duminică, 30 mai 2010

Un "fleac"

"Un fleac: v-am ciuruit!", zise preşedintele în decembrie 2009. 
Un fleac. Ne-a ciuruit, gândi populaţia în mai 2010. Populaţia cu salariile tăiate, populaţia cu pensiile decimate, populaţia care, cu ochii plini de încredere, a mers la vot, să nu-i lase pe comunişti să revină la putere. 
Mă uit la cazul copilului din Slatina şi nu mă mai miră nimic.
Şi nu cred că ar mai fi ceva de spus. Incompetenţă, act medical condiţionat, inconştienţă? Mai contează? O mână cu o fractură deschisă a trebuit să fie amputată. Iar copilul avea 9 ani, ştia că oamenii normali au două mâini! Nu mă pot gândi la ce-o fi fost în sufletul copilului! Urmarea fireacă? Decesul.
Un copil - un tribut plătit înainte de reducerea salariilor. Poate pedeapsa prezidenţială îi va motiva pe medici să "lucreze mai atent, cu mai mult profesionalism", de luna viitoare.
Propunerea mea ar fi următoarea: primul criteriu de admitere la facultatea de medicină să fie averea. Eşti bogat? Eşti ca şi admis. Eşti sărac? Eşti eliminat din start. Pentru că din salariul de medic, mai mic cu 25%, e clar că nu se poate trăi, aşadar sunt de părere să se facă medici Băsescu, Boc şi Udrea, oameni care au posibilitatea să se întreţină fără salarii şi să presteze o muncă sensibilă pro bono.

sâmbătă, 29 mai 2010

Oameni frumoşi

Ileana Vulpescu spunea că i-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi, pentru că măcar sub aspect fizic nu sunt măcinaţi de complexe. Nu ai surprize.
Am văzut oameni frumoşi fizic pe care anumite atitudini îi urâţeau. Îi urâţeau infatuarea, aerele de superioritate, îi urâţeau minciunile debitate, îi urâţeau patetismele emanate.
După cum am văzut oameni care, deşi nu frapau prin frumuseţe, aveau o căldură care cucerea. Aveau sinceritate, aveau lucruri pozitive de spus, aveau încurajări la îndemână, aveau vorbe bune, aveau suflete curate.
Cred că expresia "frumoasa şi bestia" e un eufemism nereuşit, deoarece "bestia" din poveste nu era bestie, era mai umană decât mulţi dintre semenii noştri. E foarte adevărat că în cazul tipului chirurgia estetică ar fi făcut minuni şi că e singura condiţie în care susţin demersurile chirurgiei estetice. Te naşti cu un chip ca acela, ok, există modalităţi de a corecta, pentru a preveni izolarea şi suferinţele inutile.
Nu sunt de acord cu nicio altă scuză. Nu avem nevoie de sâni mai mari, mereu va exista cineva care să le conteste valoarea. Nu avem nevoie de buze mai senzuale decât dacă ne-am propus să devenim curtezane. Şi, dacă ne-am propus asta, atunci n-ar trebui să mai pozăm în inocente.
Sunt atâtea contradicţii în jur, sunt atâtea răsturnări de situaţii, de valori, de epoci, şi toate se petrec cu o repeziciune nefirească, parcă timpul şi-ar fi răsturnat găleata peste planetă şi-ar fi lăsat-o aşa, răsturnată, ştiind că nimic nu mai poate deveni cum a fost, ştiind că ce s-a pierdut pierdut rămâne.
Am văzut copii fericiţi, la televizor. Jandarmii îi plimbaseră în dubiţe, ca un preambul al zilei copilului. Le sclipeau ochii de bucurie, le străluceau feţele, şi-am râs şi m-am gândit că anii ăştia nu se vor repeta niciodată, şi le-am dorit să fie fericiţi, măcar acum, când, inconştienţi, savurează dulcele şi ineditul gust al prezentului, şi asta e ceea ce contează.
Mi-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi. Mi-au plăcut oamenii care ştiu să fie oameni, indiferent de condiţii. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi. 


