Transfer

Unele lucruri sunt menite să te transpună, să te transfere în alte vremuri, să îţi amintească de sufletul de odinioară, "din vremea când, copil, aşteptai anii de-acum". Proastă ai fost, proastă ai rămas, constaţi, cu aceeaşi amărăciune dintotdeauna. 

Am revăzut, a câta oară, "Declaraţie de dragoste". Nu pentru că am făcut o obsesie din vizionarea filmului. Îl văzusem când s-a lansat şi acum, în ultimii... doi ani, a doua oară, cred, pentru că televiziunile redifuzează filme vechi. 

Povestea nu e neapărat originală. Un Romeo şi-o Julieta. Lume invidioasă, uzurpatori, răutăcioşi în jur, snobi, profesori care găseau că principala vină a fetei era aceea că "nici nu ştiţi din ce familie provine, vai de ea" (observaţie care dovedeşte că oamenii nu se schimbă şi pace, domnule). Curioasă a fost doar alegerea lui Făt Frumos, care, deşi crescut de o madamă cu principii solide, de la care nu abdică sub nicio formă, se încăpăţânează să-şi facă singur alegerile în viaţă. Bine, finalul, deşi uşor forţat, pare happy-end-ic, însă e menit să sensibilizeze fiinţele proaste, ca mine.

"Eu sunt un zbor frânt,
O melodie de aripi neterminată,
Un pas desculţ pe o palmă fierbinte,
Un zâmbet pierdut în râsul tău...
...........................................................
Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor
Cu aripile frânte de cerurile grele,
Purtând spre împlinirea arcadelor de stele
Întâiul pas învins al prăbuşirii lor... 
.............................................................
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastră deschisă
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost
În ierni de aşteptare".
(George Şovu)

Şi când te gândeşti că finalul e foarte posibil să se transfere într-o baladă a trecerii prin spini...