sâmbătă, 29 mai 2010

Rateuri

Dacă e marţi e Belgia, zicea un film, pe vremuri. Dacă e sâmbătă e ploaie.
Mi-e dor de ploile de altădată. Din vremea inconştienţei mele.
Îi priveam pe copiii din Bucureşti, filmaţi de Realitatea, după ce fuseseră plimbaţi în dubiţele jandarmilor. Cadou anticipat pentru ziua lor. Aveau nişte feţe atât de luminoase cum trebuie să fi fost şi-a mea pe vremea când aveam anii lor. Bolnăvicios de luminoase, ca-n introducerea cântecului lui Guess Who:
"Suntem copii, de-acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire,
Cu ochii vă urmărim,
Ştim de pe-acum ce ne-aşterneţi la drum:
Nenumărate flori şi palate,
S-avem noi mâine aur şi pâine,
Voi sunteţi nişte eroi,
Dar într-o zi şi noi".
Mda. Într-o zi şi voi veţi creşte, iar creşterea, maturizarea, aduce cu sine dezamăgiri, tristeţi, aripi tăiate, Icari ce şi-au amputat dreptul la zbor o dată cu apropierea de soare.
Şi soarele a fost scump la vedere anul ăsta, a fost şi a rămas raţionalizat. Îl aştepţi ca puşcăriaşii de pe vremuri, care, din carceră, aşa mai desluşeau diferenţa dintre zile şi nopţi - cu câte-o rază fugară ce se strecura printr-o nişă în veşnicul lor întuneric.
Am visat urât. Am visat?
Ştii cum e să te trezeşti cu ochii larg deschişi, să dispară orice urmă de ceaţă, de amăgire, să priveşti adevărul faţă în faţă şi să realizezi cât de oarbă ai fost? E foarte adevărat că în epoca orbirii tale ai fost fericită, pentru că erai sub efectul narcoticelor. Orbirea e un narcotic neegalat, special, te tâmpeşte, te face să zâmbeşti necontrolat, te zăpăceşte. Şi-atunci când orbirea e un sinonim pentru iubire, cu atât mai grav.
Mă simt de parcă aş fi măritată cu tine. De parcă aş fi semnat actul acela fatal (condamnarea la moarte) şi-abia acum am realizat ce am făcut. Sunt atât de debusolată că am putut greşi în felul ăsta încât gândul că totul e un vis urât nu mă înseninează, doar mă sperie. Cine Dumnezeu eşti? Te descopăr zilnic mai mult, mai tu, mai... aproape de adevăr, şi mă înfioară gândul că odată ţi-am locuit în braţe şi-am crezut că aparţin acolo. Eşti ca o sâmbătă ploioasă, dragul meu. Eşti exact ca mult aşteptatul week-end care îţi soseşte cu intemperii. Eşti cea mai neplăcută surpriză a vieţii mele, şi-aşa presărată cu contradicţii. Cum să te apăr eu de tine însuţi, când tu de asta ai, de fapt, nevoie? Cum să-ţi elimin eu incoerenţa dacă tu eşti cel ce ar trebui să ia decizii? Ce fel de casă am fi alcătuit?
"Atât de oarbă cum am putut să fiu?
N-am ştiut că-n lumea asta moartă
Tu erai cu-adevărat viu".
Viu. Dar cu ce preţ? Ai marele dar de a distruge şi a otrăvi tot ce te înconjoară. Eşti malefic. Cu atât mai malefic cu cât aparent eşti cel mai blând om de pe faţa pământului.
Amazing. Really.
Rateuri, rateuri. Week-end-uri ratate şi destine sub incidenţa nebuniei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu