Gradina diminetilor mele

Măcar de-aş fuma...

Dacă ar fi să îmi trasez cărări prin gânduri, m-aş întoarce în vara lui 2005, când, în drum spre anume locaţie, răcoarea din grădina dimineţilor mele a fost diferită de celelalte dimineţi. Era albă, era verde, era limpede şi mă atrăgea ca un magnet. Mi-era frig şi frigul ăla mă magnetiza, mă făcea să doresc să mă apropii, deşi, de regulă, sunt cea care dă iama spre foc, prima. Ce se întâmplase? Creierul meu făcea conexiuni. M-am întors în timp, spre anii când, copil neştiutor, credeam că viaţa poate fi frumoasă şi lină. Treceam pe lângă grădina dimineţilor mele şi m-a izbit aroma. Aroma de iarbă cosită. Pentru că grădina dimineţilor mele era în paragină. Mereu vedeam, prin gardul vechi, de lemn, iarba crescută, crengi răstignite de copaci, spini şi pălămidă. Atunci diferită a fost aroma. M-am întors la casa bunicilor, mi-am amintit de fântâna din curte, de iarba cosită, de casa răcoroasă, de râsete, de emoţii nemărturisite şi de imaginaţia mea debordantă, care făcea din umbre balauri şi din greieri armăsari. 

"Oamenii nu sunt prizonierii sorţii, sunt, mai degrabă, prizonieri ai propriilor minţi". 

Mă întreb dacă alte captivităţi or fi mai primenite. Mai îmbietoare. Mai utile. Mai generoase. Până la urmă, suntem ceea ce alegem şi suntem lăsaţi să fim, dacă nu ni se pun prea mulţi împotrivă.

Cum aş arăta neîngrădită? Neîngrădită de neputinţe, de reguli, de legi scrise şi nescrise? 

Libertatea e un concept pe cât de îmbietor, pe atât de sinistru. Pentru că libertatea mea ar veni în conflict cu libertatea ta, şi, în câteva ore, praful s-ar alege de tot. Dacă fiecare ar acţiona după cum îl taie capul, aş încerca să văd de binele meu, nemaiţinând cont că binele meu nu are nimic de-a face cu ce îţi doreşti tu de la viaţă. Pentru că, în lupta pentru împlinirea unui ideal, eu aş avea o părere, tu alta. Iar pseudo-armonia care tronează, mincinoasă, peste noi, s-ar preface în cenuşă. Fie ea şi de trandafiri.

Măcar de-aş fuma...