Rateuri

Dacă e marţi e Belgia, zicea un film, pe vremuri. Dacă e sâmbătă e ploaie.
Mi-e dor de ploile de altădată. Din vremea inconştienţei mele.
Îi priveam pe copiii din Bucureşti, filmaţi de Realitatea, după ce fuseseră plimbaţi în dubiţele jandarmilor. Cadou anticipat pentru ziua lor. Aveau nişte feţe atât de luminoase cum trebuie să fi fost şi-a mea pe vremea când aveam anii lor. Bolnăvicios de luminoase, ca-n introducerea cântecului lui Guess Who:
"Suntem copii, de-acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire,
Cu ochii vă urmărim,
Ştim de pe-acum ce ne-aşterneţi la drum:
Nenumărate flori şi palate,
S-avem noi mâine aur şi pâine,
Voi sunteţi nişte eroi,
Dar într-o zi şi noi".
Mda. Într-o zi şi voi veţi creşte, iar creşterea, maturizarea, aduce cu sine dezamăgiri, tristeţi, aripi tăiate, Icari ce şi-au amputat dreptul la zbor o dată cu apropierea de soare.
Şi soarele a fost scump la vedere anul ăsta, a fost şi a rămas raţionalizat. Îl aştepţi ca puşcăriaşii de pe vremuri, care, din carceră, aşa mai desluşeau diferenţa dintre zile şi nopţi - cu câte-o rază fugară ce se strecura printr-o nişă în veşnicul lor întuneric.
Am visat urât. Am visat?
Ştii cum e să te trezeşti cu ochii larg deschişi, să dispară orice urmă de ceaţă, de amăgire, să priveşti adevărul faţă în faţă şi să realizezi cât de oarbă ai fost? E foarte adevărat că în epoca orbirii tale ai fost fericită, pentru că erai sub efectul narcoticelor. Orbirea e un narcotic neegalat, special, te tâmpeşte, te face să zâmbeşti necontrolat, te zăpăceşte. Şi-atunci când orbirea e un sinonim pentru iubire, cu atât mai grav.
Mă simt de parcă aş fi măritată cu tine. De parcă aş fi semnat actul acela fatal (condamnarea la moarte) şi-abia acum am realizat ce am făcut. Sunt atât de debusolată că am putut greşi în felul ăsta încât gândul că totul e un vis urât nu mă înseninează, doar mă sperie. Cine Dumnezeu eşti? Te descopăr zilnic mai mult, mai tu, mai... aproape de adevăr, şi mă înfioară gândul că odată ţi-am locuit în braţe şi-am crezut că aparţin acolo. Eşti ca o sâmbătă ploioasă, dragul meu. Eşti exact ca mult aşteptatul week-end care îţi soseşte cu intemperii. Eşti cea mai neplăcută surpriză a vieţii mele, şi-aşa presărată cu contradicţii. Cum să te apăr eu de tine însuţi, când tu de asta ai, de fapt, nevoie? Cum să-ţi elimin eu incoerenţa dacă tu eşti cel ce ar trebui să ia decizii? Ce fel de casă am fi alcătuit?
"Atât de oarbă cum am putut să fiu?
N-am ştiut că-n lumea asta moartă
Tu erai cu-adevărat viu".
Viu. Dar cu ce preţ? Ai marele dar de a distruge şi a otrăvi tot ce te înconjoară. Eşti malefic. Cu atât mai malefic cu cât aparent eşti cel mai blând om de pe faţa pământului.
Amazing. Really.
Rateuri, rateuri. Week-end-uri ratate şi destine sub incidenţa nebuniei.


