duminică, 14 octombrie 2012

Psihologia crimei

Psihologia crimei - nu, postarea asta nu va fi o trimitere la serialul cu acelaşi nume, din care nu am văzut vreun episod. 
Am citit, de curând, "Rebecca". Romanul e scris în stil autobiografic, personajul care relatează faptele fiind, poate, cel mai străin de ele, în fapt. Pentru ca rezumatul să fie scurt, un burghez englez cunoaşte la Monte Carlo o duduiţă ştearsă, care îndeplinea cu mai mult sau mai puţin succes rolul de companioană a unei doamne nu la fel de bogată, însă teribil de snoabă, doamna având ochi doar pentru cele mai sonore nume din burghezia de pretutindeni. Maxim de Winter devine un soi de salvator al duduiei, pe care accesele de teribilism ale celei care o plăteau o umpleau de ruşine, de altfel. Devine salvatorul ei determinând-o să se îndrăgostească de el (până aici nimic condamnabil, totul pare oarecum firesc - care dintre noi ar spune "nu" când un tip aparent matur, aparent echilibrat, frumos, cu bune maniere şi bine îmbrăcat s-ar arăta interesat?). Maxim de Winter decide să o salveze definitiv pe autoarea al cărei nume nu îl vom afla niciodată, însurându-se cu ea. Şi-şi duce nevasta pe domeniul său, după ce luna de miere se întâmplă la Veneţia. Pe domeniu, snobismul care o caracteriza pe doamna a cărei companioană fusese asta mică era generalizat. Servitorii au menirea de a fi antipatici, cu toţii, parcă ar avea vreun merit pentru că servesc pe proprietatea cu un nume, într-adevăr răsunător: Manderley. Nişte servitori antipatici, ţepeni, imobili, cu priviri care te îngheaţă, fiind genul de oameni pe care preferi să nu îi ai lângă tine, dacă e să mă întrebi - bineînţeles, pe mine, care nu am aterizat în astfel de medii vreodată, nevoită să trăiesc mai apoi acolo. Ca să pună capac la toate, servitorii o mai au în frunte şi pe baba aia greţoasă, doamna Denvers, a cărei privire era toată dispreţ, gheaţă, formalism rece şi superioritate. Bun. Până aici e OK. Până aici înţelegem că nimeni şi nimic nu o încuraja pe tânăra mireasă să pună piciorul în prag şi să înceapă să ordone. Era în minoritate, supusă bârfelor celor din jur şi celor din casă, care, de altfel, ar fi trebuit să privească cu sfinţenie alegerile stăpânului lor, nu să le conteste pe la spate, că nu de aia îi plătea Max de Winter. Dar, trecând peste asta, povestea care ni se dezvăluie e de-a dreptul oribilă. De la doamna Denvers, care nu s-a abţinut O CLIPĂ din prezentarea fostei soţii, învăluind-o într-o pătură a perfecţiunii de care ea era într-atât de convinsă încât a lămurit-o şi pe asta tinerică să creadă în ea, până la comparaţiile făcute de cei din vecinătate (ceva de genul: "Da... tu eşti aşa... Ce să zicem noi? Un şoc - Rebecca era atât de mirobolantă, perfectă, n-are rost să-ţi povestim, dar eram mai bogaţi doar pentru că o cunoşteam şi catadicsea să ne arunce câte o privire" - comparaţia cu femeia generoasă care arunca un os câinelui nu a traversat sinapsele nimănui, ăştia toţi fiind fascinaţi datorită puterii de atracţie exercitate de o femeie extrem de frumoasă, de elegantă, de manipulatoare, cât să îi facă pe toţi să creadă că era ireal de perfectă).  