Pierdut anotimp

Pe vremea când eram copil, Primăvara se lăsa aşteptată iar, când venea, venea timid, cu ţurţuri care părăseau, tiptil, streşinile caselor, cu un soare palid pe un cer obişnuit cu cenuşiul, cu câte un cârd de păsări zgomotoase, cu un fir de iarbă apărut de nicăieri pe poteca din grădină, cu apă, multă apă care curgea de pe acoperişuri, plângând trecutul anotimp. 

Pe vremea când eram copil, astenia de primăvară de care pomeneau oamenii mari era ceva abstract. Noi ştiam doar că de pe acum nu trebuia să ne mai jucăm în case, lângă foc, că derdeluşul rămânea într-un colţ din amintire, că urmau zile mai lungi, seri mai înalte, timp mai frumos de joacă, adidaşi mai stropiţi cu noroi, pantaloni mai subţiri şi tricouri mai scurte. 

Pe vremea când eram copil, zâmbeam cu ochii la soare şi ne plăcea să ne îndrăgostim de anotimpul cu care eram binecuvântaţi. Priveam soarele în ochi şi ne înroşeam - şi noi, şi el. 

Pe vremea când eram copil, din martie visam la cireşe culese din pom, sau la cireşe luate din piaţă, cu 2-3 lei mănunchiul, cireşe înmiresmate şi îmbujorate ca zâmbetele noastre. 

Şi cerul era mai suav, mai bând, mai îngăduitor şi mai milostiv cu nevoile noastre de copii. 

Şi iarba creştea mai verde. 

Şi temperaturile creşteau treptat şi cuminţi, bine educate, bine-crescute, frumos aliniate în ceea ce numeam, pe atunci, normalitate. 

Simt că am pierdut ceva. Un anotimp. Să îl declar?... A fost vital? A fost esenţial? A marcat trecerea? A fost determinant. Nu-mi pot imagina ce aş fi fost azi dacă aş fi existat, dintotdeauna, într-un teritoriu fără primăveri. Fără bucuriile aduse de ele. Cum aş fi fost de mă năşteam în Australia? 

Pierdut anotimp. Îl declar nul. 

Pentru că, o dată cu el, s-a dus şi inocenţa cu care tremurând aşteptam Vara. Iar viaţa de-acum are gust de cireşe amare.

Arhitecturi

Dacă în arhitectură trendurile s-au schimbat, s-au adaptat, au fost influenţate de numeroasele culturi, mă întreb ce se întâmplă cu arhitectura minţii. Pentru că arhitectura obişnuită poate fi văzută, comparată, studiată. În timp ce arhitectura minţii rămâne un mister pentru cei mai mulţi dintre noi. 

În oraşul meu ce e vechi a rămas vechi. În centrul oraşului, clădirile au tencuiala scorojită. Oribilă. În mare parte căzută. De exterior nu se îngrijeşte nimeni. Nu ştiu cum o fi arătând interiorul acelor clădiri, pot vedea doar acoperişurile în formă de cupolă, bizantine, părând gata să se prăvălească. Pot vedea doar ferestrele înalte, neapărat înalte, dreptunghiulare sau ovale, cu aspect prăfuit şi rece, neprimitor. Pot vedea ornamentele de pe balcoane şi ferestre, ornamente baroc, care te trimit cu sute de ani înapoi. Pereţii igrasioşi nu cunosc noţiunea "restaurare". Nu când vine vorba de exterior. Asta se întâmplă în centrul oraşului. Pentru că în afara sa s-au născut cartiere noi. Aparent primitoare. Aparent stilizate. Aparent sterilizate. Arhitectura lor e pe sistem feng shui, cred. Beneficiază de pereţi cu izolaţii exterioare, de aer condiţionat, de geamuri termopan şi opulenţă. Văzându-le acum, îţi vine  crezi că or fi recitând din Blaga: "Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire. Şi totuşi te rog, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea". Ăsta e mesajul pe care clădirile din cartierele noi par să îl transmită, spre deosebire de degradarea depresivă a centrului oraşului. 

Însă vorbim doar de faţadă. Poate interioarele sunt curate şi primenite şi în centrul vechi, şi în cartierele noi. Sau dimpotrivă. 

Paralela e cea dintre clădire şi om. Dintre exteriorul uneia şi exteriorul altuia. Dintre interiorul uneia şi interiorul altuia. Nu ai garanţia că o casă veche şi dărăpănată ascunde existenţe mizere. După cum nu poţi şti că un om zâmbitor e şi fericit. După cum nu poţi şti că un om care te încurajează nu are sufletul făcut fâşii. Reversul e mai puţin probabil. Pe un om care te loveşte dinadins mai greu îl poţi suspecta de bunăvoinţă. De bunătate redundantă. De generozitate şi căldură. 

Arhitectura sufletească e o noţiune pe care psihologii şi psihiatrii nu o înţeleg pe deplin. O silabisesc fără să o recite. Nu o stăpânesc deşi vor asta. Clădirea e proprietatea cuiva. Arhitectura sufletească e proprietatea cuiva? Atunci de ce e atât de imprecisă? 

Autocritica

"Vrei soare, soare îţi dau, 

Sau pielea ţi-e rudă cu luna, 

Pe stânci dacă vrei te sărut, 

Sau în apă, îmi e totuna... "

Nu am idee ce anume mi-a declanşat în minte melodia. Nu am fost în companii gălăgioase. Nici vrăbii, nici oameni nu mi-au tulburat ziua; cred că până şi mierlele au plecat din faţa casei. Am fost spre seară în mall, unde am putut să cânt fără ca tu să trânteşti, furios, uşa, pentru că, în timp ce mă uitam la demenţa modei, la preţuri şi la nimic în mod special, am profitat că nu sunt spectatori, şi am cântat cu ăia care îi bucurau şi pe vânzători, în toate magazinele alea de renume, cu haine de firmă şi preţuri pe măsură.

Pe drum spre "acolo" am făcut o paralelă cu vremea când, copil, visam la anii de-acum. Frate, nimic nu au în comun, asta mi-e clar. Când eram copil, ai mei părinţi mă luau de-o aripă şi mă cărau, fie cu maşina vecinilor, fie cu tramvaiul, o bucată, după care cu minicarul, că aşa i se spunea hardughiei când eu eram copil, şi mă duceau cu sila să mă distrez "la iarbă verde" (ce pleonastică îmi pare acum expresia - de parcă cineva s-ar putea simţi bine la iarbă galbenă, pârjolită sau ruginie). Iar distracţia însemna jucat volei cu copilul vecinului, cu care, de altfel, nu aveai mare lucru în comun, eventual îmbrânceli, eventual dat prilej părintelui să îţi administreze vreo corecţie. Acum copilul vecinului şi-a împlinit menirea, le-a făcut pe toate, ca la carte: a emigrat, s-a însurat, a făcut un copil şi a divorţat. Cum scrie la carte, nu-i aşa? 

"Nisipul să fie ud, 

Iar marea un pic amară, 

Nisipul să zgârie lin, 

Iar marea să fie murdară". 

Demodato! 

PS: asta a fost autocritica de 1 Mai!