duminică, 7 aprilie 2013

Sorry

Pe 8 martie, când pe stradă înfloreau sandalele, tricourile şi obrajii, la propriu, împreună cu cele 20 de grade din termometru şi cu un soare îmbietor pe o boltă perfect alcătuită, după nişte ore lucrate am sosit acasă, cu trandafiri gălbui şi cu o zambilă roz, de căpătat; mi-am retuşat un pic imaginea, m-am încăpăţânat să păstrez paltonul 3/4 pe mine şi am plecat spre teatru, să văd un "spectacol eveniment de Ziua Femeii", cum cred că îl numiseră. Fireşte că aşteptările au fost colosale. Repertoriul e amplu, cred că e greu să decizi ce piesă ar putea încălzi mai bine inimile doamnelor de ziua lor, aşa că alegerea unei piese pe care nu o mai văzusem promitea mult. Piesa se numeşte "Sorry", actorii, cei pe care îi îndrăgisem din ce în ce mai mult, pe măsură ce vedeam reprezentaţiile "Anonimului veneţian", sunt talentaţi, reuşesc să transmită mesaje clare şi emoţii şi mai clare, aşadar, cu toată oboseala, cu toate cele rele doar parţial depăşite, am pornit spre teatru cu încredere. Am înţeles, încă de la început, că seara va fi specială, că vor fi tombole, câştigătoarele putând beneficia de reduceri la diverse magazine din mall, de cazare pentru o noapte într-un hotel central, împreună cu partenerii sau, de ce nu, de abonamente la o sală de fitness, pentru o lună. OK, fie şi-aşa, dacă aşa a decis directorul teatrului, care este, la origini, actor. Poate a ştiut să facă nişte combinaţii inteligente, care să aducă bucurie spectatorilor la anumite ocazii, însă nu ăsta era esenţialul, gândeam. Şi-a început spectacolul. Actriţa ieşea de după o uşă, cărând, pe o targă, un ceva acoperit cu un cearşaf, ceva care s-a dovedit a fi un cadavru. Aşa am înţeles că femeia lucra într-o morgă. Scena slab luminată, decorul sumbru nu puteau însemna ceva prea bun, nici pozitiv. În timp ce ea încerca să cosmetizeze cadavrul, legându-l cu leucoplast, în spatele ei, ca o arătare, se iveşte partenerul de scenă, care, râzând, o pişcă de fund şi este neobişnuit de vioi, dat fiind ambientul. Un partener îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, contrastând cu cămaşa de noapte în care defila actriţa. Iuri se întorcea din Israel în Rusia, pentru a-şi recâştiga dragostea pierdută, pentru a o duce împreună cu el la o viaţă mai bună. După două ore chinuitoare de spectacol, am dedus că cei doi aveau o fostă dragoste la activ, că el plecase cu mult timp în urmă, adoptând religia iudaică, ca şi ritualurile acesteia, că fusese căsătorit cu o anume Dora, pentru care până la finalul spectacolului nu înţelegem exact ce sentimente nutrise, sau dacă fusese vorba de aşa ceva. De altfel, şi Inna, angajata intelectuală sechestrată în morgă, avea la activ vreo două căsnicii, diluate, despre care, la fel, nu aflăm dacă fuseseră de voie, de nevoie, din dragoste, din interes sau din alte motive la fel de abstracte. Îmbrăcarea rochiei de nuntă denotă faptul că Inna urma să se mărite cu Iuri, şi, la fel, nu aflăm cu certitudine dacă cei doi au făcut sau nu pasul, ei rămânând prizonieri în acelaşi subsol macabru, până la finalul spectacolului, când înţeleg că fiecare trebuie să îşi urmeze drumul, hotărât - fără celălalt. 
Aş minţi dacă aş spune că a fost singurul spectacol care nu mi-a trasmis nimic. Nimic înălţător, nimic emoţionant, nimic sensibil, nimic logic. M-am întrebat cui se datorează eşecul. Pentru că mie personal reprezentaţia asta mi s-a părut un eşec lamentabil. Probabil viziunea regizorului se complăcuse atât de mult într-un clar-obscur încât nu reuşise să îşi regăsească, până la final, esenţa. Va fi, la fel ca şi "Casa Bernardei Alba", un spectacol de care îmi voi aminti cu neplăcere, pe care nu voi dori să îl revăd, cu o viaţă, foarte probabil, extrem de scurtă. 
Următorul spectacol a fost "Cerere în căsătorie", după Cehov. La acesta am mers pe o vreme urâtă, aşa cum se prezintă de o mulţime de zile, ploiasă, rece, neîmbietoare, şi, cu toate astea, nu am regretat. Alt regizor, alt autor, alţi actori, altă viziune. Pentru că, deşi şi "Sorry" şi "Cerere în căsătorie" aveau drept temă comună o dorită căsătorie, după ce am ieşit de la Cehov zâmbetul mi-a rămas, impertinent, pe faţă, replicile mi se întipăriseră în minte, ideea de bază fiind structurată cu atâta claritate încât nu puteai rămâne neafectat.
Spectacolele şi calitatea lor mă fac să mă întreb ce influenţă are impactul acestora asupra publicului în ceea ce îi priveşte pe cei ce le pun în scenă. Dacă aplauzele sunt hotărâtoare, sau lipsa spectatorilor, sau dacă nu ar trebui luate alte măsuri pentru a verifica părerea spectatorului care se simte câştigat sau, dimpotrivă, furat atunci când asistă la nişte aberaţii de lungă durată. Poate, din respect pentru public, ar trebui efectuate sondaje de opinie pentru a desfiinţa eşecurile şi pentru a promova calitatea, indiferent cui se datorează cele două.
Poate încercarea face parte din normalitate. Perseverenţa este însă devastatoare pentru toate părţile implicate, şi chiar e păcat să ieşi să vezi calitate şi să pleci din sală regretând că nu rămăseseşi, ca o legumă, acasă, unde, chiar legumă fiind, sigur ai fi fost mai câştigat.

