul incertitudinii? Cine să te apere când cazurile de schizofrenie se înmulţesc incontrolabil? 

Categoric, Vank nu ştia ce vorbeşte când spunea: "Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". O, nu. Ziua de mâine va fi mai plină de paranoia decât cea de azi. Pentru că ne îndreptăm, invariabil, spre distrugere şi spre autodistrugere. Nu ştiu ce a favorizat creşterea numărului de demenţi. Tineri care la 12-15 ani îşi ucid mama şi bunica pentru că nu se simţeau sprijiniţi fug de la psihiatrie - sunt liberi, se spovedesc, sunt evlavioşi şi cucernici. Mame care îşi ucid copiii. Copiii care îşi ucid taţii. Toate aceste elemente or fi fost concepute la beţie, sub aburii alcoolului? Ce explicaţie a fenomenului putem invoca? Şi eu, care credeam că doar în ţările nordice numărul de psihipaţi obsedaţi e atât de crescut, punând asta pe seama frigului şi a întunericului omniprezent, mare parte din cele 24 de ore ale zilei. 

"Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". 

Asta sună a poveste de Fraţii Grimm.

"Te aşteptam, bine-ai venit,

Te cunoşteam chiar dacă noi nu ne-am mai întâlnit".

Şi-atunci hai să fim naivi, tâmpiţi, şi să credem că dragostea le rezolvă pe toate, şi să credem că lumea e plină de oameni buni... Invizibili, dar mulţi. Inexistenţi, dar funcţionali.

Pe crengile sufletului crivăţul şi-a pus amprenta, golindu-le de vise.