Aşadar mireasa nu prea avea condiţii propice spre a se simţi ca acasă în asemenea mediu, Maxim, bărbatu-său, fiind preocupat mare parte din timp cu administrarea moşiei, şi lăsând-o să se descurce pe cont propriu. Şi asta înţelegem. Marele "de ce" intră în scenă atunci când aflăm că, în loc să îşi divinizeze superba nevastă, aşa cum credea asta mică şi toată lumea din jur, Max de Winter o ura. O ura din rărunchi. Nu fără motiv, dacă citim despre falsitatea, lipsa de moralitate şi de principii, ironia, viaţa dublă, teatrologia care o caracterizau pe Rebecca. Rebecca era atât de egoistă, de ironică, de antipatică, încât nu aveai cum s-o iubeşti când vedeai cu adevărat cine e. "De ce"-ul meu devine chiar mai accentuat când înţeleg că, deşi traiul cu ea îi devenise nesuferit soţului, el a rămas captiv într-o căsnicie de faţadă, de convenienţă, doar pentru a da bine în faţa lumii. Ea nu avea cum Dumnezeu să îl şantajeze. Iar el acceptă compromisul şi coarnele. Iar, când nu mai suportă, îşi împuşcă nevasta în casa de pe plajă, îi ascunde cadavrul pe vasul pe care i-l cumpărase, şi îl scufundă. Câinele fidel care fusese doamna Denvers nu acceptă moartea celei pe care o diviniza. Eforturile depuse pentru a-i păstra vie imaginea sunt de-a dreptul patologice. Întrebarea mea este: de ce un divorţ ar fi fost mai degradant decât o crimă? De Max de Winter vorbim aici. Finalul "Rebeccăi" nu aduce cu el un sentiment de uşurare, mistuirea în flăcări a domeniului nu clarifică lucrurile, iar cititorul nu simte vreo eliberare bruscă pentru că ajunsese la finalul poveştii. 
Urmarea, scrisă de altă autoare (recunosc că nu îmi plac romanele de genul, sunt departe de cele originale, şi, când mama-autor al unei creaţii spune: GATA, înseamnă că e gata, sfârşit, nu mai e nimic de spus, de scris, de adăugat), aduce chiar mai multă obscuritate în ce îi priveşte pe supravieţuitori, anume pe cei doi soţi de Winter. Doamna este un personaj complet lipsit de păreri, incapabil să articuleze câteva cuvinte de una singură, aş zice. Un caracter moale ca o cârpă, asumându-şi rolul de îngrijitor al soţului. Ea îl fereşte de emoţii puternice, are mare grijă ca nu cumva el să afle frânturi din speranţele şi dorinţele ei, ca să-l protejeze, pare o simplă umbră, ale cărei entuziasme sunt sporadice şi trecătoare. Se consideră un caracter puternic, pentru că i se pare că îşi fereşte soţul de emoţii, însă e perfect incapabilă să-şi comunice, cu voce tare, micile dorinţe, micile vise, micile speranţe. Femeia asta nu a verbalizat in viaţa ei: "Mi-ar plăcea să". Da, spera la nişte lucruri - voia copii, voia o casă, sătulă de atâta pribegie, dar o dată nu a îndrăznit să viseze cu voce tare! Parcă îşi făcuse un scop în viaţă din a conversa doar la nivel superficial, temându-se continuu de efectele pe care vorbele sale le-ar putea avea asupra soţului. Apariţia celor mai urâte personaje din volumul anterior nu este nefirească, trebuia să existe, pentru ca povestea să pară că are continuitate şi că ar conţine şi elemente surpriză, însă finalul poveştii este mai previzibil pentru cititor decât pentru nevasta care rămăsese, fidelă, în umbră, temându-se să deschidă vreodată gura. 
Poate sunt mult prea critică. Nu am citit recenzii ale cărţilor, acestea sunt strict impresiile mele. Neiertările mele sunt la adresa personajelor secundare, pentru că despre cel principal,  reprezentat de Rebecca, o femeie cu un caracter infect, nu pot spune decât că nu-şi găsise naşul. Că un personaj cu personalitate puternică i-ar fi administrat nişte corecţii de să le ţină minte. Chiar dacă era un personaj impulsiv şi cu înclinaţii spre rău, Rebecca nu era dracul. Oricât de dominantă, nu era ubicuă, oricât şi-ar fi dorit asta. Trebuia să existe o metodă de "îmblânzire a scorpiei", mă gândesc, numai că nimeni nu a avut inspiraţia sau interesul de a o găsi.
Aşadar... romanul iniţial, deşi bine scris, e nerealist, cred eu. Sau poate că unii dintre noi cunoaştem şi în viaţa reală asemenea poveşti?... 
Sfârşitul înceţoşat al primului roman se datorează cenuşii. Pentru ca tot ceea ce clarifică cel de al doilea să fie inutil, aş spune... 

