Indecenţă

Îţi aminteşti cum era când... nu doar îl visai, ci ştiai, aveai certitudinea că e aproape, la o întindere de mână distanţă, că trebuie doar să vrei ca să-l apuci, doar să ţii neapărat ca să-i simţi parfumul unic, doar să îi cânţi un descântec sau o vrajă de lună plină şi aveai să îl revezi mai clar ca niciodată? 

Era la o aruncătură de băţ distanţă şi singura ta temere era că nu meriţi atât de multă perfecţiune. Te simţeai copleşită, invadată, torturată - deşi nu ştiai de ce, de cine, ce stătea la originea a tot. 

Poate la originea a tot stătea buchetul de ghiocei palizi pe care îi găsiseşi în băncile copilăriei tale - buchet trecut ce-avea să îţi stigmatizeze viitorul, care niciodată nu-l va fi putând egala. 

Te uiţi în trecut, dintr-un prezent copleşit de acute, de ţipete, de zgomot. Şi vezi un trecut limpede ca un cristal în care n-ai avut tăria să te arunci, amăgindu-te că nu îl meritai. 

Să-ţi spun ceva? Pentru temerile tale de atunci trăieşti calvarul de azi. Pentru că atunci nu ai îndrăznit să alergi cât de sus te ducea gândul - eşti astăzi puţinul care ţi se permite. 

Ai vrea să te întorci în trecut? Să-l reeditezi? Să-l îmbunătăţeşti? Nu poţi. Poţi doar să îţi gestionezi prezentul. Şi viitorul. Şi tulburarea din zile şi din nopţi. Poţi să alergi, să fii azi mai obosită ca ieri, să cauţi rădăcina pierdută a speranţei. N-o vei găsi, însă datoria ta este s-o cauţi. "Iar datoria e cea mai indecentă dintre obsesii".

La mulţi ani, suflete frumoase! Să vă fie vieţile lumină şi căldură! Lacrima să se prefacă în cristale iar amărăciunea în bucurie veritabilă, nemachiată!

Nebun de alb

Din categoria: ce-mi taie respiraţia - combinaţia versuri, muzică, interpretare - nu se putea să fie mai reuşită decât este în formula Adrian Păunescu şi Emeric Imre: 

Zapezi

Am avut o tresărire într-un moment al zilei. Anume atunci când, după ce o auzisem la radio pe Laura Stoica interpretând "Un actor grăbit", au urmat alţii, mulţi alţii, după care Michael Jackson cu "Liberian girl", apoi, la un răstimp, Whitney Houston care promitea un  "I will always love you", şi, nu departe de asta, Patrick Swayze cânta despre "She's like the wind". 

În mod curios, fie pentru că oamenii ăştia au fost reprezentativi pentru generaţia mea, fie pentru că s-au stins, toţi m-au impresionat. Rău. Ceva mă face să cred că cei de azi nu-i vor egala niciodată. Nimic nu se va compara cu ceea ce mi-a reprezentat copilăria ("Wonderful life" al lui Black, "Nothing is gonna change my love for you" a lui Glen Medeiros), nici cu hiturile din "The bodyguard", care înfăţişa o Whitney pe care am iubit-o pentru voce şi aspect, în ciuda comportamentului infantil din film. Oare cărui fapt îi datora aparenţa destinsă, fericită, când viaţa ei a fost un şir de frământări?... Ea a reuşit să impună un model pentru o anumită generaţie, care o plânge acum în taină, neştiută de nimeni şi de nimic. O plânge cum plânge apusul unei epoci, a unei ere, aceea a inocenţei.

Şi-atunci întrebarea vine de la sine: unde sunt zăpezile de altă dată?...

Concret versus abstract

 Dimineaţă privirea mi-a căzut pe un afiş mare, prezentând spectacolele lunii februarie. Am avut mereu o slăbiciune faţă de teatru, adoram să văd şi să revăd, să retrăiesc cu altă inimă aceleaşi emoţii - sau or fi fost altele? Altele au fost, de fiecare dată. Pentru că nu poţi să nu sesizezi emoţiile pozitive sau pe cele negative ale actorului care, deşi îmbrăcat, e gol şi descoperit în faţa unui public atent. Pe actor îl simţi când e tracasat, vesel, trist, când se adaptează cu uşurinţă rolului sau când totul i se pare angoasant. 

Am văzut şi revăzut un spectacol tocmai pentru noutatea pe care o transmiteau emoţiile - mereu altele - actorului. Aceeaşi piesă putea fi răvăşitoare sau motivaţională. Aceleaşi acte puteau fi amare sau amuzante. E adevărat că publicul are un rol covârşitor în prestaţia actorului. Cel mai bun actor nu e decât un mim insipid dacă sala îl priveşte cu ochi goi, care nu doresc să înţeleagă, după cum un actor mediocru poate străluci dacă beneficiază de susţinere şi simpatie. 