27 de comentarii:

  1. :)) cainele e total!
    din ce prezinti despre prima piesa, nu mi se pare deloc o alegere inspirata pentru ziua femeii :)) poate sunt eu un pic sarita, dar nu ma incanta deloc. stiai subiectul piesei?

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu ştiam subiectul, dar curios este faptul că, la Bulandra, Ion Caramitru şi Mariana Mihuţ au facut o treabă excepţională cu aceeaşi piesă! De unde deduc că regizorul o fi având parte din vină. Sau interiorul meu a fost prea sec pentru a găsi emoţia în deşertul ăla? Mi-e clar că, dacă o piesă e de efect, de regulă, la ieşirea din sală, spectatorii comentează despre ea, trecând la prestaţiile actorilor în alte piese. De data asta, spectatorii comentau despre cât de în formă vor fi după ce se vor antrena la sală sau după ce vor mânca tortul de fructe câştigat la tombolă, uitând cu desăvârşire de spectacol.

    RăspundețiȘtergere
  3. Îmi pare rău pentru timpul pierdut în seara de 8 martie. Se întâmplă și eșecuri de genul ăsta. Dar, din ce am observat la mine, care merg lunar la teatru în București (n-am scris încă despre nicio piesă, nu știu de ce, deși multe m-au impresionat), pot spune că percepțiile mele cu privire la o piesă de teatru depind întru totul de patru elemente interșanjabile: cât de bine a fost scrisă de autor (originalitate, dramatism etc.), viziunea regizorului, talentul actorilor și starea mea sufletească/oboseala acumulată. Am mai descoperit că aceste elemente se influențează puternic între ele producând o impresie favorabilă, sau cu totul nefavorabilă, la sfârșit. Astfel, dacă piesa e scrisă prost, dar regizorul are o viziune genială și actori buni, pot face ca și piesa să pară extraordinară. Dacă piesa e scrisă prost, regizorul prost, dar actorii sunt super talentați, iar starea mea interioară e de exaltare, pot vedea în ceea ce ni se prezintă pe scenă o ”minunăție”. Și tot așa. Și totuși...nu mă duc niciodată la o piesă, dacă nu mă informez înainte asupra subiectului; aleg întotdeauna, pe cât posibil, piesele scrise de marii dramaturgi; o singură dată m-a dezamăgit un mare dramaturg, și mă refer la Shakespeare, cu Henric al IV-lea (cred, însă, că a fost mai mult vina regizorului care a pus-o în scenă groaznic); nu mă las influențat de fervoarea sau dezamăgirea sălii (am fost de curând la o piesă cu Radu Beligan. Omul are, am înțeles, peste 94 de ani. La fiecare replică a acestuia - multe erau de neînțeles auzului - sala aplauda furtunos. Era groaznic, practic nu-l lăsa să vorbească. Sau, vorbea peste aplauze și era și mai rău. Mi-am dat seama că aplaudau nu prestația, ci omul care a fost. Sunt convins că a fost un actor bun, genial poate, dar acum e terminat. Prestația lui nu m-a impresionat prin nimic. Altă dată am fost la o piesă nemaipomenită. ”Artă” se numește, la Bulandra. Pe parcurs sunt rostite trei sau patru replici licențioase. Furtună în sală: ”vai, cum e posibil”. Uite că e, și injuriile și înjurăturile fac parte din viață, de ce nu s-ar auzi, la locul potrivit și cu măsură, și în teatru sau film. Nici de data aceasta sala nu m-a influențat în niciun fel); sunt atent la cine a regizat piesa(cam cunosc, măcar din auzite, pe marii regizori) și văd distribuția actorilor; și, ultima, nu merg niciodată, dar niciodată, la teatru când sunt obosit (cu alte cuvinte, merg numai în week-end). Cam asta :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De acord cu cele scrise de tine. Ca o completare: am vazut, cu ani in urma, de nenumarate ori, "Poduri peste timp". Filmul-omolog se numeste "Podurile din Madison County" si eroina din film e Meryl Streep. Stim cu totii cine e Meryl Streep. Crede-ma ca, daca la vizionarea filmului nu am avut nicio reactie, nu am empatizat cu nimeni, de cate ori am vazut piesa am plans ca o idioata, pentru ca actrita de pe scena trasmitea cu atata acuratete emotia incat trebuia sa fii de piatra ca sa n-o simti. Ceilalti actori nu au fost pe masura ei, insa cu siguranta regizorul a stiut ce face, iar alegerea ei s-a dovedit geniala! Vorbesc despre Irene Flaman... A fost cutremuratoare!

