Psihologia crimei - nu, postarea asta nu va fi o trimitere la serialul cu acelaşi nume, din care nu am văzut vreun episod.
Am citit, de curând, "Rebecca". Romanul e scris în stil autobiografic, personajul care relatează faptele fiind, poate, cel mai străin de ele, în fapt. Pentru ca rezumatul să fie scurt, un burghez englez cunoaşte la Monte Carlo o duduiţă ştearsă, care îndeplinea cu mai mult sau mai puţin succes rolul de companioană a unei doamne nu la fel de bogată, însă teribil de snoabă, doamna având ochi doar pentru cele mai sonore nume din burghezia de pretutindeni. Maxim de Winter devine un soi de salvator al duduiei, pe care accesele de teribilism ale celei care o plăteau o umpleau de ruşine, de altfel. Devine salvatorul ei determinând-o să se îndrăgostească de el (până aici nimic condamnabil, totul pare oarecum firesc - care dintre noi ar spune "nu" când un tip aparent matur, aparent echilibrat, frumos, cu bune maniere şi bine îmbrăcat s-ar arăta interesat?). Maxim de Winter decide să o salveze definitiv pe autoarea al cărei nume nu îl vom afla niciodată, însurându-se cu ea. Şi-şi duce nevasta pe domeniul său, după ce luna de miere se întâmplă la Veneţia. Pe domeniu, snobismul care o caracteriza pe doamna a cărei companioană fusese asta mică era generalizat. Servitorii au menirea de a fi antipatici, cu toţii, parcă ar avea vreun merit pentru că servesc pe proprietatea cu un nume, într-adevăr răsunător: Manderley. Nişte servitori antipatici, ţepeni, imobili, cu priviri care te îngheaţă, fiind genul de oameni pe care preferi să nu îi ai lângă tine, dacă e să mă întrebi - bineînţeles, pe mine, care nu am aterizat în astfel de medii vreodată, nevoită să trăiesc mai apoi acolo. Ca să pună capac la toate, servitorii o mai au în frunte şi pe baba aia greţoasă, doamna Denvers, a cărei privire era toată dispreţ, gheaţă, formalism rece şi superioritate. Bun. Până aici e OK. Până aici înţelegem că nimeni şi nimic nu o încuraja pe tânăra mireasă să pună piciorul în prag şi să înceapă să ordone. Era în minoritate, supusă bârfelor celor din jur şi celor din casă, care, de altfel, ar fi trebuit să privească cu sfinţenie alegerile stăpânului lor, nu să le conteste pe la spate, că nu de aia îi plătea Max de Winter. Dar, trecând peste asta, povestea care ni se dezvăluie e de-a dreptul oribilă. De la doamna Denvers, care nu s-a abţinut O CLIPĂ din prezentarea fostei soţii, învăluind-o într-o pătură a perfecţiunii de care ea era într-atât de convinsă încât a lămurit-o şi pe asta tinerică să creadă în ea, până la comparaţiile făcute de cei din vecinătate (ceva de genul: "Da... tu eşti aşa... Ce să zicem noi? Un şoc - Rebecca era atât de mirobolantă, perfectă, n-are rost să-ţi povestim, dar eram mai bogaţi doar pentru că o cunoşteam şi catadicsea să ne arunce câte o privire" - comparaţia cu femeia generoasă care arunca un os câinelui nu a traversat sinapsele nimănui, ăştia toţi fiind fascinaţi datorită puterii de atracţie exercitate de o femeie extrem de frumoasă, de elegantă, de manipulatoare, cât să îi facă pe toţi să creadă că era ireal de perfectă). Aşadar mireasa nu prea avea condiţii propice spre a se simţi ca acasă în asemenea mediu, Maxim, bărbatu-său, fiind preocupat mare parte din timp cu administrarea moşiei, şi lăsând-o să se descurce pe cont propriu. Şi asta înţelegem. Marele "de ce" intră în scenă atunci când aflăm că, în loc să îşi divinizeze superba nevastă, aşa cum credea asta mică şi toată lumea din jur, Max de Winter o ura. O ura din rărunchi. Nu fără motiv, dacă citim despre falsitatea, lipsa de moralitate şi de principii, ironia, viaţa