sâmbătă, 30 iunie 2012

In filme

În filme, când un cuplu se formează, dacă eşti dotat cu o cotă de sensibilitate, te regăseşti în poezia celor doi, retrăieşti secvenţe pe care într-un moment al vieţii le-ai trăit, poate, şi tu, mai acut sau mai atenuat, dar le-ai trăit, ceea ce se cheamă că nu ai pierdut timpul de pomană ("A walk to remember").
În filme, când o criză apare, cei doi o rezolvă împreună ("When a man loves a woman"), sau se separă, unul rămânând devastat şi făcând eforturi să se readune, celălalt... Dumnezeu ştie ce-o fi făcând celălalt, clar invadat de nepăsare - sau nu ("Pretty woman").
În filme, dacă disconfortul nu e provocat de infidelitate, eroii rămân împreună, încercând să rezolve, să reziste, să-şi fie alături, să se susţină ("Toamna la New York", "Sweet November", "Water for elephants"). 
În filme, dacă disconfortul e cauzat de o presupusă infidelitate, eroii suferă împreună, pentru că la infidelitate nu a luat parte doar unul din ei, ci ea s-a întâmplat cu acordul celuilalt ("Indecent Proposal", "The painted veil").
În filme, nu vedem mai niciodată cum oamenii care se iubesc îmbătrânesc împreună. Poate pentru că nu o fac? Pentru că finalul e tragic sau se încheie apoteotic, când cei doi sunt pe culmi. 
Filmele, la fel ca romanele, deformează realitatea. Te fac să crezi într-o lume ireală, în frumuseţe, în sentimente împărtăşite, în fidelitate şi atracţie. Poate handicapurile sufleteşti se trag de la poveştile din copilărie, cele în care prinţesa era mereu salvată. Asta nu înseamnă să stai cu ochii în zare, nefăcând nimic, aşteptând să ţi se împlinească visul. Înseamnă să fii feminină. Şi calmă, deşi furtunile îţi bat la geam mereu şi mereu.
"Cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura" e una din cele mai mincinoase maxime emise vreodată, şi mă întreb ce minte a putut să emane aşa ceva. Fii bun. Vei fi considerat prost. Fii amabil. Bărbaţii vor crede că le faci avansuri. Zâmbeşte. Vei fi suspectat de intenţii ascunse. Fii modest. Vei fi considerat fals. Fii echitabil. Vei fi luat în râs. Fii sincer. Te vor urî. Fii politicos. Ţi se va răspunde cum nu ţi-ai imaginat. Fii lipsit de răutate. Se vor răzbuna pe tine de parcă le făcuseşi cel mai mare rău. Fii generos. Vei fi refuzat şi atacat şi jignit.
Alternativă? Pliază-te după spiritul vremii. Al veacului. Fii exact ce nu te educaseşi să fii. Fii rău. Fii imprudent. Fii nepoliticos. Fii trivial. În condiţiile date măcar vei fi lipsit de păreri de rău când ţi se va răspunde la fel. 
În viaţă, dacă ai iubit şi la un moment dat te-ai regăsit singur în poveste, nu vei primi explicaţii. Vei avea demnitatea să nu le ceri, dar "de ce-urile" te vor invada, luni, ani în şir. Nu vei înţelege niciodată pe deplin de unde schimbarea de cealaltă parte, câtă vreme tu erai dedicat, învăţaseşi să nu oboseşti cu întrebări sau chestiuni inutile, învăţaseşi ce place şi ce nu place, îţi schimbaseşi felul de a fi cât să corespundă cerinţelor celeilalte părţi. Uluirea va apărea abia în momentul în care, perfect transformat, vei constata că eşti perfect singur în ecuaţie. Că celălalt s-a agăţat de un pretext, de o scuză, pentru a te părăsi şi învinui cu convingere.
Poate a fost vina ta (fanii muzicii pop au tendinţa să se autoflageleze). Poate a fost vina lui, dar nu prea crezi asta. Poate nu a fost vina nimănui, ci aşa trebuia să fie. 
În filme, viaţa e emoţionantă, tristă sau frumoasă, pigmentată cu înţelesuri edificatoare. 
În viaţă, ne bălăcim în infinite "de ce-uri", pe care ni le adresăm nouă înşine, pentru că nu avem pe cine întreba. Cine să deţină răsunsuri la întrebările şi durerile noastre?
Reproş? Autoflagelare? 
Cum să mergi înainte când inima ţi se rupe în fâşii cu fiecare bătaie rămasă? 
Şi ce faci? Continui să zâmbeşti. Nimeni nu e interesat ce ascund ochii din spatele zâmbetului. 
De ce ar fi? E mai simplu să nu fie interesat. E mai simplu să nu ştie. E mai simplu... măcar pentru unii. Şi unii caută simplitatea, calea uşoară, întrebându-se de ce, atât de meritorii fiind, fericirea e la atâţia kilometri distanţă de ei. Măcar de întrebările de genul am fost scutită. E o fericire? Nu. E o resemnare. Te-ai frânt? Şi ce dacă? E bagajul emoţional cu care ai fost prevăzut de la naştere, cu care ai continuat să defilezi prin viaţă. Nu-i pasă nimănui, câtă vreme haina le e protejată de pata neînţeleselor tale lacrimi.