      Ștergere
    2. Da, înțeleg, mi s-a întâmplat și mie ce spui tu. Nu am văzut însă nici piesa de teatru și nici filmul amintite de tine aici. Filmul îl știu demult, dar eu nu mă mai uit la filme făcute înainte de anul 2000. Și asta din cauză că mi se pare că sunt așa de multe filme bune și azi, încât nu mai vreau să dedic timp altor filme făcute demult, chiar dacă știu că sunt extraordinare. Totuși, ”Titanicul” l-am văzut doar de când mi-ar descoperit pasiunea pentru filme, adică de vreo 5 ani. Și, din câte știu, e făcut prin 1998. Deci, mai fac și câte o excepție :D.

      Ștergere
    3. Eu ador filmele facute inainte de anul 2000. Foarte multe sunt excelente. Din ce am vazut pe vremea cand RCS-RDS nu scosese si Digi-Film din programe, sansele ca un film dinainte de anul 2000 sa fie prost sunt mai mici decat sansele ca un film de dupa 2000 sa fie execrabil...

      Ștergere
    4. Nu am reusit sa vad in intregime filmul "Podurile din Madison County". nu stiu de ce, dar m-a lasat rabdarea :). Meryl Streep e o actrita de exceptie, dar nu ma ingramadesc sa vad filme cu ea. Ia-ma de nebuna, ori cum vrei. pur si simplu nu rezist. cume Jack Nicholson. il ador, e un actor magnific, dar nu rezist la filmele lui decat cu mare greutate :) suna aiurea, stiu. cat despre filme, in general, din ce vad mai multe, din aia imi dau seama ca imi plac mai mult filmele vechi. pana prin anii 70-80 sau facut filme exceptionale, magnifice, as putea zice. si dupa 80, nu sunt nebuna sa contest asta, dar dupa 80 prea sunt pline de efecte speciale si povesti cu actiune previzibila.

      Ștergere
    5. Mie mi-e destul de greu sa gasesc un actor preferat. UNUL. Si foarte multi sunt buni, dar nu ii prefer. :) Nicholson are marele talent de a ma baga in boala la aproape fiecare film in care joaca, are fixitatea aia in privire, ceva lugubru, macabru si sadic. E un actor genial insa nu imi place. Simplu. :) Streep... nu-mi spune nici ea mare lucru.
      M-ai facut sa imi doresc sa revad un serial: "Maddie si David". E vechi dar de efect. :))

      Ștergere
    6. Poate ca exact asta ma face sa nu reusesc sa ma uit la filmele lui Jack Nicholson :))
      ooo Maddie si David ... ce par avea Bruce Willis cand inca nu era Gica Durul :))

      Ștergere
    7. Bruce Willis era un tinerel care promitea mult, nu-i asa? :))) Oamenii astia ne-au facut frumoasa tineretea. Iti amintesti de Twin Peaks? :))

      Ștergere
    8. da. si mi-a placut tare mult dee el jucand comedie. de Twin Peaks imi amintesc doar ca imi placeau mult ochii mari ai actritei principale si imi dadea fiori muzica :))

      Ștergere
    9. Rolurile de comediant l-au prins de minune. :) Eu din Twin Peaks imi amintesc, ca si tine, muzica - foarte ciudate acorduri, de negasit altundeva, si parul negru, plin cu gel, al lui Kyle MacLachlan. :))

      Ștergere
    10. Ah. Si piticul. Piticul care a aparut undeva, la finalul serialului. Extrem de antipatic. :))

      Ștergere
    11. De pitic nu imi mai aduc aminte :))
      Eu am impresia ca ala e parul lui Kyle MacLachlan.nu iti amintesti din Sex&the city, serialul. parul era la fel, nu?

