duminică, 22 septembrie 2013

Incapacitate

- Care sunt cele trei lucruri pe care le-aţi lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie?, a fost întrebat actorul pensionat care a deschis seara în holul teatrului.
- Dragostea. Credinţa în Dumnezeu. Şi speranţa într-o Românie mai bună, veni răspunsul. 
Omul are o expresivitate aparte. Umor, energie, inteligenţă. Mă uitam la el în timp ce ţopăia prin hol, urmat de camere de luat vederi, şi mă gândeam cât de trişti trebuie să fie acei actori pentru care profesia e o alegere nepotrivită. Că actoria, la fel ca profesia de dascăl, medic sau popă, e vocaţională. Sau aşa ar trebui să fie, pentru că necheful în clasă, biserică, spital şi pe scenă nu rămân neobservate. 
Ceea ce m-a mirat la acest om a fost optimismul său. Sau răspunsul a fost programat? Premeditat? Vârât ca o placă de memorie suplimentară într-o unitate? Oare chiar speră într-o Românie mai bună? Mai inteligentă? Mai de bun simţ? Mai politicoasă? Mai cinstită? Mai vocaţională? Mai sinceră? 
Mi-ar plăcea să pot fi de acord cu Actorul. Mi-ar plăcea la nebunie. Dar recunosc că mă simt incapabilă.

duminică, 15 septembrie 2013

Egalitate

"Dacă, altădată, în faţa unui mort, mă întrebam: "La ce i-a servit oare să se nască?", acum îmi pun aceeaşi întrebare în faţa oricărui om viu" (Emil Cioran). 
Câtă dreptate are... Situaţi sus sau jos pe scara socială, economică, mondenă, întrebarea ne include pe toţi, fără excepţie. Măcar în faţa acestei întrebări suntem, mulţi dintre noi, egali.
O văzusem vineri pe Bianca lui Bote, devenită a lui Cristea, respectiv a lui Victor Slav, respectiv iar a lui Cristea, respectiv pe mireasa lui Slav la show-ul lui Măruţă. Nu comentez aspectul ei fizic pentru că ceea ce face zi după zi e mai edificator, mai relevant, mai de anvergură. Mă uitam la cât de mult promite, prin felul de a fi, prin gesturi, prin atitudine, prin siguranţa că este iubită exact aşa cum este, OK? Proaspăt şuviţată, la observaţia lui Măruţă că îşi schimbase lookul, Bianca radia de fericire pentru că abia ce discutase cu Victor despre culoarea părului iar acela îi spusese că poate să se facă mov, verde, cum vrea, numai blond să nu vadă în capul ei. Aşa că Bianca, femeie emancipată, prezenta cu mândrie două duzini de suviţe... ce culoare credeţi? Fireşte, blonde. "Pentru că am vrut să-i fac o surpriză", declara posesoarea unei proaspăt cumpărate poşete în valoare de 3.200 de euro. Ironiile lui Măruţă au fost mult prea subtile pentru deţinătoarea acelui creier pe care eu îl suspectez a fi cât cel de găină, aşa că nu a înţeles nimic. În schimb pe Măruţă l-am simţit mulţumindu-i lui Dumnezeu că e cu Andra. 

marți, 10 septembrie 2013

Melodios

Mark Twain spunea: "Veşnicia este făcută ca să înveţi limba germană". Dar merită. E o limbă atât de sonoră. De melodioasă. Dovezi?

duminică, 8 septembrie 2013

La adio tu

Am prins finalul unei emisiuni pe Antena3, realizată de Adrian Ursu. In Memoriam Cenaclul Flacăra. Cred că s-au dezbătut subiecte cum ar fi înfiinţarea acestuia, evoluţia şi finalul fulminant. Am prins fragmente din cântece, am prins mărturia doamnei Ileana Vulpescu despre Tatiana Stepa, am prins mărturii ale membrilor sau simpatizanţilor acelei fenomenale mişcări care s-a numit Cenaclul Flacăra. A fost ceva revoluţionar pentru timpurile în care a existat. A fost o scânteie. A fost un vifor. A fost ceva mobilizator, ceva care a unit oameni într-o suflare. Nu aveam prea mulţi ani atunci când Cenaclul a falimentat, reţin că emisiunea radiofonică se întrerupsese brusc, fără explicaţii, şi că Cenaclul nu mai revenise. S-a auzit de morţi, de muşamalizări. Se poate. Nu intru în amănunte. Intru în ceva care mi-a sfâşiat inima în seara asta, rememorând acele timpuri. Pe ele şi eşecul care le-a urmat. Inexplicabil, ca atâtea alte lucruri.

duminică, 1 septembrie 2013

Prematur

M-am trezit cu sentimentul că toamna asta s-a născut prematur. Inspir. Şi aerul nu e cel al unei zile de vară, ci e cel al unei zile de toamnă în toată regula. 
"Timp, încotro mergi, 
Spre ce meleaguri noi grăbit alergi?"
Soarele de pe cer e mincinos ca o promisiune deşartă. Verdele e palid iar zilele sunt scurte ca o cafea pe care nu o savurezi, ci o dai pe gât de teamă nu întârzii la serviciu. Nervozitate, emoţie... Ce s-a schimbat? Şi eu, care iubeam toamna, deşi mi se părea că ar conţine hectare de tristeţe...

sâmbătă, 31 august 2013

Uite-asa

În unele din versurile băieţilor mă regăsesc. Poate nu doar eu. Uite-aşa, de sâmbătă seara.

duminică, 25 august 2013

Transfer

Unele lucruri sunt menite să te transpună, să te transfere în alte vremuri, să îţi amintească de sufletul de odinioară, "din vremea când, copil, aşteptai anii de-acum". Proastă ai fost, proastă ai rămas, constaţi, cu aceeaşi amărăciune dintotdeauna. 
Am revăzut, a câta oară, "Declaraţie de dragoste". Nu pentru că am făcut o obsesie din vizionarea filmului. Îl văzusem când s-a lansat şi acum, în ultimii... doi ani, a doua oară, cred, pentru că televiziunile redifuzează filme vechi. 
Povestea nu e neapărat originală. Un Romeo şi-o Julieta. Lume invidioasă, uzurpatori, răutăcioşi în jur, snobi, profesori care găseau că principala vină a fetei era aceea că "nici nu ştiţi din ce familie provine, vai de ea" (observaţie care dovedeşte că oamenii nu se schimbă şi pace, domnule). Curioasă a fost doar alegerea lui Făt Frumos, care, deşi crescut de o madamă cu principii solide, de la care nu abdică sub nicio formă, se încăpăţânează să-şi facă singur alegerile în viaţă. Bine, finalul, deşi uşor forţat, pare happy-end-ic, însă e menit să sensibilizeze fiinţele proaste, ca mine.
"Eu sunt un zbor frânt,
O melodie de aripi neterminată,
Un pas desculţ pe o palmă fierbinte,
Un zâmbet pierdut în râsul tău...
...........................................................
Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor
Cu aripile frânte de cerurile grele,
Purtând spre împlinirea arcadelor de stele
Întâiul pas învins al prăbuşirii lor... 
.............................................................
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
Eu sunt o fereastră deschisă
Spre zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost
În ierni de aşteptare".