18 comentarii:

  1. si eu m-am intrebat ce o fi fost in capul alora care au inventat povestile. poate ca viata era prea urata si aveau nevoie de evadare intr-o lume mirifica. si uite asa a inceput totul. fabrica de iluzii, instrumentul de prostit genearatii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Si cand povestile nu au mai fost suficiente, s-au inventat drogurile. :)) Asa cred si eu, ca povestile astea dulci au fost o hrana indispensabila pentru imaginatia unora.
    Intrebarea e: cand te lovesti de peretii reci ai realitatii, cum reactionezi? Unii se refugiaza tot sub penajul dulce al povestilor mai reusite ale altora.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. pai exista 2 posibilitati:fie se trezesc, fie continua intr-o lume a lor ... mirifica.

      Ștergere
  3. Probabil se trezesc si evadeaza in lumea mirifica doar cand existenta e prea amara ca sa mai poata face fatza. Nu isi creeaza o dependentza de acea lume, insa se folosesc, uneori, de ea, spre a putea merge inainte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. e ca o supapa de refulare. cand devine prea incins ...
      cred ca e mai bine decat, fie sa o iei razna, fie sa alegi sa traiesti exclusiv in lumea mirifica. fiecare avem nevoie de ea ca sa reusim sa mergem inainte.
      aaa, bine, sunt cei care nu au nevoie pentru ca ei sunt perfecti, ei reusesc tot ce si-au propus si ei au numai suisuri nu si coborasuri, ca sa nu mai vorbim de caderi. nici macar nu stiu ce sunt alea :)

      Ștergere
    2. Prin urmare, fictiunea aceea roz face bine pe termen scurt. Gresim daca o asemanam cu o oaza in mijlocul unui desert? Totul e sa nu credem in Fata Morgana...
      Despre "cei fericiti"... numai de bine. Le-am cere reteta, daca am avea suficiente fonduri. Asa, ne multumim sa ii stim fericiti pana la capat. :)

      Ștergere
    3. eu cred ca nu strica un pic de ... mirificare din cand in cand.
      :))))))))))) le-am cere reteta daca am avea fonduri? :)))))))))))

      Ștergere
    4. Pai? :)) Sa stim si noi cum se face... :)) La reteta ma gandesc.

      Ștergere
  4. in filme realitatea este vazuta cu alti ochi pentru ca nu ramane nimeni singuri...cel putin aparent.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate. Chiar daca "jumatatea", "alesul", "the one", moare, mai raman in urma lui frati, parinti, prieteni, care il regreta impreuna cu supravietuitorul.
      Numai in viata lucrurile se petrec diferit...

      Ștergere
  5. Si, totusi, exista multe filme mai dure decat realitatea/viata (ex: Babel, 21 de grame, Awake, The Reader etc.). Cu genul asta de "povesti" cum ramane? Mai sunt ele inventate pentru evadare, sau...?
    Interesant articolul, imi place si stilul lent, profund, dar si fraza bine lucrata, cu multe cuvinte frumos alese si bine potrivite.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cred ca filmele dure sunt menite sa distraga intr-o realitate mai rea decat cea in care se afla omul, astfel ca, odata incheiata vizionarea, telespectatorul sa rasufle usurat, fericit ca fusese doar un film. :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Deci, pana la urma, accepti ca toate astea sunt o manipulare? :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Regizorii pot sa incerce sa faca asta. Sa manipuleze. Probabil chiar asta le e intentia si scopul. Din fericire, telespectatorii au discernamant. Foarte multi analizeaza, diseca situatiile, nu inghit hapul fara sa clipeasca. Nu toti iau de bun tot ceea ce vad "pe sticla". Mesajul e transmis, insa depinde de fiecare cum il intercepteaza si cat de mult se lasa influentat. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sau, conteaza in psihicul cui lovesc aceste manipulari. Daca intalnesc pe unii cu psihicul slab si intelect redus, scopul manipularii de masa e atins cu usurinta. Si, acest aspect se simte in viata de zi cu zi.

      Ștergere
  9. Manipularea nu o induc doar filmele, din pacate. Orice stire incearca sa se joace cu psihicul. Orice lucru, cat de mic, isi castiga adepti sau opozanti. De unde degringolada.

    RăspundețiȘtergere
  10. Fiecare decide pentru sine insusi. Manipularea se intampla si la nivel mic, in cadrul unei familii, a unei firme samd. Seful te poate motiva sa ramai la ore suplimentare printr-o afirmatie de genul: "Colegul tau, daca a ramas ieri putin peste program, a castigat un caz (sau niste bani)". Trebuie sa fii de piatra sa rezisti tentatiei, nu? :) Insa, cata vreme stii precis ce vrei, nu vei putea fi atat de influentabil.

    RăspundețiȘtergere