duminică, 29 aprilie 2012

Gradina diminetilor mele

Măcar de-aş fuma...
Dacă ar fi să îmi trasez cărări prin gânduri, m-aş întoarce în vara lui 2005, când, în drum spre anume locaţie, răcoarea din grădina dimineţilor mele a fost diferită de celelalte dimineţi. Era albă, era verde, era limpede şi mă atrăgea ca un magnet. Mi-era frig şi frigul ăla mă magnetiza, mă făcea să doresc să mă apropii, deşi, de regulă, sunt cea care dă iama spre foc, prima. Ce se întâmplase? Creierul meu făcea conexiuni. M-am întors în timp, spre anii când, copil neştiutor, credeam că viaţa poate fi frumoasă şi lină. Treceam pe lângă grădina dimineţilor mele şi m-a izbit aroma. Aroma de iarbă cosită. Pentru că grădina dimineţilor mele era în paragină. Mereu vedeam, prin gardul vechi, de lemn, iarba crescută, crengi răstignite de copaci, spini şi pălămidă. Atunci diferită a fost aroma. M-am întors la casa bunicilor, mi-am amintit de fântâna din curte, de iarba cosită, de casa răcoroasă, de râsete, de emoţii nemărturisite şi de imaginaţia mea debordantă, care făcea din umbre balauri şi din greieri armăsari. 
"Oamenii nu sunt prizonierii sorţii, sunt, mai degrabă, prizonieri ai propriilor minţi". 
Mă întreb dacă alte captivităţi or fi mai primenite. Mai îmbietoare. Mai utile. Mai generoase. Până la urmă, suntem ceea ce alegem şi suntem lăsaţi să fim, dacă nu ni se pun prea mulţi împotrivă.
Cum aş arăta neîngrădită? Neîngrădită de neputinţe, de reguli, de legi scrise şi nescrise? 
Libertatea e un concept pe cât de îmbietor, pe atât de sinistru. Pentru că libertatea mea ar veni în conflict cu libertatea ta, şi, în câteva ore, praful s-ar alege de tot. Dacă fiecare ar acţiona după cum îl taie capul, aş încerca să văd de binele meu, nemaiţinând cont că binele meu nu are nimic de-a face cu ce îţi doreşti tu de la viaţă. Pentru că, în lupta pentru împlinirea unui ideal, eu aş avea o părere, tu alta. Iar pseudo-armonia care tronează, mincinoasă, peste noi, s-ar preface în cenuşă. Fie ea şi de trandafiri.
Măcar de-aş fuma... 



marți, 24 aprilie 2012

Motive

Am văzut seara trecută o parte consistentă din interviul pe care Mihai Gâdea i l-a luat Mădalinei Ghenea. Mă recunosc cârcotaşă. Greu găsesc om care să-mi placă, aşa că multa publicitate care i s-a făcut fetei pe mine m-a determinat să fiu reticentă. Să mă întreb oare ce e cu ea, de unde atâta "Sophia Loren",  de ce atâta tam-tam. 
M-am uitat la ea. Frumoasă? Poate. 
Am ascultat-o. 
Frumoasă? 
Cu certitudine. 
De ce? 
Frumuseţea fizică a Mădălinei e completată de cuvinte, de comportament, de îmbrăcăminte. 
"La om totul trebuie să fie frumos - de la haine până la suflet" (Cehov). 
Am văzut şi auzit un Om cuminte. Un om educat. Un om serios. Un om respectuos. Un om modest. Un om matur. Un om care ştie ce vrea de la viaţă. Un om sensibil. Un om puternic. Un om care se vrea exemplu de urmat. Un om plătit ca să se îmbrace, nu dezbrace, ca să o citez.
Seara trecută mi-a reconfirmat că nu-i rău să afli ce credeau oameni mai înţelepţi. S-ar putea să fi avut dreptate, şi, dacă e aşa, prin aceea că îi citeşti te scuteşti de efortul de a mai inventa tu însuţi apa caldă. 
Iată-mă-s, aşadar, fan Mădălina, despre care, până ieri, nu ştiam nimic. Ieri a fost ziua în care am văzut un om frumos. De la haine până la suflet.