      Ștergere
    12. Ha-ha, nu am urmarit serialul de care zici. Asadar tu sugerezi ca parul aluia e asa de la mama natura, neajutat de gel? Daca e, poate sa faca economie la gel, ca tot e criza peste tot. :)))

      Ștergere
    13. Hai ca nu pot sa cred, nu ai vazut sex&the city? a fost pe HBO acum mult timp. nu stiu daca alte canale l-au preluat. a fost total. cel putin primele sezoane. apoi a inceput sa se prosteasca un pic, dar e super haios.

      Ștergere
    14. Eu eram cam mic când se dădeau la televizor Maddie și David și Twin Peaks. Dar știu că se uitau ai mei, lăsau orice pentru serialele astea două :).
      De acord că sunt mult mai multe filme proaste acum decât înainte, dar acum abia am timp să mă uit la cele bune dintre cele noi. Dacă aș alege dintre cele vechi, mi-ar părea rău că le-am ratat pe cele noi. Așa că am hotărât să nu mă mai uit la filme mai vechi de 2000, și asta nu din cauză că ar fi mai proaste :).
      Cu actorii e greu și foarte greu. Îi prefer pe mulți, 80 % dintre ei sunt americani, restul români și francezi și canadieni (poate și 2-3 englezi). Actrița mea preferată era Jodie Foster. Îmi plăcea mult și Cate Blanchett. Acum a trecut pe primul loc Keira Knightley, mai ales pentru rolurile psihologice pe care le-a făcut. Dintre bărbați, cred că cel mai mult îmi place Al Pacino. Apoi Robert De Niro și Anthony Hopkins. Și dintre cei tineri sunt mulți care îmi plac. De exemplu, Jude Law, Jessica Alba, Angelina Jolie sau Hayden Christensen. Acestora aproape că le-aș ierta orice și îi văd ca fiind mai mult decât oameni obișnuiți. La fel mi se întâmplă și cu mulți scriitori.

      Ștergere
    15. Tina: Era amuzant? Eu stiu doar ca am incercat o data sa vad macar un episod, si doamnele alea mi s-au parut duse cu pluta, asa ca le-am abandonat fara regrete. :)) Poate am gresit ca nu am avut rabdare sa descopar esenta.

      Ștergere
    16. Cosmin: pentru mine sunt putini cei a caror prezenta intr-un film asigura calitatea acestuia. Ei nu fac compromisuri. Denzel Washington, Morgan Freeman, Tom Hanks ar fi cateva nume.

      Ștergere
    17. Asa am patit si eu la inceput. Nu am reusit sa ma uit, dar dupa ce am vazut ceva, apoi l-am cautat pe net si l-am vazut tot. Ok, nu e tot super, dar sunt episoade bune ... Comedie.

      Ștergere
    18. Da, îi admir și pe aceștia în mod deosebit...uitasem de ei :)

      Ștergere
    19. Mie mi-au ramas intipariti in minte pentru rolurile extraordinare. :) E foarte adevarat ca nu fac parte din generatia noua, insa sunt remarcabili.

      Ștergere
  4. :) Sentimentul meu, dupa 15 minute de vizionare, a fost: "Ah. Americancele astea... " Repet, se prea poate sa ma fi inselat. Daca spui ca merita sa ii mai dau o sansa, ma ocup de asta in vreun concediu. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. aaa, bine, eu nu am privit din punctul asta de vedere :))

      Ștergere
    2. Aaaa. Nu stiu. L-am luat fara analiza stilului de viata sau a locului de provebienta. Mi-a placut relaria lor, iar restyl an ignorat voit, presupun :)

      Ștergere
    3. Va trebui sa ma "ocup" de aspectul asta, cat mai curand posibil. Retin cat de greu m-am lasat prinsa de "Dr. House" dupa ce m-am indragostit de "Anatomia lui Grey". Nu e exclus sa patesc ceva asemanator cu serialul amintit, pentru ca in trecut imi placea Ally McBeal. :)

      Ștergere