Datorie indecenta

Colleen McCullough scria undeva că "datoria e cea mai indecentă dintre obsesii". Nu cred că am înţeles pe deplin la ce se gândea scriitoarea, până când... până când nu am văzut, în februarie, "Dear John".

Este un film dureros, despre o poveste de iubire, despre drame, despre traume, despre încercări ale unora de a-i înţelege pe cei din căminul cărora proveneau, despre reuşite ale altora de a face acest lucru, despre "interpretări ajutătoare", despre "traduceri" ale unor stări de fapt, despre o dragoste jertfită pe altarul datoriei faţă de un prieten bun, vechi, neajutorat şi muribund, despre sacrificiu dureros, seriozitate, maturitate şi tradiţionalism, despre autism - greu de diagnosticat, greu de administrat, greu de înţeles. De vreme ce după trei luni filmul îmi este încă viu în memorie, se cheamă că a fost deosebit. Cu şi despre oameni frumoşi, cu şi despre fapte de viaţă, cu şi despre evadări - nu în superficial, ci în alte lumi, cu alte pericole, cu expuneri fizice benevole în speranţa că o eliberare fizică va duce cu sine şi eliberarea psihică, eliberarea de fantasmele, atât de dragi şi de dureroase, ale trecutului.

E un film ca o lecţie de viaţă pe care nu ştiu câţi dintre noi ne-am asuma-o. Cu atât mai mult cu cât simplitatea sa este mai dureroasă decât am putea bănui. 

This ain't a love song

Mă plângeam pe blogul unei prietene de incapacitatea de a isprăvi o carte. O cumpărasem sperând. Sperând pur şi simplu că va fi o carte bună, deşi nimic şi nimeni nu o recomanda. Cartea se numeşte "Iubire oarbă" iar introducerea e atât de inertă şi de ineptă încât nu-ţi poţi dori decât să se încheie odată totul, înainte să mori de plictiseală. De ce mi-ar păsa că un haiduc despre care doar se aminteşte e un soi de piază rea pentru eroină? Pentru că haiducul apare doar în poveştile altora. Eroina, Iris, apare în peisaj cu tatăl ei, cu menajerele, având, se pare, o personalitate bine conturată, decisă, precisă, având ieşiri, haz, mici acte de rebeliune etc. Aflăm, sau mai degrabă ghicim despre un omor (un individ din înalta clasă - Arthur - e marginalizat şi izolat de alţii, după care ucis). Mai aflăm că fratele mortului nutreşte o iubire sinceră faţă de Iris, şi că haiducul Harry, cel fără bani, fără perspective, fără fineţuri sau nobleţe de caracter e atât persoana în ale cărei mreje e prinsă eroina, cât şi individul care ţine morţiş să răzbune moartea fratelui pretendentului. Nu-i aşa că povestea arată extraordinar? Palpitant şi telenovelistic. N-am să înţeleg de ce cei doi (mortul şi cu Hugh) era musai să fie fraţi şi nici de ce tocmai acel pierde-vară de amorez era singurul decis să răzbune moartea lui Arthur, dar n-are importanţă. 

Prevenită din enşpe mii de direcţii că doar de Harry trebuie să se ferească, de haiduc adicătelea, Iris, după ce a treia oară îl salvează de la o pseudo-moarte, consideră că e momentul să-şi împlinească destinul şi fuge în lume cu el. 

Aici povestea începe să aibă oarece logică. Haiducul, un nimeni cu pretenţii, vise mari şi speranţe înalte, se aşază cu nevasta în Franţa, ca să fie izolaţi de cunoscuţi, de înalta societate engleză. Devine risipitor, sărac, datornic, şi, când doctorul cu idei preia comanda vasului, fenomenul nu ne miră. Harry a avut un singur vis constant: pe acela de a-l răzbuna pe ucigaşul lui Arthur. Toate celelalte au fost frunze în vânt, insignifiante, mistuitoare pentru el care, caracter slab, e şi gelos, e şi nebun, e şi grabnic să se lase condus de "bunăvoinţa" prietenilor cu o inteligenţă nu atât superioară, cât diabolică. Astfel că, atunci când bunul său amic doctorul îi arată că singura modalitate de a se îmbogăţi constă în a-şi înscena propria moarte, folosind un tuberculos care îi semăna şi sperând ca leşurile să fie confundate de autorităţi, Harry acceptă. Cum tuberculosul se înzdrăveneşte, ca un nesimţit, doctorul îl otrăveşte, îl fotografiază şi îl conduce pe Harry,  pas cu pas, pe calea îmbogăţirii. Ah, că Harry pălise când asistase la otrăvire? Ăsta o fi semn că îl mustra conştiinţa? Nu, Harry e un caracter slab, dornic să fie condus, îndrumat şi dominat. 

Ce face soţia când află totul? Soţia fidelă, soţia iubitoare, soţia dezamăgită, soţia speriată, soţia cu suflet trist şi amărât, soţia din ale cărei vise s-a ales doar pulberea? Ca un roboţel, ascultă îndrumările soţului şi speră să poată trăi fericiţi, izolaţi, ascunşi şi bogaţi, trăind din 350.000 de lire, banii de la asigurări. Creierul femeii pare spălat, devine lipsit de curiozităţi sau poate nu se simte în stare să asculte povestea până la capăt, spre a afla că nu înşelau doar un sistem. Nu înşelau doar o societate de asigurări. Soţii urmau să îşi construiască fericirea în urma uciderii unui individ care avea două vini: pe aceea că suferise de tuberculoză şi "vrednicul" doctor îl izolase spre a-l "trata" şi pe aceea că semăna cu falimentarul şi disperatul prieten al doctorului, lordul Harry. Bineînţeles că doctorul primea cota parte din banii de la asigurări. 

Aşa cum spuneam în titlu, "this ain't a love song ". Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste, deşi finalul cărţii asta vrea să arate. După ce află întreaga poveste, Iris se desparte de Harry, restituie banii, se izolează undeva, îndurerată, rănită şi ruşinată, iar Harry decide să restituie şi el averea acumulată şi se dă, mioritic, pe mâna răzbunătorilor irlandezi pe care îi cunoaştem doar în ultimele pagini ale cărţii. 

Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste. E o poveste despre o tânără naivă care se amorezează de cea mai nepotrivită persoană, e o poveste despre consecinţele acestei îndrăgostiri, e o poveste despre manipulare şi e o poveste despre bani, deoarece dintr-o femeie cu principii solide Iris se transformă într-o marionetă, iar faptul că nu face asta din dragoste e dovedit de lipsa de entuziasm cu care îşi împlineşte sarcinile. Femeia care iubise se robotizează, devine un fel de sclav apatic, sclav al intereselor mărunte şi meschine ale unui soţ slab şi influenţabil. 

Nu, nu mi-a luat atât de mult timp să termin cartea. Mai greu a fost cu începutul. După aceea am citit-o într-o suflare, nerăbdătoare să mai bifez ceva pe lista de lecturi. Dacă a fost vreun personaj care să mă impresioneze? Da. Hugh, admiratorul şi prietenul de suflet al eroinei este foarte bine desenat, iar moralitatea sa fără lacune sau erori te face să îl placi pe bietul nefericit. Hugh e dovada că Wilkie Collins ştie, totuşi, să scrie, chiar dacă acest roman nu a fost o poveste de dragoste. Nici măcar oarbă.

Însă romanul mă face să mă întreb cum ar reacţiona Iris în zilele noastre. Probabil ar divorţa de Harry şi mai apoi s-ar împăca, din dragoste. De bani.