(George Şovu)
Şi când te gândeşti că finalul e foarte posibil să se transfere într-o baladă a trecerii prin spini... 

vineri, 16 august 2013

Aratare

Îmi ies din minţi când oamenii care au despre ei înşişi păreri uluitor de bune iar despre lume în general păreri împărţite vin şi declamă, cu emfază: "Vreau să-ţi arat... ". 
Cucoană, anul trecut pe vremea asta vorbeai cu oroare despre faptul că "suntem un oraş de proletari", matale neîngroşând categoria, că te-a făcut mă-ta patroană. Iacătă că tac-tu, celebru medic psihiatru, mă-ta, farmacistă de top şi profesorii mătăluţă care te-au îndrumat spre artă, ca să te delectezi, să nu stai să înnebuneşti conducând farmacia umplută de angajaţi proşti, probabil proletari şi ei, nu te învăţară nicicare cum naiba se conjugă verbul "a arăta" la prezent! Şi nici măcar personajele din mult iubitele opere care te încântă la Scala şi la Viena nu te-au învăţat să vorbeşti corect, cât să nu-i zgârii pe creier pe proletari.
Trăiască aerele şi fiţele-n cap. Deşi eu cred că sunt de porc.

duminică, 11 august 2013

Truism

 Am găsit-o întâmplător. Şi m-a pufnit râsul.

Perfect

Încă nu am înţeles de ce piesa asta mi se pare fabuloasă. Completă. Perfectă. Chiar dacă cineva credea că solista e... Cezar Ouatu.

joi, 1 august 2013

Spusa

Astăzi cred cu tărie în ceea ce se spune. Anume că "banul la ban trage şi păduchele la păduche". E foarte probabil că aşa e şi bine. Alte combinaţii ar naşte hibrizi monstruoşi. Şi-ar fi păcat.

miercuri, 31 iulie 2013

Dantelareasa

De câte ori o văd şi, din fericire, o văd mult timp la fel înflorită, numele de alint care îmi vine pe CRBL e "dantelăreasa". A avut ceva de lucru şi va mai avea, însă îi sunt recunoscătoare pentru pata de frumos pe care o reprezintă, din primăvară până-n toamnă, pe terasă. Dacă nu-ţi poţi imagina fericirea decât pe un fundal albastru, al cerului, dantela asta cutremurătoare acoperă gânduri, adăposteşte vise şi zâmbeşte sincer oricărui trecător-întâmplător prin lumea mea.

miercuri, 24 iulie 2013

Am cu ce, ba!

Imaginile de mai jos mi-au fost trimise prin e-mail şi am senzaţia că ne caracterizează de minune... Pentru că "am cu ce, băăăă!!!"








joi, 18 iulie 2013

Rest

 Am citit comentarii alăturate imaginii, care mai de care. Favoritul meu este: "A introdus 50 de lei şi acum aşteaptă restul!"

marți, 21 mai 2013

Datorie indecenta

Colleen McCullough scria undeva că "datoria e cea mai indecentă dintre obsesii". Nu cred că am înţeles pe deplin la ce se gândea scriitoarea, până când... până când nu am văzut, în februarie, "Dear John".
Este un film dureros, despre o poveste de iubire, despre drame, despre traume, despre încercări ale unora de a-i înţelege pe cei din căminul cărora proveneau, despre reuşite ale altora de a face acest lucru, despre "interpretări ajutătoare", despre "traduceri" ale unor stări de fapt, despre o dragoste jertfită pe altarul datoriei faţă de un prieten bun, vechi, neajutorat şi muribund, despre sacrificiu dureros, seriozitate, maturitate şi tradiţionalism, despre autism - greu de diagnosticat, greu de administrat, greu de înţeles. De vreme ce după trei luni filmul îmi este încă viu în memorie, se cheamă că a fost deosebit. Cu şi despre oameni frumoşi, cu şi despre fapte de viaţă, cu şi despre evadări - nu în superficial, ci în alte lumi, cu alte pericole, cu expuneri fizice benevole în speranţa că o eliberare fizică va duce cu sine şi eliberarea psihică, eliberarea de fantasmele, atât de dragi şi de dureroase, ale trecutului.
E un film ca o lecţie de viaţă pe care nu ştiu câţi dintre noi ne-am asuma-o. Cu atât mai mult cu cât simplitatea sa este mai dureroasă decât am putea bănui. 

miercuri, 8 mai 2013

This ain't a love song

Mă plângeam pe blogul unei prietene de incapacitatea de a isprăvi o carte. O cumpărasem sperând. Sperând pur şi simplu că va fi o carte bună, deşi nimic şi nimeni nu o recomanda. Cartea se numeşte "Iubire oarbă" iar introducerea e atât de inertă şi de ineptă încât nu-ţi poţi dori decât să se încheie odată totul, înainte să mori de plictiseală. De ce mi-ar păsa că un haiduc despre care doar se aminteşte e un soi de piază rea pentru eroină? Pentru că haiducul apare doar în poveştile altora. Eroina, Iris, apare în peisaj cu tatăl ei, cu menajerele, având, se pare, o personalitate bine conturată, decisă, precisă, având ieşiri, haz, mici acte de rebeliune etc. Aflăm, sau mai degrabă ghicim despre un omor (un individ din înalta clasă - Arthur - e marginalizat şi izolat de alţii, după care ucis). Mai aflăm că fratele mortului nutreşte o iubire sinceră faţă de Iris, şi că haiducul Harry, cel fără bani, fără perspective, fără fineţuri sau nobleţe de caracter e atât persoana în ale cărei mreje e prinsă eroina, cât şi individul care ţine morţiş să răzbune moartea fratelui pretendentului. Nu-i aşa că povestea arată extraordinar? Palpitant şi telenovelistic. N-am să înţeleg de ce cei doi (mortul şi cu Hugh) era musai să fie fraţi şi nici de ce tocmai acel pierde-vară de amorez era singurul decis să răzbune moartea lui Arthur, dar n-are importanţă. 
Prevenită din enşpe mii de direcţii că doar de Harry trebuie să se ferească, de haiduc adicătelea, Iris, după ce a treia oară îl salvează de la o pseudo-moarte, consideră că e momentul să-şi împlinească destinul şi fuge în lume cu el. 
Aici povestea începe să aibă oarece logică. Haiducul, un nimeni cu pretenţii, vise mari şi speranţe înalte, se aşază cu nevasta în Franţa, ca să fie izolaţi de cunoscuţi, de înalta societate engleză. Devine risipitor, sărac, datornic, şi, când doctorul cu idei preia comanda vasului, fenomenul nu ne miră. Harry a avut un singur vis constant: pe acela de a-l răzbuna pe ucigaşul lui Arthur. Toate celelalte au fost frunze în vânt, insignifiante, mistuitoare pentru el care, caracter slab, e şi gelos, e şi nebun, e şi grabnic să se lase condus de "bunăvoinţa" prietenilor cu o inteligenţă nu atât superioară, cât diabolică. Astfel că, atunci când bunul său amic doctorul îi arată că singura modalitate de a se îmbogăţi constă în a-şi înscena propria moarte, folosind un tuberculos care îi semăna şi sperând ca leşurile să fie confundate de autorităţi, Harry acceptă. Cum tuberculosul se înzdrăveneşte, ca un nesimţit, doctorul îl otrăveşte, îl fotografiază şi îl conduce pe Harry,  pas cu pas, pe calea îmbogăţirii. Ah, că Harry pălise când asistase la otrăvire? Ăsta o fi semn că îl mustra conştiinţa? Nu, Harry e un caracter slab, dornic să fie condus, îndrumat şi dominat. 
Ce face soţia când află totul? Soţia fidelă, soţia iubitoare, soţia dezamăgită, soţia speriată, soţia cu suflet trist şi amărât, soţia din ale cărei vise s-a ales doar pulberea? Ca un roboţel, ascultă îndrumările soţului şi speră să poată trăi fericiţi, izolaţi, ascunşi şi bogaţi, trăind din 350.000 de lire, banii de la asigurări. Creierul femeii pare spălat, devine lipsit de curiozităţi sau poate nu se simte în stare să asculte povestea până la capăt, spre a afla că nu înşelau doar un sistem. Nu înşelau doar o societate de asigurări. Soţii urmau să îşi construiască fericirea în urma uciderii unui individ care avea două vini: pe aceea că suferise de tuberculoză şi "vrednicul" doctor îl izolase spre a-l "trata" şi pe aceea că semăna cu falimentarul şi disperatul prieten al doctorului, lordul Harry. Bineînţeles că doctorul primea cota parte din banii de la asigurări. 
Aşa cum spuneam în titlu, "this ain't a love song ". Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste, deşi finalul cărţii asta vrea să arate. După ce află întreaga poveste, Iris se desparte de Harry, restituie banii, se izolează undeva, îndurerată, rănită şi ruşinată, iar Harry decide să restituie şi el averea acumulată şi se dă, mioritic, pe mâna răzbunătorilor irlandezi pe care îi cunoaştem doar în ultimele pagini ale cărţii. 
Nu, aceasta nu e o poveste de dragoste. E o poveste despre o tânără naivă care se amorezează de cea mai nepotrivită persoană, e o poveste despre consecinţele acestei îndrăgostiri, e o poveste despre manipulare şi e o poveste despre bani, deoarece dintr-o femeie cu principii solide Iris se transformă într-o marionetă, iar faptul că nu face asta din dragoste e dovedit de lipsa de entuziasm cu care îşi împlineşte sarcinile. Femeia care iubise se robotizează, devine un fel de sclav apatic, sclav al intereselor mărunte şi meschine ale unui soţ slab şi influenţabil. 
Nu, nu mi-a luat atât de mult timp să termin cartea. Mai greu a fost cu începutul. După aceea am citit-o într-o suflare, nerăbdătoare să mai bifez ceva pe lista de lecturi. Dacă a fost vreun personaj care să mă impresioneze? Da. Hugh, admiratorul şi prietenul de suflet al eroinei este foarte bine desenat, iar moralitatea sa fără lacune sau erori te face să îl placi pe bietul nefericit. Hugh e dovada că Wilkie Collins ştie, totuşi, să scrie, chiar dacă acest roman nu a fost o poveste de dragoste. Nici măcar oarbă.
Însă romanul mă face să mă întreb cum ar reacţiona Iris în zilele noastre. Probabil ar divorţa de Harry şi mai apoi s-ar împăca, din dragoste. De bani. 