dublă, teatrologia care o caracterizau pe Rebecca. Rebecca era atât de egoistă, de ironică, de antipatică, încât nu aveai cum s-o iubeşti când vedeai cu adevărat cine e. "De ce"-ul meu devine chiar mai accentuat când înţeleg că, deşi traiul cu ea îi devenise nesuferit soţului, el a rămas captiv într-o căsnicie de faţadă, de convenienţă, doar pentru a da bine în faţa lumii. Ea nu avea cum Dumnezeu să îl şantajeze. Iar el acceptă compromisul şi coarnele. Iar, când nu mai suportă, îşi împuşcă nevasta în casa de pe plajă, îi ascunde cadavrul pe vasul pe care i-l cumpărase, şi îl scufundă. Câinele fidel care fusese doamna Denvers nu acceptă moartea celei pe care o diviniza. Eforturile depuse pentru a-i păstra vie imaginea sunt de-a dreptul patologice. Întrebarea mea este: de ce un divorţ ar fi fost mai degradant decât o crimă? De Max de Winter vorbim aici. Finalul "Rebeccăi" nu aduce cu el un sentiment de uşurare, mistuirea în flăcări a domeniului nu clarifică lucrurile, iar cititorul nu simte vreo eliberare bruscă pentru că ajunsese la finalul poveştii.
Urmarea, scrisă de altă autoare (recunosc că nu îmi plac romanele de genul, sunt departe de cele originale, şi, când mama-autor al unei creaţii spune: GATA, înseamnă că e gata, sfârşit, nu mai e nimic de spus, de scris, de adăugat), aduce chiar mai multă obscuritate în ce îi priveşte pe supravieţuitori, anume pe cei doi soţi de Winter. Doamna este un personaj complet lipsit de păreri, incapabil să articuleze câteva cuvinte de una singură, aş zice. Un caracter moale ca o cârpă, asumându-şi rolul de îngrijitor al soţului. Ea îl fereşte de emoţii puternice, are mare grijă ca nu cumva el să afle frânturi din speranţele şi dorinţele ei, ca să-l protejeze, pare o simplă umbră, ale cărei entuziasme sunt sporadice şi trecătoare. Se consideră un caracter puternic, pentru că i se pare că îşi fereşte soţul de emoţii, însă e perfect incapabilă să-şi comunice, cu voce tare, micile dorinţe, micile vise, micile speranţe. Femeia asta nu a verbalizat in viaţa ei: "Mi-ar plăcea să". Da, spera la nişte lucruri - voia copii, voia o casă, sătulă de atâta pribegie, dar o dată nu a îndrăznit să viseze cu voce tare! Parcă îşi făcuse un scop în viaţă din a conversa doar la nivel superficial, temându-se continuu de efectele pe care vorbele sale le-ar putea avea asupra soţului. Apariţia celor mai urâte personaje din volumul anterior nu este nefirească, trebuia să existe, pentru ca povestea să pară că are continuitate şi că ar conţine şi elemente surpriză, însă finalul poveştii este mai previzibil pentru cititor decât pentru nevasta care rămăsese, fidelă, în umbră, temându-se să deschidă vreodată gura.
Poate sunt mult prea critică. Nu am citit recenzii ale cărţilor, acestea sunt strict impresiile mele. Neiertările mele sunt la adresa personajelor secundare, pentru că despre cel principal, reprezentat de Rebecca, o femeie cu un caracter infect, nu pot spune decât că nu-şi găsise naşul. Că un personaj cu personalitate puternică i-ar fi administrat nişte corecţii de să le ţină minte. Chiar dacă era un personaj impulsiv şi cu înclinaţii spre rău, Rebecca nu era dracul. Oricât de dominantă, nu era ubicuă, oricât şi-ar fi dorit asta. Trebuia să existe o metodă de "îmblânzire a scorpiei", mă gândesc, numai că nimeni nu a avut inspiraţia sau interesul de a o găsi.
Aşadar... romanul iniţial, deşi bine scris, e nerealist, cred eu. Sau poate că unii dintre noi cunoaştem şi în viaţa reală asemenea poveşti?...
Sfârşitul înceţoşat al primului roman se datorează cenuşii. Pentru ca tot ceea ce clarifică cel de al doilea să fie inutil, aş spune...