sâmbătă, 14 aprilie 2012

Variatiuni

Recitesc, după mulţi ani, "Pasărea Spin". Nu fac asta pentru că an de an măcar o televiziune difuzează, în această perioadă, filmul. Ci pentru că la fiecare recitire găsesc lucruri noi. Nu aceeaşi minte citeşte de două ori aceeaşi carte. 
Dacă lectura poate fi considerată drog, sunt narcomană. 
Adevărul e că am descoperit calităţile "curative" ale lecturii în unul din cei mai dificili ani din viaţa mea. Cel în care m-am frânt. Cel în care mi s-au tăiat aripile iar realitatea a rămas nedesluşită. Mintea îmi era plină de "de ce"-uri, însă, nici măcar atunci când agonizam, nu am realizat că greşeam fundamental supraapreciind pe cineva care nu merita asta. Nu. Găseam explicaţii, motive, motivaţii, dacă azi totul era negru, mâine devenea cenuşiu pentru ca poimâine să devină suportabil şi cald, rozaliu cu petale întredeschise. În acel an nu am reuşit să cântăresc omul. Omul era în spatele unei cortine de explicaţii şi motivaţii create de mine. Cum inima mea nu putea să creadă tocmai în micimea lui, îl interpreta după cum era ea creată. Îl vedea mai frumos decât era. 
În acel an m-am salvat prin lectură. Atenţia a început să se focalizeze spre alte drame, chiar mai drame decât neînţelegerea mea, spre alte persoane, spre alte dureri. Aşa m-am reabilitat. Complet. Fără resentimente. Fără pică. Dar şi fără să văd, cu adevărat, omul. Pentru a-l vedea cu adevărat a mai trebuit să treacă timp. 
Obişnuiesc să mă rup complet o dată cu "ruptura". Fie că se produce din vina mea sau dintr-a lui, dacă într-un moment din viaţă nu am mai corespuns, interesele nu s-au mai intersectat, nu am continuat în niciun fel. Nu vedeam rostul. Da, era perfect OK dacă lăsasem loc de "bună-ziua", bună-ziua însemnând bună-ziua şi-atât. Dar nu eram prieteni. Nu deveneam apropiaţi. Nu ne făceam confesiuni. Nu accept asta pentru că mi se pare o pierdere. O risipă. Aş da parte din gânduri, din valorile în care cred, unuia care a ales alt drum. De ce să-i fiu călăuză, mă întrebam? Şi nu am fost călăuza cuiva. Ruptura a însemnat ruptură. Şi nu am regrete. Eu nu aş fi avut nimic de câştigat, iar pierderi sufăr şi fără a-mi îmbârliga existenţa cu a foştilor.
Aşadar, m-am reabilitat prin lectură. Reabilitarea de atunci i-o datorez lui Galsworthy. Genial. 
Şi am continuat să citesc. M-am întrebat dacă e cumva o fugă. De realitate, de cotidian. Nu cred asta. Lectura ajută să interpretezi cu mai multă acurateţe un adevăr dat. 
Uite, acum, spre exemplu, am fost impresionată de copilul Meggie. Impresionată rău. Îi simţeam suferinţa în toţi porii şi uneori evadam dintr-un cotidian în care domnul X se înjură cu domnul Y, în care copilul de 12 ani care şi-a pus copitele pe şezutul tău în tramvai te priveşte sfidător, având în ochi o întrebare: "Nu-nchepi??", în care aproape că îţi pare rău că în oraş s-a dezvoltat o asemenea faună, în care la teatru vezi nuditate fără perdea şi auzi înjurături originale, fără cenzură. 