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Sufocare

Scriu rar. Rar pentru că aşa îmi permite timpul, rar pentru că fie nu am ce spune, fie mi-e prea plină mintea de lucruri mărunte, neesenţiale, neimportante, lipsite de valoare, aşa cum vor fi şi următoarele, în fapt. 
Dintotdeauna oamenii au fost diferiţi. Au fost vremuri în care pentru mine horoscopul nu însemna absolut nimic, zodiacul era o abureală, până într-o zi, când am descoperit că nu neapărat nebunia îi determină pe unii să facă studii aprofundate despre zodii, ci faptul că au descoperit că aparţinătorii unei zodii sunt, în marea majoritate, caracterizaţi de nişte lucruri.
În plus, faptul că încerc să îmi dau seama ce zodie e onorată de prezenţa în mijlocul ei a unor persoane colorate spiritual şi, uneori, fizic, mă calmează. În loc să mă înfurii atunci când, de regulă, duduia vine cu inepţii, devin curioasă. "O fi berbec? Sau săgetător? De ce săgetătoarea cutare e atât de diferită de cealaltă săgetătoare?" Poate că asta face bine. Poate că nu. Pentru că aceste căutări şi întrebări sunt tăcute, ţin de introspecţie, de interiorizare, de neexprimare, de muţenia în care, de atâtea ori, sunt nevoită să mă cufund, fie datorită bunului simţ, fie datorită obligaţiei de a tăcea. 
Nu mă mai miră oamenii urâţi spiritual. Cineva spunea că pământul ar fi un loc atât de frumos dacă nu ar fi locuit. Aşa că nu mă miră că prietena-căpuşă care şi-a găsit alt loc de supt a trecut la şantaj. Nu mă miră că mi-e groază să mă abordeze o cunoştinţă, fiindcă abordarea ei a devenit obsesivă şi se referă mereu la aceea că tu trebuie să-ţi schimbi locul de muncă, dar ce nu înţelegi, de câte ori să-ţi mai spună?? Nu mă mai miră uşurinţa cu care oameni normali la cap preiau expresii şi cuvinte greşite atunci când se află în companii imbecile. Nu mă mai miră când cucoana, care s-a născut şi va muri agitată, dă buzna, în repetate rânduri, neavând răbdare să-şi aştepte rândul sau temându-se, poate, că rămâne neobservată. Nu mă mai miră competenţii deveniţi specialişti peste noapte, care te văd şi se reped la tine cu părerile lor ultraspecializate, arătându-ţi cât de idiot eşti şi că ei pot fi salvarea ta. Bunul tău simţ nu îţi permite să spui: "Dar NU ÎMI PLACI. Nu am încredere nici în părerea, nici în mintea ta, ce-ar fi să îţi vezi de treabă?" 
Şi taci şi aduni şi observi că acumulezi atâtea păreri proaste încât îţi vine să mergi undeva, unde să fii sigur că nu te aude nimeni, şi să ţipi până nu mai poţi, ca un animal rănit, după care, răcorit, să te întorci să faci faţă bombardamentului de bunăvoinţă, combinată cu competenţele multiple care toate le aparţin, desigur, celorlalţi, fiindcă tu, imbecil fiind, nu realizezi că nu eşti capabil să gândeşti, şi că e bine să vină specialiştii să te înveţe să faci asta.
Mă întreb cum ar arăta o lume, clar neromânească, în care fiecare individ ar deveni egoist, egoismul caracterizându-se prin aceea că îşi vede de treabă şi, chiar dacă observă ceva care i se pare nelalocul lui la celălalt, câtă vreme nu e vorba de poale în cap, tace şi-şi vede de treabă, considerând că te vopseşti mov în cap fiindcă aşa ai dorit tu sau coafeza, că lucrezi unde lucrezi de fraier, el rămânând, nepăsător, pe margine? Pentru că prea multă grijă din partea unora te sufocă, mai ales dacă nu poţi să le dai două bobârnace de să-i faci să tacă pentru restul zilelor?...
Atâta atotştiinţă, şi toată aparţinându-le altora, a ajuns să mă sufoce. Încet şi sigur nu mai pot respira. Nici măcar nu mă pot declara "prea lucid pentru lumea asta", cum fac băieţii de la Antract.
Aşadar mă sufoc. Iar restul e tăcere.


duminică, 7 aprilie 2013

Sorry

Pe 8 martie, când pe stradă înfloreau sandalele, tricourile şi obrajii, la propriu, împreună cu cele 20 de grade din termometru şi cu un soare îmbietor pe o boltă perfect alcătuită, după nişte ore lucrate am sosit acasă, cu trandafiri gălbui şi cu o zambilă roz, de căpătat; mi-am retuşat un pic imaginea, m-am încăpăţânat să păstrez paltonul 3/4 pe mine şi am plecat spre teatru, să văd un "spectacol eveniment de Ziua Femeii", cum cred că îl numiseră. Fireşte că aşteptările au fost colosale. Repertoriul e amplu, cred că e greu să decizi ce piesă ar putea încălzi mai bine inimile doamnelor de ziua lor, aşa că alegerea unei piese pe care nu o mai văzusem promitea mult. Piesa se numeşte "Sorry", actorii, cei pe care îi îndrăgisem din ce în ce mai mult, pe măsură ce vedeam reprezentaţiile "Anonimului veneţian", sunt talentaţi, reuşesc să transmită mesaje clare şi emoţii şi mai clare, aşadar, cu toată oboseala, cu toate cele rele doar parţial depăşite, am pornit spre teatru cu încredere. Am înţeles, încă de la început, că seara va fi specială, că vor fi tombole, câştigătoarele putând beneficia de reduceri la diverse magazine din mall, de cazare pentru o noapte într-un hotel central, împreună cu partenerii sau, de ce nu, de abonamente la o sală de fitness, pentru o lună. OK, fie şi-aşa, dacă aşa a decis directorul teatrului, care este, la origini, actor. Poate a ştiut să facă nişte combinaţii inteligente, care să aducă bucurie spectatorilor la anumite ocazii, însă nu ăsta era esenţialul, gândeam. Şi-a început spectacolul. Actriţa ieşea de după o uşă, cărând, pe o targă, un ceva acoperit cu un cearşaf, ceva care s-a dovedit a fi un cadavru. Aşa am înţeles că femeia lucra într-o morgă. Scena slab luminată, decorul sumbru nu puteau însemna ceva prea bun, nici pozitiv. În timp ce ea încerca să cosmetizeze cadavrul, legându-l cu leucoplast, în spatele ei, ca o arătare, se iveşte partenerul de scenă, care, râzând, o pişcă de fund şi este neobişnuit de vioi, dat fiind ambientul. Un partener îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, contrastând cu cămaşa de noapte în care defila actriţa. Iuri se întorcea din Israel în Rusia, pentru a-şi recâştiga dragostea pierdută, pentru a o duce împreună cu el la o viaţă mai bună. După două ore chinuitoare de spectacol, am dedus că cei doi aveau o fostă dragoste la activ, că el plecase cu mult timp în urmă, adoptând religia iudaică, ca şi ritualurile acesteia, că fusese căsătorit cu o anume Dora, pentru care până la finalul spectacolului nu înţelegem exact ce sentimente nutrise, sau dacă fusese vorba de aşa ceva. De altfel, şi Inna, angajata intelectuală sechestrată în morgă, avea la activ vreo două căsnicii, diluate, despre care, la fel, nu aflăm dacă fuseseră de voie, de nevoie, din dragoste, din interes sau din alte motive la fel de abstracte. Îmbrăcarea rochiei de nuntă denotă faptul că Inna urma să se mărite cu Iuri, şi, la fel, nu aflăm cu certitudine dacă cei doi au făcut sau nu pasul, ei rămânând prizonieri în acelaşi subsol macabru, până la finalul spectacolului, când înţeleg că fiecare trebuie să îşi urmeze drumul, hotărât - fără celălalt. 
Aş minţi dacă aş spune că a fost singurul spectacol care nu mi-a trasmis nimic. Nimic înălţător, nimic emoţionant, nimic sensibil, nimic logic. M-am întrebat cui se datorează eşecul. Pentru că mie personal reprezentaţia asta mi s-a părut un eşec lamentabil. Probabil viziunea regizorului se complăcuse atât de mult într-un clar-obscur încât nu reuşise să îşi regăsească, până la final, esenţa. Va fi, la fel ca şi "Casa Bernardei Alba", un spectacol de care îmi voi aminti cu neplăcere, pe care nu voi dori să îl revăd, cu o viaţă, foarte probabil, extrem de scurtă. 
Următorul spectacol a fost "Cerere în căsătorie", după Cehov. La acesta am mers pe o vreme urâtă, aşa cum se prezintă de o mulţime de zile, ploiasă, rece, neîmbietoare, şi, cu toate astea, nu am regretat. Alt regizor, alt autor, alţi actori, altă viziune. Pentru că, deşi şi "Sorry" şi "Cerere în căsătorie" aveau drept temă comună o dorită căsătorie, după ce am ieşit de la Cehov zâmbetul mi-a rămas, impertinent, pe faţă, replicile mi se întipăriseră în minte, ideea de bază fiind structurată cu atâta claritate încât nu puteai rămâne neafectat.
Spectacolele şi calitatea lor mă fac să mă întreb ce influenţă are impactul acestora asupra publicului în ceea ce îi priveşte pe cei ce le pun în scenă. Dacă aplauzele sunt hotărâtoare, sau lipsa spectatorilor, sau dacă nu ar trebui luate alte măsuri pentru a verifica părerea spectatorului care se simte câştigat sau, dimpotrivă, furat atunci când asistă la nişte aberaţii de lungă durată. Poate, din respect pentru public, ar trebui efectuate sondaje de opinie pentru a desfiinţa eşecurile şi pentru a promova calitatea, indiferent cui se datorează cele două.
Poate încercarea face parte din normalitate. Perseverenţa este însă devastatoare pentru toate părţile implicate, şi chiar e păcat să ieşi să vezi calitate şi să pleci din sală regretând că nu rămăseseşi, ca o legumă, acasă, unde, chiar legumă fiind, sigur ai fi fost mai câştigat.

