duminică, 17 iunie 2012

Iluzoriu

Dacă mă întrebi ce am mai făcut între timp, îţi voi răspunde că nimic notabil. Nimic deosebit. Am isprăvit "Floarea întunecată", al doilea roman de Nobel pe care l-am achiziţionat, mai puţin suspicioasă decât atunci când am luat "Fără ideal", recunosc. Şi asta pentru că, atunci când vine vorba de Galsworthy, nu mi-e greu să-l recunosc. Dacă îmi dai o carte pe care nu am citit-o, dacă mi-o întinzi deschisă la anumită pagină şi-mi dai un minut, fără să-mi arăţi coperta, şansele să îl recunosc pe Galsworthy sunt considerabile, pentru că scrierile lui au nişte note distincte, aşa cum privighetoarea cântă diferit de orice altă pasăre.
"Floarea întunecată" descrie, după cum rezumă şi criticile, cele trei iubiri ale unui artist. Sculptor de data asta. 
Iubirea dintâi e reprezentată de o femeie măritată. Băiatul are 17-18 ani, ea 35. Zbaterile lui sunt prezente, însă nici pe departe atât de acute cum sunt ale ei. Ea îşi ţese pânza în jurul lui, crezând că impusa condamnare într-o căsnicie cu un bărbat superior ca inteligenţă, însă rece, merită o pauză, un răgaz, o scăpare temporară. Iubirea nu se materializează, din nicio parte, probabil datorită faptului că Mark era un copil, totuşi, aşadar inconstant. 
Iubirea de-a doua se referă la o persoană la fel de măritată ca prima, de data asta de aceeaşi vârstă cu Mark, ale cărei sentimente se materializează, după îndelungi frământări. Nici femeia asta nu se măritase din dragoste, nici ea nu avea niciun sentiment faţă de soţ, atâta doar că, după ce se îndrăgosteşte de tânărul Mark, repulsia ia locul indiferenţei în ceea ce-l priveşte pe soţ. La fel ca-n primul caz, soţul este conştient de ce se petrece, încearcă discuţii cu soţia şi cu concurentul, încearcă s-o recâştige pe cea pe care sufleteşte nu o avusese niciodată, şi, o dată cu pierderea ei fizică, decide să o cufunde în moarte. Episodul este ceţos, se finalizează fără prea multă insistenţă în privinţa dramei. 
Cea de-a treia iubire se întâmplă la 45 de ani, în plină maturitate. Îl regăsim pe Mark căsătorit şi îndrăgostindu-se de fiica de 17 ani a unui fost coleg. Sentimentul este împărtăşit, fata găseşte modalităţi inedite de a-l convinge că îl iubeşte. Aşadar soţia de-aici este pe plan secund, deşi a fost prezentă în toate cele trei episoade, fiecare din parteneri convins că celălalt îl înţelege în prea mică măsură. Dacă de la soţie nu ai mari aşteptări, ea fiind o fiinţă paşnică, modestă, drăguţă dar fără frământări majore, aşteptările cititorului (ale mele, cel puţin) se referă la înţelegerea lui Mark, artistul, superiorul, cel sensibil, sentimental, aparte. El descoperă cu adevărat cu cine trăieşte abia când îi mărturiseşte nevestei pasiunea pentru tânăra apariţie, şi când nevasta se declară dispusă să îl elibereze, convinsă că el merită ce e mai bun de la viaţă. Gestul ei nobil a fost urmat de o fracţiune de luciditate de-a lui, atunci când se întreabă ea alături de cine va îmbătrâni dacă el va pleca, şi cu ce greşise ea pentru ca el să facă una ca asta. În plus, la 45 de ani el realizează că tinereţea atrage tinereţe, că tânăra de 17 ani are o viaţă înainte spre a-şi găsi pasiuni de vârsta ei, în timp ce pentru el episoadele cele mai pregnante ale dragostei apuseseră. 
Mi se pare curios că tocmai soţia nu a reprezentat o mare dragoste. Ea era soţia şi atât. Prezentă, însă mai tot timpul în umbră. 
Oare ăsta o fi destinul fiecărei neveste? 
Am citit cărţi mai bune ale lui Galsworthy, după cum am citit cărţi mai greoaie. Învăţăminte din carte mi-e greu să trag, câtă vreme nu mă regăsesc nici în pasiunile tinereţii lui, nici în cele ale maturităţii, nici măcar în pasiunile damelor pentru el. Fără a fi uşuratice, femeile astea au ceva distinctiv, întâlnit doar la femeile britanice, în general, şi la personajele lui Galsworthy în special. Ceva matur împletindu-se cu ceva copilăresc. Batiste muşcate de ciudă şi mâini frământate de neputinţă. 
Mă întreb ce anume a constituit fericirea personajului principal. Fost-a el oare fericit mai mult de câteva minute, dintre care mai bine de jumătate au fost iluzorii? Dar ea? Soţia? Ei ce bucurii îi fuseseră hărăzite? 
"Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu e decât o iluzie. 