După care m-am gândit un pic la părintele Ralph. Un bărbat inutil frumos, care se dorea preotul perfect, şi care a reuşit să eşueze lamentabil, în toate aspectele. Poate datorită orgoliului. Poate datorită ambiţiei. 
Am o neiertare la adresa popii. Ştii care e? Nu aceea că şi-a însuşit averea scorpiei. Că citea testamentul, gândindu-se cum îi va afecta el viitorul, că plângea cu lacrimi de crocodil, având grijă să nu păteze hârtia. Nu micimea popii m-a determinat să-mi fie (deja) uşor antipatic. Ci egoismul. Faptul că s-a simţit Dumnezeu pentru o clipă. Faptul că şi-a decis nu doar soarta lui, ci şi pe cea a unei familii, fără să fi meritat asta, dar, mai ales, fără să se consulte cu familia în cauză. 
Date: la Drogheda, o fermă imensă din Australia, vine Paddy cu familia (nevastă plus o mulţime de copii), să se ocupe de animale, de padocuri, de tot, având promisiunea surorii lui Paddy, Mary, că, după moartea ei, va moşteni totul.
Fapt: Mary avea o minte bolnavă. Era o babă frustrată şi rea, iar sfârşitul atât de scârbos nu e întâmplător. Moartea i-a fost la fel de urâtă ca mintea. 
Fapt: în loc să îl urască pe popă, Paddy se declară mulţumit de norocul care a dat peste ei, pentru că, în locul averii de 13 milioane de dolari, a primit un venit anual, de la popă, care să-i permită să trăiască, împreună cu copiii săi, decent. 
Avem un Paddy cumsecade, un suflet pe atât de bun pe cât de rău fusese al soră-sii, şi mai avem un Ralph de Bricassart care îşi însuşeşte, nemeritat, averea scorpiei. 
Ce mi s-a părut cel mai şi cel mai deranjant la ipocritul de popă a fost următorul lucru: faptul că şi-a însuşit averea, cu teamă. Faptul că s-a simţit ca un hoţ iar acest lucru nu l-a deranjat.
Paddy nu a avut resentimente, dimpotrivă, a venit să-i strângă mâna şi să-i ureze de bine ticălosului. Întrebarea mea e: oare cum a putut să doarmă noaptea părintele? Oare masca ipocriziei îl însoţea, fidelă, în  aşternut şi-n vise? Iar neiertarea mea în privinţa popii se datorează faptului că, de teamă să nu-şi rişte poziţia de care nici măcar nu era sigur, pentru care era gata să lupte, să muşte, să sfâşie în instanţă, dacă era cazul,  de teamă, aşadar, nu încercase să stea de vorbă cu adevăraţii moştenitori, înainte de a purcede la încasarea averii. Ar fi fost un gest UMAN. "Măi Paddy, uite cum stau lucrurile. Scorpia de sor-ta a scris, de curând, un testament. Voi, ca şi mine, ştiţi cine sunt beneficiarii precedentului. Ce părere ai tu despre noua găselniţă a şerpoaicei? Te afectează. Nu ştiu dacă eşti conştient în ce măsură 13 milioane nu sunt echivalentul celor 5.000 pe care ţi-i voi da eu anual. Deci? Tu ce spui, omule? Ce te face PE TINE mai fericit? Să ascult ultima dorinţă a javrei, sau să te alegi cu banii?" Nu. Părintele era convins că toţi sunt creaţi ca şi el. Că toţi oamenii pot fi cântăriţi după măsura lui.
Dar e greşeala pe care o facem cu toţii. Toţi îi cântărim pe ceilalţi după măsura noastră. De unde eşecurile în a evalua oamenii... De unde frângerile. De unde ratările şi însingurările.