15 comentarii:

  1. Te-ai pus pe citit în ultima vreme, observ :). Eu n-am citit cartea asta, dar m-am uitat pe net acum, după ce am lecturat postarea ta și am văzut că, zic unii, s-ar găsi greu în traducere românească, ba, mai mult, cică nici n-ar fi traducerea de bună calitate. Ca să fiu sincer, nu cred că o voi citi în curând pentru că nu prea mai am timp de altceva, tot n-am terminat cu Dostoievski și mai sunt și foarte prins cu proiectul meu (despre ce proiect e vorba, ți-am răspuns într-un comentariu pe blogul meu). Totuși, în fiecare săptămână, mai văd 1-2 filme (bune) în week-end. Postarea ta am citit-o până la capăt căci mi-a plăcut. Îți recomand să îți faci facebook ca să poată vedea mai mulți ce scrii. Eu, tot ceea ce am pe blog, pun și pe facebook și, prietenii din listă, comentează acolo. Aici, din câte observ, te ”văd” destui de puțini. Vreau să-ți mai zic că m-am abonat acum să primesc direct pe e-mail comentariile care vor apărea la articolele tale. Până acum era aproape supărător să dau mereu pe blogul tău să văd dacă a mai comentat cineva ceva, sau dacă mi-ai răspuns tu la vreun comentariu :).

    RăspundețiȘtergere
  2. Am uitat să-ți zic, deși m-am ținut să nu uit: îmi pare a fi cea mai lungă postare a ta. Cred că ți-au cam dat bătaie de cap diacriticele :)).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma descurc cu ele, pentru ca am fost nevoita sa le folosesc in trecut, pentru lucrarea de licenta. Si nu numai! In plus, mai exista cel putin o postare la fel de lunga. Mi se pare ca se cheama "Variatiuni", si am scris-o undeva prin aprilie. E despre "Pasarea Spin". :))))
      Ideea e ca folosesc diacritice pentru ca imi face placere. Sunt atatea persoane care nu-si bat capul cu ele...

      Ștergere
  3. Necazul la mine e ca nu am timp de facebook. Stiu ca acolo e activitate intensa, insa eu sunt foarte multumita cu prietenii mei de aici. Cum sa spun... Aici tu sau altii, daca gasesc ceva gresit, veniti si imi spuneti. Si prefer pareri sincere in locul like-urilor. Prefer sa ma tragi de urechi cand nu esti de acord cu mine, deoarece am avut timp sa imi fac o idee despre cine esti.
    Eu fac rar pauze de citit, deoarece realitatea ar fi insuportabila daca nu am putea evada in lectura. E... drogul meu, daca tot vorbeam de vicii si de pitici la un moment dat.
    Multumesc pentru amicitie si pentru rabdarea de a parcurge ditamai postarea! :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ești convinsă că eu sunt mereu sincer cu tine? :D Glumesc! Acum, orice ai scrie, nu cred că te-aș trage de urechi. În fapt, cine sunt eu să fac asta :).
      Nici eu nu fac pauze de la citit, mereu am câte o carte începută pe care nu mă las până n-o termin (chiar dacă e proastă). Cărțile și filmele sunt drogul meu. Nici eu n-aș putea fără cărți.
      Diacriticele le folosesc și eu mereu, chiar și în cometarii (după cum vezi), nu numai in texte :).

      Ștergere
    2. Și încă ceva: îmi place că ești foarte isteață și pare că știi ce vrei. Ce lucrezi? (dacă vrei să îmi spui, bineînțeles :))