18 comentarii:

  1. :) normal ca e o iluzie. fericirea e asa de scurta ca ai senzatia ca e iluzie.eu cred ca cel mai important e numarul pe care il obtii din insumarea momentelor de fericire pe care le traiesti de-a lungul vietii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie mi se pare teribil de fragila. E ca un puf de papadie purtat de vant. Ma face sa ma intreb daca nu cumva cautarea ei disperata ii face pe unii sa piarda timp pretios, in care ar putea fi fericiti de fapt.

      Ștergere
    2. Da, este. Daca ti-o asumi, ai sanse mari sa se transforme in tragedie. Daca nu ti-o asumi, vine vremea sa regreti. Concluzie: oricum ai face nu e bine.

      Ștergere
    3. adica se aplica perfect replica lui Aristotel "Oricum ai face, peste 10 ani tot o sa regreti" :)))

      Ștergere
    4. Sau chiar mai devreme! :)) Unii se ingrijesc de asta constant. Sa te faca sa regreti, vreau sa spun!

      Ștergere
    5. da, cei 10 ani sunt relativi :). cred ca si el a ales o cifra rotunda.

      Ștergere
    6. Dar oare avea dreptate? E o regula? Generala?

      Ștergere
  2. Sunt bune cartile astea de la Jurnalul National? Eu le-am luat pe primele trei si, cand am vazut ca sunt scrieri de mana a treia ale unor autor buni, am renuntat sa le mai iau. Mi s-au parut jalnice fata de pretentiile cu care au prezentat colectia. Adica, sa vii cu o nuvela neterminata precum "Iubeşte Revoluţia" la Soljenitin, si sa mai si ai pretentia ca asta e de Nobel, mi se pare penibil. Iar partea critica de la inceputul cartilor e mult sub astepari. Se vede ca aceasta colectie e lansata pe fuga, probabil de unii care nu sunt literati si are un impact evident limitat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ca sa fiu sincera, dupa publicitatea masiva care li s-a facut, am ramas neconvinsa. Eu am cumparat doar "Fara ideal" si "Floarea intunecata". Cei doi autori au si alte scrieri, din Sienkiewicz am citit, cu mult timp in urma, "Quo vadis", si chiar nu retin ce impresie mi-a facut, de aceea, inainte de a lua "Aniela", am citit recenzii. Unora cartea le-a schimbat viata si ar relua-o, oricand, cu placere. Cauta si tu cronici si vei vedea ce impact a avut. Pe mine una m-a plictisit ingrozitor. Ca sa fac o comparatie, "Adela" lui Ibraileanu mi se pare mult, mult mai convingatoare si mai nealterata de patologie, desi elementul comun exista.
      Din Galsworthy, cel mai agonizant mi s-a parut "Patricianul". In rest, carti cu mult continut realistic, englezii dovedind ca nu prea uita de ratiune nici macar atunci cand iubesc. Spre deosebire de francezi, care sunt mult, mult mai pasionali, daca e sa ne luam dupa scrierile lor. Pentru o dragoste fara viitor, fara sanse si fara sperante, francezii se ruineaza fara sa clipeasca.