miercuri, 3 aprilie 2013

Puncte de vedere

Din anumite puncte de vedere, interpretarea a fost o reuşită. A scos-o la capăt. Din altele... vedeţi şi voi. 


luni, 1 aprilie 2013

Avertizari

Poate mi-ar fi plăcut ca lucrurile să fi stat altfel în multe privinţe. În prea multe privinţe. 
Pseudo-primăvara asta nu mai amăgeşte pe nimeni. Să mai încerce. După eforturi îndelungate, poate va deveni Primăvară-Primăvară, nu amestec de paşi cu mocirlă şi cu flori îngheţate de zarzăr. 
Pentru că noaptea trecută am petrecut-o în tovărăşia unor doamne, pe blog, am reuşit să dorm suficient cât să mă trezesc într-o nouă dimineaţă de iarnă perfectă, cu grade puţine în termometre şi cu fulgi sporadici căzând, fără elan, din prea plinul norilor. Pe la amiază, ziua devenise una de iarnă veritabilă, astfel că doamna superstiţioasă pe care anii (destul de mulţi, de altfel) nu au educat-o ce fel de întrebări sunt permise în anumite birouri şi ce fel nu, a declarat că asta o fi zăpada mieilor. 
Ziua a sfârşit fără zăpadă, cu un soare care părea că îşi caută, timid, locul pe un cer prea amplu, şi, dacă atunci când a nins frumos ca-n poveştile în care aprilie vine cu zăpadă cadou nu am reuşit să imortalizez momentele, am reuşit să descopăr că profeţia Tinei s-a împlinit. Restaurantul care avea în meniul scris mare pe geam "creer pane" nu mai există, cu siguranţă a falimentat, astfel că abia acum îmi explic relaxarea cu care străbăteam zi după zi strada, ca şi retina rămasă nezgâriată de atâta idioţenie. În locul restaurantului pluteşte un magazin cu haine de proastă calitate, fără meniu de data asta. 
Mai jos, pe stradă, fiindcă deşi ora era târzie ziua promitea alte surprize, am reuşit să observ atenţionări. Nu mă aflam într-un cartier mărginaş, uitat de lume, nici în vreunul propus pentru renovare. Nu. Intenţia de a renova nu există, există în schimb nişte atenţionări vitale, indispensabile, fără de care chiar nu ştiu ce ar face trecătorii, asta apropo de reclama aceea stupidă la "oraşul european", cu ghidul turistic tronând, ca duhul din lampa lui Aladin, proaspăt ieşit din sticlă, la piciorul podului peste Mureş. 

 Şi, dacă de tencuială aţi scăpat, pericolele nu s-au sfârşit, ci ele continuă, că de-aia ne aflăm într-un oraş european: 
Problema? Proprietarii nu au nici bani, nici dorinţă, nici aprobări legale pentru a renova. Soluţia? Urbea a intervenit punând panouri. Scurt şi la obiect. Îţi cade ornamentul în cap? Problema ta. Trebuia să te fereşti, nu să stai ca-n basmul lui Creangă. Mă întreb dacă amendamentul nu ar putea fi valabil şi pentru porţiunile cu gheaţă din faţa imobilelor, pe timp de iarnă, când cetăţeanul e obligat să o cureţe, în caz contrar fiind amendat. Un cetăţean responsabil ar putea lua exemplul primăriei, punând tăbliţe de avertizare în dreptul casei, pentru a se scuti de efortul de a curăţa zăpada şi gheaţa, expunându-se astfel unei febre musculare de proporţii. 
Însă... să nu uităm că suntem români. Şi ce bine ne vor prinde câteva zile libere... vreo săptămână, două, să ne eliberăm de stres...

miercuri, 27 martie 2013

Lasa-ma, papa, la mare!