      Ștergere
    3. Eu am gresit nu o data, atribuindu-le celorlalti caracteristici de ale mele. Am fost sincera, am asteptat sinceritate. Am fost generoasa neasteptand nimic si mi-am luat-o peste bot de parca faptuisem vreo crima :)) E slabiciunea mea. De regula nu fac eforturi sa ma apropii de oameni care arata de la bun inceput ca nu merita asta. Insa unele masti sunt extraordinare!
      Sa fii sincer inseamna sa iti asumi un risc. Anume acela de a emite pareri cu care obiectul sinceritatii tale poate sa nu fie de acord. Un om cu minte deschisa e capabil sa polemizeze, sa-si sustina parerea, sa argumenteze si, daca nu are dreptate, sa adopte contrariul. In teorie. Ca in practica... suntem prea grabiti si prea egoisti ca sa ne pese de altcineva, in afara noastra, din pacate. Cei carora le pasa de altii s-ar putea constitui intr-un club. Ar fi foarte aerisit acolo, stii bine! :))
      Am mai mute diplome si calificari, Cosmin. Facultatea de relatii publice si comunicare mi-a adus, cred, cele mai mari satisfactii (pur si simplu am adorat psihosociologia, ca si psihologia sociala, au fost cursuri de exceptie). Da, mi s-a sugerat in trecut sa fac psihologia, insa am refuzat. Poate ca rolul de... PR mi se potriveste mai bine. Nu as fi capabila sa stau si sa ascult rabdatoare, fara sa intervin decat spre a-l impinge pe om sa gaseasca de unul singur atat intrebari despre ce il retine de la devenire, cat si raspunsuri la aceste intrebari. Plus ca ma insel uneori. Daca mastile sunt foarte vechi, ma induc in eroare, cel putin pentru un timp. Iar cand sunt date jos de una din parti (de cei care le poarta sau de mine), e deja prea tarziu. "Mascatii" si-au atins scopul. :)

      Ștergere
    4. Să știi că această chestiune cu egoismul extrem m-a uimit și pe mine. Un mic exemplu: în troleu, am observat, oamenii sunt foarte ofuscați dacă nu au loc de tine, fie să urce, fie să coboare și, deseori, vociferează. Și, totuși, după ce ăla care a comentat se urcă, se așează tocmai el în ușă, cu picioarele și brațele desfăcute cât să-i vină lui bine. Să mai îndrăznești să-i mai zici ceva! Alt exemplu: când merg pe stradă, pe jos, de multe ori mă grăbesc. Și, tocmai în zonele aglomerate, când vreau să merg mai repede, se întâmplă să găsesc grupuri mici, de 3-4 persoane, care merg ca melcii, dar ocupă tot trotuarul. E aproape imposibil să-i depășești. Râsul zgomotos și nesimțit, aproape în orice cadru, mi se pare un alt exemplu de egoism. Dar, poate că cel mai mare egoism dintre toate, îl constituie fumatul în orice spații. Fumătorii au ocupat totul, de la stațiile de autobuze, până la cluburile de noapte. Fumează cu nesimțire și nu le pasă sub nicio formă de ceilalți. Aproape că nu mai găsești un local de bun gust care să nu fie invadat de fum de țigară. Nici nu poți aminti cuiva de locurile amenajate special, pentru că riști să te înjure. Fumătorii sunt unii dintre cei mai nesimțiți egoiști pe care i-am întâlnit. Dacă în Occident și lumea civilizată fumătorii și instituțiile respectă drastic pe cei care nu fumează (tendința fiind de a restrânge cât mai mult locurile destinate fumatului), la noi nefumători sunt aproape victime pentru că riscă aceleași probleme de sănătate precum cei care fumează (sunt nevoiți, de multe ori, să își desfășoare activitatea în preajma lor), dar mai sunt și persiflați,excluși de la socializare, sau se retrag ei pur și simplu. Eu pățesc chestia asta la mine la servici.
      Îmi pare rău că nu mai am timp să mă refer și la celelalte aspecte. Că ai avut așteptări de la ceilalți, înțeleg. Și eu am avut și am pățit-o. Însă, dacă ești sinceră, fii pentru că așa ești tu. Când ești sinceră pentru că speri ca și ceilalți să fie la fel, nu o să fie. Și tu ai de suferit :).