duminică, 8 aprilie 2012

Ochii din vis

Un duet interesant, din al meu punct de vedere.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Influente

În viaţă sunt influenţe de peste tot. E de-ajuns să ai câteva minute libere ca să vină unul sau altul, să te întrebe ce mai faci, să-i răspunzi, şi să vină cu soluţii. Şi asta nu pentru că te-ai plâns. Ai expus, în câteva secunde, un rezumat al cotidianului tău, lucru care pe ei îi stimulează să îţi confere soluţii. 
Din dialogul de la "Provocări" am rămas cu nişte idei. 
Nu toţi oamenii sunt îngerii noştri păzitori. Nu toţi oamenii ştiu mai bine ca noi ce ar trebui să facem în cutare situaţie. Pentru că jur că două păreri nu vor fi la fel, şi-atunci, fără discernământ, încotro o mai iei tu, ca subiect al pasiunii altora? 
Sunt şatenă. Când părul meu e nevopsit, e şaten. Am fost roşcată. Am fost brunetă. Am fost şaten deschis şi am fost şaten închis. Jur că fiecare culoare a stârnit comentarii. Unele de aprobare, altele mi-au contestat alegerea. 
În 2006 eram cu Adela şi cu Narcis la o terasă. Narcis avea deja mai multe beri la activ, Adela era îndrăgostită, eu roşcată (culoare pe care acum o detest la mine, nu şi la altele). Şi vorbeam despre de toate. Despre trecut, despre prezent, despre viitor, despre perspective, despre imagini, despre stimă de sine, despre influenţe. Limba lui Narcis avea deja dificultăţi în a-şi mai găsi, cu precizie, locul. Se mai împiedica, se mai împleticea, iar ochii îi străluceau, nu de amor, ci de alcool. Se spune că un copil şi un beţiv sunt întotdeauna sinceri, spun mereu adevărul. 
- Uită-te în oglindă, îmi zise Narcis, beat. Îţi place ce vezi? E ceea ce contează. Aminteşte-ţi asta şi pe parcursul zilei, când unii vor veni să infirme ceea ce văzuseşi de dimineaţă. 
Conflictul meu major nu e acela dintre opinia mea şi a restului lumii. Eu cred că frumuseţea e în ochiul celui care priveşte. Că întotdeauna a fost aşa. Iar în ochii mei nu e frumuseţe tocmai în privinţa mea. Nu sunt narcisistă. Nu mă uit cu fervoare la mine, nu mă contemplu şi nu mă consider vreo atracţie. Am zile (puţine) în care zic: "Merge", şi multe, foarte multe, în care nu am de ales. Trebuie să merg mai departe chiar dacă nu îmi place ce văd. Unele lucruri nu ţin de noi. Acesta e conflictul meu major. Acela al unui eu care uneori, foarte rar, e în consens cu mine, mă aprobă şi mă susţine, dar, de cele mai multe ori, ezită. Exact cum povestea cineva, sunt zile în care un compliment mă face să mă întreb dacă autorul are nevoie de vizită la oftalmolog sau pur şi simplu râde de mine. 
Cred că cea mai puternică influenţă asupra sinelui nostru o avem noi înşine. Dacă plecăm hotărâţi la drum, fără ezitări şi ambiguităţi interne, mai greu ne face cineva să ne reconsiderăm poziţia. 
Amy spune că un susţinător permanent ar fi soluţia. Eu nu cred că există susţinători permanenţi în afara noastră. Oamenii mai trăiesc şi pentru a face alte lucruri, nu doar pentru a ne reclădi încrederea în noi, zi după zi, ca nişte îngeri păzitori. În plus, îngerul păzitor de azi poate deveni duşmanul de mâine. Deci, ce alt prieten mai sincer decât tine ai în afara ta? Şi-atunci, dacă nu îţi sunt prieteni, de ce ai conta pe ei? 
Nu cred că trebuie să privim lumea cu duşmănie. Lumea îşi are limitele. Obtuzităţile. 
Nu cred nici că trebuie să devenim narcişişti. 
Poate soluţia e reprezentată de împrietenirea cu sinele. De acceptarea sa aşa cum e. "Cu bune sau rele, mă accept, trebuie să învăţ să trăiesc în armonie cu mine. Dacă eu nu-mi sunt prieten, cine-mi va fi mai prieten ca mine?" 
Sau poate că soluţia asta e o aberaţie. Cine mai ştie?