Au trecut zile bune de când s-a anunţat că se preconizează un liber îndelungat, din 1 până prin 8 mai, dacă nu mă înşel. 
Sunt sigură că sentimentele celor ce au auzit despre asta s-au împărţit. Unii au fost extrem de fericiţi. Oau. Liber. O săptămână pentru distracţie, relaxare, mal de mare, munte, fumat, mici, grătar, că d-aia-s Paştele după 1 mai şi tot tacâmul. 
OK. De acord. Dacă 1 Mai-ul e miercuri şi e decretat liber, sigur că românul s-ar sminti din lejereala sa plutitoare dacă s-ar întoarce joi şi vineri la lucru, cu atât mai mult cu cât acele zile fac parte din Săptămâna Mare. Nu că am fi noi într-atât de religioşi însă, când vine vorba de libere, devenim. Ca să nu ne mai întorcem la lucru. Ideea e că aceeaşi naţiune de oameni pe care îi vom vedea îmbulzindu-se în discoteci exorbitante şi la biserici, făcând cruci largi, a aşteptat dintotdeauna ajutor extern. De la ruşi, americani, de oriunde, numai să fie, numai să vină, numai să "trăim şi noi decent" etc. 
Mă întrebam ce feţe ar face poporul japonez dacă ar fi "împovărat" de aceeaşi Sărbătoare îndelungă. Acel popor japonez care, după cutremurul din 11 martie 2011, în câteva zile a refăcut autostrada distrusă şi a plantat pe mijlocul ei copaci ornamentali, să fie neschimbată. Mentalitatea celor două popoare nu cred să aibă ceva în comun. Dacă pe japonezi un robot îi căuta noaptea în fabrici, îi legitima şi îi obliga să plece acasă dacă îi prindea că rămăseseră, fără permis, la ore suplimentare, pe români nimic nu îi poate conştientiza că stă (şi) în puterea lor să fie fericiţi, prosperi şi ceva mai echilibraţi când vine vorba de entuziasmul provocat de evadări. 
"Sunt liber... sau aşa ceva... " 


miercuri, 13 martie 2013

De ce nu?

Etichetele de pe unele produse sunt de-a dreptul ridicole. Am cumpărat un parfum pe care scria: “Evitaţi contactul cu ochii”.
PREA TÂRZIU!! Deja citisem. 
Cum îţi dai seama de un bărbat dacă este beat?
- Strigă în gura mare că nu îi este frică de nevastă şi de soacră.
- Chelner, în ciorba mea se zbat două muşte!
- La preţul ăsta ce vreţi?… Lupte cu tauri?!

duminică, 3 martie 2013

Uitare

Încerc să îmi amintesc în care anume zile mi-am chinuit sufletul citind "Marele Gatsby". Jur că am urât cartea din toată inima, pentru că, exact cum citeam pe blogul lui Cosmin despre un alt roman, nici ăsta nu m-a lipit de niciun personaj. Toate mi s-au părut terne, antipatice, snoabe, fără idealuri sau ţeluri, cu ţinte de o micime care nu putea decât să mă înfioare. Banul, marele stăpân, îşi croia regulile într-o societate care trăia pentru ca să pară. Banul, fie el moştenit sau obţinut prin mijloace necurate, era, la fel ca în societatea de acum, primordial. Poate că meritul lui Gatsby constă în aceea că el şi-a acumulat averea, casele şi reputaţia de om la modă pentru a o recuceri pe marea dragoste a tinereţii sale, fără să se întrebe vreo clipă dacă ea merita asta. Când realizează, totuşi, de ce era însufleţită, nu e dezamăgit, iubeşte în continuare, speră să fie ales, deşi, într-un moment de luciditate, constată: "Respiră bani. Ea respiră bani". Aşadar faptul că soţul o înşela pe Daisy cu o muiere inferioară nu e şocant. De fapt actul era pur fizic. Un bărbat şi o femeie pot avea o căsnicie fericită dacă au aceleaşi principii după care se călăuzesc în viaţă, iar ăştia doi beneficiau de elementul comun constituit de principii. 
Am încheiat romanul într-o dimineaţă, pentru că luni, la ora 3, se cheamă deja dimineaţă. L-am încheiat şi l-am aşezat, dezgustată, pe raft, în bibliotecă. De pe acum mi-e şi mai "drag", pentru că îl asociez cu ceva din viaţa mea, ceva care atunci s-a întâmplat şi care nu va fi uitat în grabă. 
Îmi vor trebui recomandări călduroase ca să merg la cinema să-l văd pe Leonardo DiCaprio în "Marele Gatsby". Reţin afişul, reţin zâmbetul de februarie al lui DiCaprio, pe holul din mall, zâmbet îmbietor, promiţător, superior. Părând să spună atât de multe când el, de fapt, spunea prea puţine. Pasiuni devastatoare? Poate că au existat, însă nu au impresionat. Nu în carte. Poate personajul din film va fi mai animat. Asociat cu evenimentul din viaţă... se poate să fie un ansamblu de efect.
Leonardo DiCaprio va putea fi Gatsby sau Jack din "Titanic". A fost 10 sau a fost 17? Oricât februarie ar fi fost, s-a petrecut cu repeziciune, precipitat şi neliniştit, nelăsând pe nimeni să aprecieze degetele primăverii care cred că şi în anul ăsta or fi bătut înfrigurate la geamul camerei uitării mele. Şi parcă am scorburi în gând, precum copacii care nu mai visează învierea. 