      Ștergere
    2. eu cred ca din opera lui Sienkiewicz nu Qvo vadis trebuia sa ia Nobelul, ci trilogia istorica, chiar daca Pan Wolodyjowski e un pic plictisitoare. dar cine sunt eu sa emit opinii, nu?

      Ștergere
  3. Ms pt lamuriri. Inteleg ce zici, chiar si cu cronici citite, tot nu ma convinge colectia. Parca ce publica astia prea e de mana a treia. E ca si cum ni s-ar spune despre Rebreanu ca e mare scriitor (si este), dar ni s-ar da ca roman reprezentativ al lui tocmai..."Gorila". Sau, pentru Sadoveanu, ni s-ar prezenta..."Mitrea Cocor".
    Am vazut ca urmaresti blogul lui Dan Negru. M-am uitat si eu pe el si am vazut ca scrie interesant. Dar ce emisiuni face...Din cauza asta nu mai pot sa iau nimic altceva in serios facut de acest om. E un personaj vandut banului in totalitate si care accepta sa se prostitueze zi de zi pentru ban, dar si sa prosteasca generatii intregi pentru ca el sa castige bani (ingrozitor de multi). Din cauza a ceea ce face la tv, Negru a devenit pentru mine un personaj odios, de cea mai joasa speta, un tip fara onoare, fara limite in a cobori dejectia. E un ins care, orice ar incerca, nu mai poate fi salvat si nici spalat. E la fel ca si Migur Mihaescu care, desi a introdus imbecilitatea in randul tinerilor pe cel putin 10 ani (cred) prin personaje ticaloase prin prostia lor precum "Garcea", "Leana" etc, a avut indrazneaza sa candideze pentru a fi ales primar. Si ne vorbea nou despre moralitate, bun-simt, respect civic etc. Tocmai el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Urmaresc blogul lui Dan Negru tocmai pentru ca intre ceea ce face si ceea ce scrie e o diferenta ca de la cer la pamant. Daca nu ai sti cine e autorul, nu-i asa ca impresia ar fi foarte favorabila? Si eu am ramas uluita cand am descoperit blogul sau.
      Discrepantza e uriasa. Te face sa te intrebi cine e personajul in realitate. Cel care scrie sau cel pe care il vedem racnind? "Cand scriu nu tip" - e motto-ul sau.
      Nu stiu daca e un model pentru generatia tanara. Poate ca e. Mi-ar placea sa fie model datorita lucrurilor pe care le scrie, nu a celor pe care le face. :)

      Ștergere
  4. Avem tot dreptul sa emitem opinii. Nu avem pretentia ca am fi critici de arta. Suntem cititori care incearca sa gaseasca explicatii. Citim, comparam, ne facem o imagine despre capacitatea autorului, si avem dreptul sa contestam un premiu care ni se pare nemeritat.

    RăspundețiȘtergere
  5. Corect. Dar de cand l-am vazut ce face la tv, nu-l mai pot vedea altfel nici in scris.

    RăspundețiȘtergere
  6. Si totusi, doar unul din cei doi este adevaratul Dan. Pe cine pariezi?

    RăspundețiȘtergere
  7. Pe asta care scrie aici. Stiu ca e f istet, am obs de cand lucra la TVR si facea o emisiune muzicala.

    RăspundețiȘtergere
  8. Asa e. E cult si scrie placut, altfel nu l-as citi. Daca lasam deoparte ceea ce vedem pe sticla, continutul scrierilor face toti banii, asa ca eu las deoparte ce face pe sticla atunci cand il citesc. :)

    RăspundețiȘtergere