Beyond borders

Nu îl văd pentru prima oară. Probabil nu a fost ultima oară când l-am văzut. Interesant, de fiecare dată îl văd cu alţi ochi. 

E un film despre iubire, despre sacrificiu, despre renunţare la sine. Te face să te întrebi: dacă o femeie a fost capabilă de toate astea, or fi existând şi bărbaţi în stare să le făptuiască? 

Avem o petrecere, avem mondenism, avem convenţionalism, avem doi soţi, aparent snobi - deşi ea se depărtează de această trăsătură cu prima ocazie - care nu întârzie să apară - la chiar acea petrecere, odată cu sosirea misionarului însoţit de copilul etiopian înfometat şi oarecum robotizat din acestă cauză. Avem un manifest, o răzvrătire, o încercare de a-i trezi la realitate pe cei cărora părea să le pese doar de lumea lor, şi poate că aşa şi era. Doctorul este un personaj excentric, care îmi creează impresia că şi-a făcut un ţel din salvarea omenirii tocmai datorită incapacităţii de a exista în condiţii normale, pentru că pentru a face asta, pentru a exista firesc, ai nevoie de un curaj nebunesc! În privinţa asta, îndrăznesc să afirm că doctorul este un laş. Incapabil să îşi asume idealuri mici pe care să le ducă la bun sfârşit, acesta doreşte să salveze lumea de plăgile care au măcinat-o dintotdeauna. Răzvrătit şi rebel, aparent convins de realismul idealurilor sale înalte, neconvenţional, doctorul reuşeşte să îi intrige pe cei prezenţi, să îşi atragă antipatii şi să o impresioneze pe tânăra doamnă prezentă la acea petrecere. Ea decide să se alăture idealurilor doctorului, care nu i se par nici îndepărtate, nici nerealiste, ci tangibile şi cutremurătoare. Părăseşte cuibul cald şi confortabil în care se află şi merge să se alăture misiunii etiopiene, în care îşi investeşte economiile. Tipul o abordează într-o manieră mai degrabă grosolană şi brutală, privind-o cu nepăsare şi sarcasm. Doamna nu se descurajează, pune umărul la treabă, asumându-şi, aşadar, idealul unui străin care nici măcar politicos nu era. Dialogurile dintre ei nu sunt sensibile, doar doamna este, cu toate astea întrezăreşti schimbarea din caracterul ei. Poate mediul familial nu îi oferea perspective calde, în ciuda confortului fizic? După acţiuni mai mult sau mai puţin previzibile, după o pseudo-idilă, în care ea oferă totul fără să pretindă mare lucru, după răbdarea cu care îşi însoţeşte fiecare gest, realizezi că "acasă" nu îi oferă lucrurile de care are nevoie, "acasă" însemnând un soţ şomer şi infidel căruia nu îi reproşează mai nimic, conştientă de inutilitatea gestului, probabil, "acasă" însemnând datoria faţă de un copil, al lor, căruia îi este o mamă devotată. Aşadar, doamna noastră ajunge să îşi idolatrizeze eroul, să se dedice, în alt fel, idealului lui, să îl susţină prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, fără a-i fi, deopotrivă, neapărat comode. Decizia de a pleca în Cecenia spre a-l salva atunci când este luat prizonier nu mai şochează, fiind oarecum firească, previzibilă, aşteptată. 

"Beyond borders" este, în final, o poveste despre dăruirea de sine. Despre renunţare. Despre asumarea idealurilor persoanei iubite, asumare în care crezi cu mai multă sinceritate şi tărie decât iniţiatorul lor. Povestea te face să te întrebi dacă un el aflat într-o situaţie similară ar fi procedat la fel. Daca în locul lui Sarah s-ar fi aflat Nick, ar fi făcut aceleaşi sacrificii? Ar fi iubit la fel? Ar fi murit la fel? Ceva mă face să cred că nu...

Ganduri mute

Sunt situaţii în care eroul meu, aflat pe piedestalul creaţiei, reprezentat, în genere, de vreun scriitor, mă face să mă întreb cât de imuabile sunt legile sale. Cât de incontestabile. Cât de adevărate. 

Ileana Vulpescu face parte din topul preferaţilor mei. Are o luciditate ieşită din comun, refuzând să se şi să amăgească, de unde întrebările. 

"Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea", afirmă ea la un moment dat. Când prima oară am citit asta, a fost ca un fulger care mi-a luminat viaţa şi mintea, aflând că li se întâmplă şi altora. Poate (sigur) am greşit atribuindu-le tuturor aceeaşi stare. Poate că e o stare de har, cea pomenită de Zeiţă. Poate doar "cei aleşi" au parte de ea. Pentru că, în situaţii similare, când unii iubesc acasă, îi vezi schimbaţi în rău în toate celelalte aspecte. Îi vezi isterici, grăbiţi, insensibili şi fanfaroni în loc să fie generoşi. Generozitatea mai e generozitate dacă despre ea ştie doar obiectul dragostei tale? De ce nu se transpune în toate activităţile, în fiecare acţiune, determinându-te să fii nu tâmp, ci zâmbitor şi optimist, cum numai îndrăgostitul poate fi? Dacă dragostea nu te învaţă lecţia generozităţii universale, ce titlu mai poartă ea?... 

Psihologia crimei

Psihologia crimei - nu, postarea asta nu va fi o trimitere la serialul cu acelaşi nume, din care nu am văzut vreun episod. 

Am citit, de curând, "Rebecca". Romanul e scris în stil autobiografic, personajul care relatează faptele fiind, poate, cel mai străin de ele, în fapt. Pentru ca rezumatul să fie scurt, un burghez englez cunoaşte la Monte Carlo o duduiţă ştearsă, care îndeplinea cu mai mult sau mai puţin succes rolul de companioană a unei doamne nu la fel de bogată, însă teribil de snoabă, doamna având ochi doar pentru cele mai sonore nume din burghezia de pretutindeni. Maxim de Winter devine un soi de salvator al duduiei, pe care accesele de teribilism ale celei care o plăteau o umpleau de ruşine, de altfel. Devine salvatorul ei determinând-o să se îndrăgostească de el (până aici nimic condamnabil, totul pare oarecum firesc - care dintre noi ar spune "nu" când un tip aparent matur, aparent echilibrat, frumos, cu bune maniere şi bine îmbrăcat s-ar arăta interesat?). Maxim de Winter decide să o salveze definitiv pe autoarea al cărei nume nu îl vom afla niciodată, însurându-se cu ea. Şi-şi duce nevasta pe domeniul său, după ce luna de miere se întâmplă la Veneţia. Pe domeniu, snobismul care o caracteriza pe doamna a cărei companioană fusese asta mică era generalizat. Servitorii au menirea de a fi antipatici, cu toţii, parcă ar avea vreun merit pentru că servesc pe proprietatea cu un nume, într-adevăr răsunător: Manderley. Nişte servitori antipatici, ţepeni, imobili, cu priviri care te îngheaţă, fiind genul de oameni pe care preferi să nu îi ai lângă tine, dacă e să mă întrebi - bineînţeles, pe mine, care nu am aterizat în astfel de medii vreodată, nevoită să trăiesc mai apoi acolo. Ca să pună capac la toate, servitorii o mai au în frunte şi pe baba aia greţoasă, doamna Denvers, a cărei privire era toată dispreţ, gheaţă, formalism rece şi superioritate. Bun. Până aici e OK. Până aici înţelegem că nimeni şi nimic nu o încuraja pe tânăra mireasă să pună piciorul în prag şi să înceapă să ordone. Era în minoritate, supusă bârfelor celor din jur şi celor din casă, care, de altfel, ar fi trebuit să privească cu sfinţenie alegerile stăpânului lor, nu să le conteste pe la spate, că nu de aia îi plătea Max de Winter. Dar, trecând peste asta, povestea care ni se dezvăluie e de-a dreptul oribilă. De la doamna Denvers, care nu s-a abţinut O CLIPĂ din prezentarea fostei soţii, învăluind-o într-o pătură a perfecţiunii de care ea era într-atât de convinsă încât a lămurit-o şi pe asta tinerică să creadă în ea, până la comparaţiile făcute de cei din vecinătate (ceva de genul: "Da... tu eşti aşa... Ce să zicem noi? Un şoc - Rebecca era atât de mirobolantă, perfectă, n-are rost să-ţi povestim, dar eram mai bogaţi doar pentru că o cunoşteam şi catadicsea să ne arunce câte o privire" - comparaţia cu femeia generoasă care arunca un os câinelui nu a traversat sinapsele nimănui, ăştia toţi fiind fascinaţi datorită puterii de atracţie exercitate de o femeie extrem de frumoasă, de elegantă, de manipulatoare, cât să îi facă pe toţi să creadă că era ireal de perfectă).  Aşadar mireasa nu prea avea condiţii propice spre a se simţi ca acasă în asemenea mediu, Maxim, bărbatu-său, fiind preocupat mare parte din timp cu administrarea moşiei, şi lăsând-o să se descurce pe cont propriu. Şi asta înţelegem. Marele "de ce" intră în scenă atunci când aflăm că, în loc să îşi divinizeze superba nevastă, aşa cum credea asta mică şi toată lumea din jur, Max de Winter o ura. O ura din rărunchi. Nu fără motiv, dacă citim despre falsitatea, lipsa de moralitate şi de principii, ironia, viaţa dublă, teatrologia care o caracterizau pe Rebecca. Rebecca era atât de egoistă, de ironică, de antipatică, încât nu aveai cum s-o iubeşti când vedeai cu adevărat cine e. "De ce"-ul meu devine chiar mai accentuat când înţeleg că, deşi traiul cu ea îi devenise nesuferit soţului, el a rămas captiv într-o căsnicie de faţadă, de convenienţă, doar pentru a da bine în faţa lumii. Ea nu avea cum Dumnezeu să îl şantajeze. Iar el acceptă compromisul şi coarnele. Iar, când nu mai suportă, îşi împuşcă nevasta în casa de pe plajă, îi ascunde cadavrul pe vasul pe care i-l cumpărase, şi îl scufundă. Câinele fidel care fusese doamna Denvers nu acceptă moartea celei pe care o diviniza. Eforturile depuse pentru a-i păstra vie imaginea sunt de-a dreptul patologice. Întrebarea mea este: de ce un divorţ ar fi fost mai degradant decât o crimă? De Max de Winter vorbim aici. Finalul "Rebeccăi" nu aduce cu el un sentiment de uşurare, mistuirea în flăcări a domeniului nu clarifică lucrurile, iar cititorul nu simte vreo eliberare bruscă pentru că ajunsese la finalul poveştii. 