Nu cred că întregul public sesizează diferenţele. Cred însă că mare parte din el o face. Face diferenţa. De unde o piesă nu va fi niciodată la fel. Nu e ca într-un film văzut în reluare. Nu e ca o piesă pusă pe repeat. Aerul acela are ceva inedit întotdeauna. Ceva rar, ceva neaşteptat, ceva uluitor, copleşitor, ceva viu. 

Mă gândeam la puţinii amatori de teatru din zilele noastre. Mă gândeam la ei, pentru că îi regăsesc în sălile de teatru, în timp ce în ambientul meu nu. În ambientul meu femeile sunt preocupate să gătească, să-şi socotească turele, zilele de salariu, să se supere pe soţii care li se par imbecili, să investească în educaţia copilului. Vieţile celor din ambientul meu sunt atât de sufocate de concret încât abstractul li se pare o nebunie. Iar arta, indiferent de formele ei de manifestare, e ceva abstract. Nu e ceva pe care îl ţii în mână. Nu îţi ţine de foame, nici de cald, nu îţi încălzeşte ciorba, nu îţi aspiră praful de pe parchet. 

Mă întreb cum viaţa de familie poate ucide nevoia de îmbogăţire spirituală a omului. Şi mă mai întreb cine deţine o cantitate mai mare de fericire? Concreţii sau abstracţii?...

Dark was the night

Se ştie că în viaţă nu ai garanţii. De niciun fel. Că trebuie să fii dement, cretin, sau extrem de bazat spre a-ţi imagina că cerul azi albastru va fi şi mâine albastru, că iarba azi verde va fi şi mâine verde etc. Trebuie să fii credul, să suferi de naivitate şi să crezi în poveşti cu zâne pentru a crede că lumea e un loc frumos, în care e bine să îţi întemeiezi o familie, la care şi spre care să te întorci, zi de zi, cu căldură şi lumină, în care soţul, în care copiii ies pe stradă fericiţi şi se întorc relaxaţi şi-n siguranţă chiar şi din propriul oraş. 

Dar ce se întâmplă când crezul tău despre viaţă nu e de aşa natură? E simplu. Ţi se întâmplă lucruri la care te aşteptai. Şi credeţi-mă, lucrurile astea nu sunt deloc bune. 

Ai presupune că o ieşire în oraş la ora 10 am este relativ sigură. Drumul nu e curăţat de zăpadă, gheaţa e prezentă, ştii că rişti o fractură, de gambă, de antebraţ, de orice; nu te aştepţi să fie cald, soare, să te bronzezi pe bulevard şi nu ieşi nici pentru a agăţa, nici pentru a fi agăţată. De altfel, nici locul, nici ora nu ar fi potrivite dacă ţi-ai propune asta. Aşadar ieşi pentru că ai de rezolvat nişte chestiuni. Te afli în loc public. În acel loc lângă care ochiul vigilent al poliţistului te taxează aspru dacă traversezi pe roşu. În acel loc în care circulă alte sute de oameni, fiecare cu treaba sau netreaba sa. Aştepţi la semafor, cu nasul abia iţindu-se dintre mormanele uriaşe de zăpadă, şi faci câţiva paşi pe trecerea de pietoni, pentru ca, după câteva secunde, să faci cunoştinţă cu un pumn în stern. Ţie destinat. Cu dedicaţie. Bochetarul care ţi l-a lipit îţi adresează şi nişte cuvinte, încerci să realizezi cam ce voia să spună, pentru că nu pricepuseşi nici de ce fuseseşi ţinta cretinopatului, nici cu ce îl încurcai, nici ce îţi spunea. Îţi continui drumul, cu respiraţia tăiată măcar pentru câteva minute, şi te bucuri că boschetarul nu fusese mai înalt, mai hrănit, mai musculos, să-ţi fi ars două în cap cât să ţi-l spargă, dracului. Nu întorci privirea. Ştii că  în războiul ăsta bătălia e de mult pierdută. Tu ai de ajuns în timp util la serviciu, nu de dat declaraţii la poliţie, nu de urmărit agresorul, nu de întrebat de ce dracului nimeni nu intervenise şi nimeni nu văzuse. Dar întrebarea mea e: dacă nu eu aş fi fost subiectul, dacă nu pe mine m-ar fi lovit, ci pe domnişoara slăbuţă din dreapta mea, cum aş fi reacţionat eu? Din păcate răspunsul mi-e destul de evident şi nu cred că, femeie fiind, aş fi mers să-l alerg pe ghiorlan. Totuşi, dacă domnişoara slabuţă care tocmai încasase un pumn în stern de la un boschetar s-ar fi aflat lângă mine, sunt convinsă că m-aş fi oprit măcar cât s-o întreb cum se simte. Aşa că mă bucur că domnişoara slăbuţă am fost eu. N-am avut de făcut alegeri. Măcar de data asta.
De data asta riscul a fost asumat şi consecinţele nesemnificative. Fractura nu a fost nici măcar sufletească. A fost un semnal de alarmă. Îndrăzneşte să te aventurezi, lumea e atât de verde şi de frumoasă. Dar dacă nu e aşa, cine plăteşte daunele morale?... 

În oceanul care mă înconjurase s-au aflat un boschetar. Şi-atât.