duminică, 23 mai 2010

Tristeţi duminicale

Dimineţile de duminică pot fi atât de antipatice încât te fac să urăşti totul. Urăşti pianul ale cărui acorduri răsună în timp ce tu citeşti alte păreri, alte poveşti, alte drame, în timp ce găseşti asemănări între patetismul tău şi al altora, şi tu, care te credeai, şi, in facto, eşti, unică, cu totul şi cu totul în zadar...
Lumea de-acum nu mai caută unicitatea, nici singularitatea, nici originalitatea. Eşti trendy dacă te conformezi noilor reguli, dacă te plimbi şifonat, dacă îţi pui şuviţe de 14 feluri în păr, dacă umbli cu greutate fiindcă înălţimea tocurilor depăşeşte considerabil înălţimea ta, dacă îţi pui silicoane, dacă te plimbi în merţane, dacă ai pantofi roz şi poşetă turcoaz, dacă te machiezi strident sau dacă, printr-o minune, ai găsit dragostea vieţii tale în persoana unui pensionar italian de 80 de ani cu o avere considerabilă care a dat ortu' popii la doi ani după fericita uniune şi cu averea rămasă ai devenit femeie de afaceri. De succes. În cazul ăsta vorbeşti tare, intri oriunde fără să deranjezi, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-ţi spună că o faci, eşti sigură pe tine, valoroasă şi ieftină în acelaşi timp, pentru că mentalul meu depăşit continuă să creadă că 3.000 de euro investiţi în îmbrăcămintea pe care o porţi azi nu te fac să valorezi mai mult decât erai înainte de a te mărita. Din dragoste.
Am crezut mereu (şi rămân la părerea mea) că nu-s o femeie a vremurilor noastre. Că dorul meu de sinceritate, de căldură, de a înţelege şi de a fi înţeleasă deplin, mare parte din timp, dacă nu mereu, fac din mine o persoană care nu-şi mai găseşte locul printre ceilalţi. Întrebarea care îmi stăruie încă în minte e... cum mergi înainte, strângând din dinţi şi încercând să uiţi că odată ai avut totul (sau aproape totul)? Ce ai greşit? Ai greşit?
Poate am tendinţa să înfrumuseţez totul. Realitatea n-o fi nici pe departe atât de sensibilă ca imaginaţia mea. Poate povestea a fost banală şi tristă de la început. Poate el a fost un măgar şi-atât. Cu atât mai gravă incapacitatea mea de a mă desprinde de trecut. Fac eforturi, crede-mă. Încerc să nu-l privesc, să nu-mi pese, să uit, să fac să nu mai doară. E greu să vindeci o rană care e a ta, care îşi cere tratamentul, calmantul, drogul şi-uitarea, zi de zi, clipă de clipă. E greu să vindeci o boală cronică. Aş zice imposibil, pentru că face parte din tine, e cu tine 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.
[Prietenii ştiu de ce... ]
Poate mi-ar fi mai uşor să trăiesc cu amintirea dacă aş avea posibilitatea ca totul să devină amintire. Însă amintirea îşi trece parfumul peste genele mele zilnic, nelăsându-mă să uit ceva, cât de mic. Absenţa gesturilor e cea mai minţită în toată povestea asta cretină, fără-nceput şi fără sfârşit, însă atât de dureroasă încât îţi taie respiraţia, te sufocă, face ca vechea reţetă să nu mai funcţioneze... Vechea reţetă însemna machiaj. Machiaj atent, machiaj sensibil, machiaj de care nu puteai uita când mergeai la teatru să revezi poveşti frumoase şi triste. Strângeai din dinţi, sufereai, trăiai emoţia mai ceva ca actorii, unghiile îţi răneau palmele, erai acolo, implicată, dar nu-ţi permiteai luxul de a vărsa o lacrimă deoarece efectul estetic ar fi fost devastator. Am făcut asta la "Anonimul veneţian", la "Poduri peste timp", la "Fernando Krapp". Vremuri şi piese apuse. Actori plecaţi - fiecare spre destinaţii mai fericite - Bucureşti sau, mai modest, cerul.
Şi-acum datoria mea rămâne aceea de a merge mai departe, contrar voinţei. Nimic nu mă motivează cu adevărat. Cerul pe care îl privesc pare golit ca un cufăr al cărui conţinut s-a mistuit cu trecerea anilor, iar eu zâmbesc trist, fericită că prea puţini fac diferenţa între zâmbetele reale şi cele comerciale. Alternativa ar fi să mă las pradă durerii, să încetez să bravez, să nu mai fac haz de necaz şi să mă resemnez. Am crezut întotdeauna că resemnarea e sfârşitul poveştii. Când ea te-a invadat, nu mai ai nimic. Ai pierdut totul.
I have nothing, by the way. If I don't have you. E o iluzie? Eşti o iluzie? Dacă e aşa, eşti o iluzie devastatoare. Te urăsc în măsura în care încă te iubesc. Pentru că mi-e imposibil să continuu în felul ăsta, pricepi? Nu. Nu mai pricepi, egoismul tău sau alte considerente, cum ar fi comoditatea, nu-ţi mai permite să observi, cu voce tare, că mi-s ochii trişti, nu căprui, egoismul tău observă lacrima tăcută şi mi-o plăteşte cu aceeaşi monedă, tăcând, şi să mor dacă văd vreo ieşire.
Asta a fost o confesiune. Un cititor imparţial, distant, va analiza situaţia la rece şi-mi va da reţete. Nu se aplică, situaţia e dată dracului şi atât de imposibilă pe cât doar mie, în nesfârşitele mele ghinioane, mi se putea întâmpla. OK, am înţeles şi-am acceptat voinţa ta. Ştii ce pedeapsă mi-ai dat pentru iubire? Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să ţi se întâmple la fel. Să fii devastat şi să nu vezi cale de ieşire.
"Pentru mine, pentru noi e prea târziu". Pe asta am înţeles-o. Şi jur că aşa va rămâne: prea târziu.
Dar cum dracului să te uit când îţi maschezi atât de prost nepăsarea? Când tresari de teama probabilei mele lacrimi, aşa înăbuşită cum este? Cum dracului poţi merge mai departe când suntem atât de mult împreună, nedorind şi neputând să schimbăm asta? Cum naiba vindeci cronicitatea bolii? Cum amputezi partea din tine care respiră acelaşi aer cu tine, care îţi împărtăşeşte temerile şi s-a familiarizat în aşa hal cu tine încât se comportă ca acasă? Da, mă apropii vertiginos de un nou început, dacă îmi eşti prezent în gânduri şi-n vise şi-n fiecare secundă trăită, nu-i aşa?
"Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?"
Aş fi plecat. Aş fi plecat, şi o ştii. Acum sunt condamnată să rămân. De aceea mă raportez la sfârşit ca la o salvare. Indiferent ce implică asta.