Urmarea, scrisă de altă autoare (recunosc că nu îmi plac romanele de genul, sunt departe de cele originale, şi, când mama-autor al unei creaţii spune: GATA, înseamnă că e gata, sfârşit, nu mai e nimic de spus, de scris, de adăugat), aduce chiar mai multă obscuritate în ce îi priveşte pe supravieţuitori, anume pe cei doi soţi de Winter. Doamna este un personaj complet lipsit de păreri, incapabil să articuleze câteva cuvinte de una singură, aş zice. Un caracter moale ca o cârpă, asumându-şi rolul de îngrijitor al soţului. Ea îl fereşte de emoţii puternice, are mare grijă ca nu cumva el să afle frânturi din speranţele şi dorinţele ei, ca să-l protejeze, pare o simplă umbră, ale cărei entuziasme sunt sporadice şi trecătoare. Se consideră un caracter puternic, pentru că i se pare că îşi fereşte soţul de emoţii, însă e perfect incapabilă să-şi comunice, cu voce tare, micile dorinţe, micile vise, micile speranţe. Femeia asta nu a verbalizat in viaţa ei: "Mi-ar plăcea să". Da, spera la nişte lucruri - voia copii, voia o casă, sătulă de atâta pribegie, dar o dată nu a îndrăznit să viseze cu voce tare! Parcă îşi făcuse un scop în viaţă din a conversa doar la nivel superficial, temându-se continuu de efectele pe care vorbele sale le-ar putea avea asupra soţului. Apariţia celor mai urâte personaje din volumul anterior nu este nefirească, trebuia să existe, pentru ca povestea să pară că are continuitate şi că ar conţine şi elemente surpriză, însă finalul poveştii este mai previzibil pentru cititor decât pentru nevasta care rămăsese, fidelă, în umbră, temându-se să deschidă vreodată gura. 

Poate sunt mult prea critică. Nu am citit recenzii ale cărţilor, acestea sunt strict impresiile mele. Neiertările mele sunt la adresa personajelor secundare, pentru că despre cel principal,  reprezentat de Rebecca, o femeie cu un caracter infect, nu pot spune decât că nu-şi găsise naşul. Că un personaj cu personalitate puternică i-ar fi administrat nişte corecţii de să le ţină minte. Chiar dacă era un personaj impulsiv şi cu înclinaţii spre rău, Rebecca nu era dracul. Oricât de dominantă, nu era ubicuă, oricât şi-ar fi dorit asta. Trebuia să existe o metodă de "îmblânzire a scorpiei", mă gândesc, numai că nimeni nu a avut inspiraţia sau interesul de a o găsi.

Aşadar... romanul iniţial, deşi bine scris, e nerealist, cred eu. Sau poate că unii dintre noi cunoaştem şi în viaţa reală asemenea poveşti?... 

Sfârşitul înceţoşat al primului roman se datorează cenuşii. Pentru ca tot ceea ce clarifică cel de al doilea să fie inutil, aş spune... 

Surprinzator

În zile cu parfum de miere s-a strecurat şi-un sunet venit parcă de departe, armonios şi cald şi tandru ca o mână ce-ţi şterge, fără plată, obrazul plâns. 

A fost una din cele mai frumoase surprize din viaţa mea să îl aud pe Horia Brenciu interpretând, atât de adevărat, "My way"! Mulţumiri, Horia!