miercuri, 4 ianuarie 2012

Viata pentru sora mea

Am văzut o jumătate (jumătatea a doua) dintr-un film. Nu am putut să nu mă opresc la el - părea atât de dramatic. 
S-a numit "Viaţă pentru sora mea". Am văzut agonia cu care era învăluit copilul cu leucemia, am văzut agonia mamei, m-am intimidat la povestea de dragoste şi m-am şocat când procesul a apărut ca din senin. Procesul intentat părinţilor de către fiica cea mică. 
Ulterior am aflat. Micuţa fusese concepută cu scopul strict de a dona. Sânge, măduvă. Surorii ei. 
Am înţeles lupta mamei. Cu toată lumea. Am înţeles că ţinea cu dinţii pentru a-şi păstra copilul în viaţă. Am înţeles că nu accepta un "nu mai sunt şanse", un "nu se mai poate". 
Dilema a apărut la proces. A fost momentul în care m-am întrebat în ce măsură procedăm corect sacrificând binele unui copil pentru a-i ţine suflarea celuilalt. Pentru că fata cu leucemie nu mai trăia. Decât un calvar. Zilele ei erau coşmaruri. Viaţa ei nu se putea numi aşa. 
În ce ipostaze te pune viaţa, domnule.
Când a murit copilul, lucrurile au părut a reveni la normal. N-au fost resentimente de nicio parte. A fost înţelegere vădită în priviri şi în gesturi.
Ce e normalitatea, oameni buni? 
"Câtă luciditate, atâta dramă", zicea Camil. 
Tind să cred că ştia exact ce spune.

2 comentarii:

  1. am vazut un astfel de film in urma cu ceva ani. nu stiu daca era chiar asta sau altul asemanator. m-a cutremurat. stiu ca la momentul respectiv am vazut totul din prisma copilului care s-a simtit folosit. acum judec altfel. nu cred ca exista ceva mai crunt pe lumea asta decat pierderea unui copil. nu cred ca exista vreo mama care poate accepta moartea puiului ei fara sa spere si sa lupte pana la ultima suflare.
    ca nu e normal? cred ca normalitatea ne-o facem fiecare dintre noi, nu cred ca e general valabila. faptul ca iesim "din tipare" nu inseamna neaparat ca nu suntem normali, poate ca tiparele trebuie revizuite.

    RăspundețiȘtergere
  2. Situatia era mai dramatica decat o pot descrie. Nu suferea doar copilul bolnav, nu sufereau doar mama si tata. Traumatizati erau si fratele, si sora mai mica. Si nu vorbesc despre traume fizice, ci despre traume psihice. Sa vezi un om care in loc sa infloreasca, pentru ca avea varsta pentru a face asta, se ofileste pe zi ce trece... sa stai langa el, sa-l sustii, sa-l ajuti in masura in care se poate, stiind, totusi, ca boala e incurabila... De cata forta ai nevoie pentru a ramane cu mintea intreaga?
    Am cautat recenzii despre film. Unii spun ca incapatanarea mamei le-a facut rau ambelor fete. Altii arata doar dragostea fata de copilul bolnav.
    Situatia era crunta. Critica. Greu de spus daca mama a gresit. Cert e ca ambele fete au inteles in totalitate efortul. Numai ca amandoua aveau nevoie de eliberare. Au obtinut-o.

    RăspundețiȘtergere