video

marți, 18 mai 2010

Inedit

O nouă găselniţă: călugării iezuiţi, sub oblăduirea Vaticanului, se pregătesc să meargă în spaţiu şi să creştineze marţienii. 
Dumnezeu să le dea minte. Sper că vor face treaba aşa cum se cuvine. "Creştinaţi-vă sau vă vom arde pe rug!". 
Oare în ce limbă vor avea loc "negocierile"?


luni, 17 mai 2010

Apus

Astăzi oraşul a avut gust amar. Poate pentru că era rece părea şi deznădăjduit. A fost pentru prima oară când am avut senzaţia că oraşul are un suflu al său, şi azi era în agonie, ca un muribund. O staţie de tramvai mutată de la locul ei conţine un tei enorm. Ecologiştii l-au salvat, dar teiul pare însingurat şi trist acolo. 
Realizez că străbat bulevardul şi mai realizez cât de superficiali suntem. O geacă scurtă şi groasă nu înseamnă invitaţie. Nu invit pe nimeni, mă preumblu încercând să-mi demonstrez că sunt aceeaşi, că mersul nu mi-e atât de deteriorat pe cât am uneori senzaţia, încercând să văd cât pot merge fără să doară, atentă la performanţe fizice şi la vitrine. Nasul roşu se mai vâră în câte un magazin "uitat" deschis până la ore târzii, sunt silită să ies repede deoarece nu-mi plac magazinele în care privirea îmi e urmărită, nu îmi place să mă simt intrusă, nu intenţionez să cumpăr doar ca să mulţumesc vânzătoarea însă nici disconfort nu ţin morţiş să îi produc... 
Oraşul azi a avut gust amar. Gust de oraş uitat de locuitori, oraş frumos, vechi, locuit de persoane nepotrivite, parcă pe bulevard, pe Corso, s-ar potrivi mai bine perechile din epoci apuse, doamnele cu mănuşi albe de dantelă şi pălării din mătase, domni galanţi, perechi, caleşti şi cai şi... Da, devin nostalgică. Atunci când plouă cred cu tărie în reîncarnare şi mi se face dor de cine-am fost. Mi se face dor şi mi-e neputinţă ştiind că vremurile o dată apuse nu se întorc, oricât ai vrea...