luni, 25 februarie 2013

Hai, uita tristetea

Ori de câte ori zici: "Mai rău decât atât nu se poate!", viaţa îţi va răspunde: "Provocare acceptată!"
La restaurant:
- Să vă pun şi nişte ciupercuţe?
- Nu, mulţumesc! Mie-mi place să le culeg singur!
- Cum doriţi! Pot să vi le risipesc pe podea.
Ea: - Să ştii că mi-am dat seama că ai chef de ceartă.  Adică luni, marţi, miercuri... toată săptămâna ţi-au plăcut macaroanele cu brânză făcute de mine, iar acum, dintr-o dată, brusc, nu îţi mai plac!
Azi dimineaţă când m-am dus la sală am observat că au adus un aparat nou. L-am folosit vreo o oră, după care mi s-a făcut rău.
E tare oricum. Are chips-uri, sucuri, batoane de ciocolată, tot ce vrei...
- Tu o ajuti pe soţia ta la treburile casnice? mă întreabă un prieten.
- Sigur, la toate!
- Dă-mi un exemplu!
- Să zicem vasele sau rufele. Ea le spală iar eu le las să se usuce. 
Nu-i dificil să faci fericită o femeie. Un bărbat trebuie să fie DOAR:
1. un bun prieten
2. partener
3. iubit
4. ca un frate
5. ca un tată
6. ca un şef
7. un electrician
8. un tapiţer
9. un mecanic
10. decorator
11. stilist
12. sexolog
13. psiholog
14. exterminator de gongi
15. un bun ascultător
16. organizator
17. foarte curat
18. simpatic
19. atletic
20. cald
21. atent
22. galant
23. inteligent
24. simpatic
25. creativ
26. tandru
27. puternic
28. înţelegător
29. tolerant
30. prudent
31. ambiţios
32. capabil
33. curajos
34. determinat
35. sincer
36. pasional
Fără a uita să:
37. facă complimente
38. iubească shoppingul
39. fie onest
40. foarte bogat
41. relaxant
42. fidel
şi de asemenea:
43. să acorde femeii multă atenţie
44. să-i acorde mult timp
45. să-i acorde libertate, niciodată să nu se îngrijoreze unde merge
şi FOARTE IMPORTANT:
46. niciodată să nu uite:
* zilele de naştere
* aniversări
* evenimente organizate de ea
Cum să faci un bărbat fericit?
1. dezbracă-te
2. dă-i mâncare
DE BĂUT ÎŞI IA SINGUR. 

luni, 18 februarie 2013

Util

"Dacă vrei să te desparţi de prietena ta, cel mai bine o faci la McDonalds. Acolo nu au furculiţe sau cuţite, farfurii grele... şi în orice moment te poţi ascunde după un copil gras!"

joi, 14 februarie 2013

De Valentine's

"Aş iubi mai mult dacă aş gândi mai puţin" - Cornel Ilie (Vunk). 
Aferim.

duminică, 10 februarie 2013

Proverbe

Cum să nu crezi în ele când sunt o întruchipare a celor mai ascunse vise?


sâmbătă, 9 februarie 2013

Geniu profan

După ce am văzut spectacolul duminica trecută, am realizat că Mozart trebuie să fi fost obsedat sexual. Mozart era prezent pe scenă, împreună cu personajele sale, dialogând cu ele, expunând păreri. Rezumatul lui Don Giovanni a fost foarte reuşit, presărat cu puţin umor, şi a demonstrat încă o dată că oamenii au aceleaşi păcate ca totdeauna. Pentru Giovanni obiectivul principal era cucerirea oricărei fuste întâlnite. Nu era pretenţios. Dama putea să aparţină lumii bune dar, dacă era vorba de o menajeră, cucerirea ei era la fel de importantă. Nu-l putem învinovăţi pe Giovanni de inconstanţă. El ştia exact că toate femeile sunt bune. De cucerit. Indiferent de statut, poziţie. Leporello, credinciosul slujitor al lui Giovanni, ajunge să aibă un rol important în acţiune, mai ales atunci când, ocupat cu cucerirea unei slujnice, Giovanni îi cere slujitorului să-i ia locul în budoarul cucoanei. 
Când Don Juan-ul din piesă îl întreabă pe Mozart dacă vrea să îi aducă o femeie, răspunsul lui Mozart a reprezentat cheia. A piesei, a vieţii sale. "Am mai multe femei decât tine. Tu nu eşti decât rodul imaginaţiei mele". 
Mozart a fost un geniu nefericit despre a cărui moarte timpurie nu se ştiu prea multe. Acordurile din "Flautul fermecat" mi s-au părut nepământene. Divine. Contrazicând parcă tematica. Inspiraţia a găsit un teren propice în mintea neliniştită a autorului, care nu pare să fi cunoscut acel tip de dragoste, lipsit de geniu, dragostea simplă, cea care "fără cuvinte îţi spune ce simte", cea pe care eu îndrăznesc să o numesc dragoste adevărată. Care, în simplitatea ei, mută munţii din loc. Cea care, în absenţa geniului, te face singular, important, te face să simţi că viaţa merită trăită. Pentru că îţi dă un rost. Sau mai multe.
Îndrăznesc, aşadar, să susţin că Mozart a fost un geniu profan...


duminică, 3 februarie 2013

Negru diluat

Ai o stare mai degrabă neutră decât proastă. Somnolenţa se împleteşte de minune cu lipsa de chef. Nu ai chef decât să vegetezi. Să zaci precum un zarzavat insipid, importat din Asia centrală, neatent la ce se întâmplă, la ce se difuzează, la conferinţa de presă de duminică de la prânz instituită de preşedinte, la faptul că pe banda galbenă a RTV apare, din două în două minute, ştirea despre Mădălina Ghenea şi Gerard Butler, la faptul că s-a instituit impozit pe câine, impozit de doi lei pe metrul de şanţ din faţa casei. Te analizezi. Nu e lene. Nu e nepăsare. Ai ieşi. Te uiţi pe fereastră şi peisajul e de-a dreptul bolnav. Insipid, lipsit de frumuseţe, de un negru diluat, amestecat cu gri şi maroniu. Aşa trebuie să fi arătat tranşeele din toate războaiele de până acum. Te încumeţi să ieşi "de plăcere"? De care plăcere vorbim? Plăcerea de a sări peste băltoace pe cât de lungi pe atât de late? Plăcerea de a fi stropit pe trecerea de pietoni de şoferi grăbiţi sau la fel de amorţiţi ca tine? Până şi plăcerea de a ieşi ţi se pare vorbă-n vânt. Plăcerea de a ieşi dintr-o casă într-o imensitate de negru diluat poate fi amânată pentru zilele în care ea devine obligatorie. 
Aşa că stai ca o legumă, prea puţin interesat de taxa pe căţel, de cea pe purcel, de cea pe şanţul din faţa casei, de discursul preşedintelui şi de dramele existenţiale omniprezente. 
Te întrebi dacă eşti bolnav. Depresiv. Sau trist. Nu. Zilele-s aşa. Ocean de negru diluat. Optimismu-l lăsăm pe mai târziu. Pe mâine, poate. Şi crengile curg a jale, ca la înmormântare, fiindcă într-o altă viaţă le-au murit frunzele.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Topire

