Pe vremea când eram copil, Primăvara se lăsa aşteptată iar, când venea, venea timid, cu ţurţuri care părăseau, tiptil, streşinile caselor, cu un soare palid pe un cer obişnuit cu cenuşiul, cu câte un cârd de păsări zgomotoase, cu un fir de iarbă apărut de nicăieri pe poteca din grădină, cu apă, multă apă care curgea de pe acoperişuri, plângând trecutul anotimp.
Pe vremea când eram copil, astenia de primăvară de care pomeneau oamenii mari era ceva abstract. Noi ştiam doar că de pe acum nu trebuia să ne mai jucăm în case, lângă foc, că derdeluşul rămânea într-un colţ din amintire, că urmau zile mai lungi, seri mai înalte, timp mai frumos de joacă, adidaşi mai stropiţi cu noroi, pantaloni mai subţiri şi tricouri mai scurte.
Pe vremea când eram copil, zâmbeam cu ochii la soare şi ne plăcea să ne îndrăgostim de anotimpul cu care eram binecuvântaţi. Priveam soarele în ochi şi ne înroşeam - şi noi, şi el.
Pe vremea când eram copil, din martie visam la cireşe culese din pom, sau la cireşe luate din piaţă, cu 2-3 lei mănunchiul, cireşe înmiresmate şi îmbujorate ca zâmbetele noastre.
Şi cerul era mai suav, mai bând, mai îngăduitor şi mai milostiv cu nevoile noastre de copii.
Şi iarba creştea mai verde.
Şi temperaturile creşteau treptat şi cuminţi, bine educate, bine-crescute, frumos aliniate în ceea ce numeam, pe atunci, normalitate.
Simt că am pierdut ceva. Un anotimp. Să îl declar?... A fost vital? A fost esenţial? A marcat trecerea? A fost determinant. Nu-mi pot imagina ce aş fi fost azi dacă aş fi existat, dintotdeauna, într-un teritoriu fără primăveri. Fără bucuriile aduse de ele. Cum aş fi fost de mă năşteam în Australia?
Pierdut anotimp. Îl declar nul.
Pentru că, o dată cu el, s-a dus şi inocenţa cu care tremurând aşteptam Vara. Iar viaţa de-acum are gust de cireşe amare.