      Ștergere
    5. Bunul simt e din ce in ce mai rar intalnit, din pacate. Era o vorba care spunea: "Cine nu are batrani sa-si cumpere". Daca tot veni vorba, ii observi cocosati, aparent neputinciosi, asteptand un mijloc de transport in comun care, odata sosit, este luat cu asalt de aceiasi batrani pe care ii credeai neputinciosi? Batraneii devin brusc ageri ca niste caprioare si par a avea motorase la picioare. Nu pot decat sa ma amuz vazandu-i.
      Cred ca sambata am vazut aceeasi categorie luand cu asalt un supermarket care tocmai se deschisese si care vindea la preturi promotionale... bureti de vase!!! Si apa minerala, ca sa fim drepti.
      Traim intr-o lume in care cei mai multi fac regulile. Daca fumeaza majoritatea, trebuie sa ne inclinam cu respect. Din pacate. E o forma de resemnare, pentru ca astora nu le vii de hac!
      Cat despre sinceritate... exista sinceritatea aceea delicata, care iti atrage atentia ca ai o pata pe haina fara sa vrea sa te jigneasca, si exista acea forma de sinceritate care vede pete si pe cel mai imaculat costum, pentru ca asa si-a propus. Sau, daca pete nu, macar culoarea nu te prinde deloc. Dar deloc. Asta nu mai e sinceritate, e rautate pura. Pe care ai intelege-o daca ati imparti aceeasi functie, sau daca ati concura pentru acelasi post. Te-ai astepta la ea si ai fi pus in garda. Insa, cand ea vine de la superiori, iti devine neinteleasa. Superior insemnand superior. Sef. Mai bogat. Mai intelept. Mai educat. Mai in varsta.

      Ștergere
    6. Știu care-i treaba cu bătrânii, am văzut și eu deseori cum iau cu asalt autobuzele, uneori nici nu mai poți să cobori. Eu am tactica mea, nu îi feresc, intru în ei, îi împing, îi bag în mă-sa. Și, mă mai enervează când se uită la mine lung în trolee să le dau locul, iar dacă văd că nu li-l dau, comentează între ei. De parcă eu n-aș avea grijile mele, supărările mele, stările mele de rău, nopțile mele nedormite etc. Eu cred că proverbul acela se referă la bătrânii de demult, cei înțelepți și cu bun simț, nu la aceștia, de azi, de la oraș, trecuți prin comunism și deveniți slugi ale sistemului în tinerețea lor. Comunismul i-a învățat că tot ceea ce există e al lor dar, în fapt, de toate bunurile care contau se bucurau foarte puțini și anume camarila de partid de atunci. Cu toate acestea, bătrânii de acum consideră, în continuare, că bunuri private li se cuvin. De aceea dau năvală în magazine (dincolo de reducerile false), pentru că vor să apuce ei, nu cumva sa ia alții. Orice rahat vor să-l acapareze pentru că ”li se cuvine”, doar așa au fost mințiți. Un obiect dintr-un magazin nu e al patronului, e al lor, iar dacă se află în acel magazin, e acolo fiindcă patronul nu vrea să li-l dea. Însă, când li se dă voie în magazin în turmă, pătrund ca o gloată, fac stricăciuni, îi ”fură” ei patronului hoț ceea ce ăla nu vrea să le dea lor. Românii, din câte se vede, nu înțeleg și nu respectă proprietatea privată, dar de a lor proprietate să nu se ia nimeni. A lor e curată, e sfântă, a celorlalți e maculată, e furată, nu li se cuvine.

      Ștergere
    7. "E tanaaaaaaaaar, o fi obosiiiit", vocifereaza batranii cand vad persoane mai tinere de 70 de ani sezand in tramvai. Ii stiu. Tineretea e echivalentul odihnei si a prosperitatii pe toate planurile, in gandirea lor! Ce frumos ar fi sa fie asa! Dar de ce or fi batranii obositi? Lucreaza la norma? Au proiecte de implinit? Sefi care ii bat la cap? De ce astia batrani nu isi pot inchipui ca fiecare varsta isi are dezavantajele si greutatile? De ce trebuie tratati cu respect si menajati ca bijuteriile, cand au ajuns la o etate pe care multi dintre noi nici nu visam sa o atingem? Of. De ce am devenit atat de rai oare??...

      Ștergere
  4. n-am citit cartea. nu am fost curioasa dupa ce am vazut filmul, cand eram copil, si nu mi-a placut. e un defect al meu. foaaaaaarte rar se intampla sa citesc o carte, daca i-am vazut ecranizarea. sunt convinsa ca la varsta asta impresiile ar fi complet diferite, si totusi ... e ceva ce ma retine.
    te admir sincer ca citesti la greu. eu mi-am pierdut elanul.

    RăspundețiȘtergere
  5. Sa stii ca e cel putin curioasa cartea. Adica daca reuseste ea sa iti starneasca niste sentimente, tot se cheama ca o fi cuprinzand ceva. Citesc din motivele deja cunoscute: evadez cat sa nu ma fure realitatea cu totul! :)

    RăspundețiȘtergere