S-a topit timpul. Nu mai curge, se topeşte. E senzaţia pe care o am încă de la începutul anului. Zilele se topesc, confundându-se una cu cealaltă, nopţile la fel, şi tu rămâi la fel, ca zilele, ca nopţile, ca toate începuturile şi sfârşiturile, dimpreună. Ciudat sentiment. Oarecum inedit. 
Cred că m-am făcut, în sfârşit, mare. S-a topit şi copilăria. A mai rămas din ea bucata care m-a învăţat, pe la 20 de ani, să râd, eu fiind, prin excelenţă, serioasă mai tot timpul. Am păstrat râsul, ironia, autoironia. Ca o constatare, nu e uşor să fii autoironic. Să râzi de tine înainte s-o facă alţii, atunci când e cazul. Nu e uşor, dar e de folos. În situaţii în care comiţi o boacănă, ridicolul situaţiei e înlocuit de un fel de complot tacit între tine, ca autor şi făptuitor, şi spectatorii cu sau fără invitaţie la eveniment.
Dacă mă-ntrebi de ce nu am mai scris, nu am făcut-o atât pentru că zilele şi nopţile au fost egale, plate, la fel de (ne)plăcute, cât şi datorită unei stări noninspiraţionale care m-a însoţit mult timp. 
Am văzut filme. Cel care m-a impresionat cu adevărat a fost "Drumul spre pierzanie", cu un Tom Hanks de milioane. A fost copleşitor. E genul de film care, deşi aparent potolit, cu un ambient vintage, cu o muzică pe măsură, reuşeşte să te transpună pe tine, spectator, taman în mijlocul evenimentelor. Le trăieşti, le simţi, doreşti cu ardoare să se facă dreptate şi nu te domoleşti până când... până când filmul nu se sfârşeşte. 
Am citit cărţi. Rodica-Ojog Braşoveanu a fost o revelaţie. Nu mi-o recomandase decât preţul nesimţit de mic cu care te îmbiau cărţile ei de pe un raft din Cora. Melania, deşi femeie subţire, stilată şi inteligentă, a reuşit să mă calce pe nervi în ultimul hal, determinându-mă s-o antipatizez profund. Am citit "Spitalul Municipal" şi am regretat timpul pierdut. Am citit romanul cu sentimentul că fusese scris după vreun film reuşit, romanul pierzând esenţa, realismul şi frumuseţea emoţiei. N-am să înţeleg niciodată de ce un medic de succes, însă sărac, ar putea fi complexat de manierele, frumuseţea şi banii unei demoazele putredă de bogată, a cărei viaţă o salvase. Păi unde e contradicţia? Am citit Jerome K. Jerome şi-am râs cu poftă la nenumărate pagini, scrise cu atâta talent încât ar trebui să fii de piatră ca să nu le savurezi. Am citit "Vă place Brahmes?" şi "Bonjour, tristeţe", aici remarcând realismul şi gustul resemnat în spatele căruia probabil se aflau dezamăgirile scriitoarei, femeie cu picioarele pe pământ, de altfel. Am citit "Lumină în amurg", un amestec de ficţiune (vezi elixirul adevărului, folosit cu atâta generozitate în carte) cu realism (dacă ne uităm la modul în care bărbatul respins se răzbună pe femeia care îndrăznise să nu-i accepte propunerile, distrugându-i acesteia viaţa). 
Am fost la cumpărături. Mici. Mici cumpărături. Vreo două perechi de pantaloni, vreo trei bluze. De câte ori cumpăr ceva mă simt fericită şi vinovată. Fericită pentru achiziţie, vinovată pentru că îngroş rândurile femeilor care uită de orice durere atunci când "îmbracă o rochie nouă". Plăcerea de a cumpăra se datorează şi persoanelor de la care cumpăr. Dacă mă uit în garderobă, leg 90% din lucruri de vreo prezenţă, mai plăcută sau mai puţin plăcută. O bluză încercată la Miruna va avea întotdeauna parfumul Mirunei, un parfum de fată delicată şi plăcută, ca o magnolie, în timp ce unele bluze poartă cu ele arome de lupte seculare, arome de contradicţii, arome de "aveţi un număr mai mic?", urmate de "Da' de ce vă trebuie, că oricum... ", şi de strâmbături din nas. Am fost la cumpărături de cosmetice, unde acreala blondei de serviciu m-a oripilat. Între timp am descoperit cum pot să mă scutesc de prezenţa nefericitei care stă la raion de parcă ar atârna pe cruce, neavând însă privirea înţelegătoare a lui Hristos, ci pe cea înrăită a diavolului pe care Vlad Ţepeş l-a răsplătit aşa cum se cuvine. 
Ianuarie a fost o lună în care, încă o dată, am realizat cât de multă fericire sau nefericire aduce în viaţa oamenilor o profesie, respectiv o ocupaţie. Sau cât de mult reflectăm în tiparele vieţii zilnice de la serviciu ceea ce ni se întâmplă acasă. Nu suntem opaci, suntem mai transparenţi decât credem, lucru care îmi dă de gândit. Mă întreb ce reflectă faţa mea atunci când nu mă concentrez la asta, sufletul fiindu-mi mai degrabă resemnat, mai degrabă realist, mai degrabă cuminte, mai degrabă însetat de oameni frumoşi, chiar dacă în jur ceaţa şi negura sunt omniprezente. 
Nici nu ştiu de ce m-am apucat să rezum luna ianuarie, care încă nu s-a sfârşit. Mai e o săptămână din ea, săptămână care poate aduce cu ea lucruri bune sau nu. 
Mi-am impus o constanţă comportamentală care pe mulţi îi linişteşte, pentru ca pe unii să îi contrarieze, respectiv enerveze. Zâmbesc mai mult, deşi motivele sunt mai puţine. Sunt mai calmă. Mai temperată. Mai răbdătoare. Uneori mă întreb de ce trebuie să mă comport ca o mamă dacă nu am calitatea asta. Răspunsul îl ştiu, e în puterea mea, şi de el depinde soarta mea. O decizie - alta decât cea de acum, ar aduce cu ea un viitor cu totul diferit. Ne influenţăm viitorul prin gesturile şi vorbele mici pe care le emanăm constant. Facem parte din forumul decizional al vieţii noastre. E ceea ce observ. E ceea ce nu poate să mă lase indiferentă. E ceea ce mă stimulează să rămân OM în jungla din jur. Şi mă topesc reflectând la toate astea, odată cu zilele şi nopţile care se topesc şi ard  în mine.