Reclamatii ulterioare

Reclamaţiile ulterioare sunt bine-venite. Eu postez opinia pentru că sunt curioasă ce credeţi voi despre ea...

Zadarnicie

Sunt vinovată pentru fiecare clipă în care nu am înţeles lucrurile neînţelese ale lumii. Sunt vinovată pentru că nu am văzut simplitatea acolo unde nu era. Sunt vinovată pentru că, atunci când mi-ai acoperit ochii, am văzut cu simţul. M-am călăuzit empatic şi am rămas eu. Cea pe care atât de mult şi de puţin o ştii. Cea a cărei ochi ai dorit să îi acoperi, să nu te mai poată citi.

Ţi-aş da voie să faci exact la fel. Să îţi laşi mâna peste ochii mei, să citesc în ei zăpada palmei tale. Un singur lucru lipseşte: dorinţa ta.

Cui să oferi când nu are cine primi?

De ce să arzi când mistuirea e zadarnică?

Arhitecturi mintale

O discuţie m-a făcut să îmi doresc să revăd un film de demult. Un film pe care îl văzusem cu mulţi ani în urmă şi care mă intrigase. Problema era că niciunul din noi nu ştiam prin ce anume ne intrigase filmul. Îl văzusem fiecare pe unde ne aflam, eu la mine în oraş, el în oraşul studenţiei sale, eu împreună cu gaşca mea, el împreună cu... dar ce relevanţă are cu cine îl văzuse el? 

Am revăzut filmul, cât să îmi dau seama că memoria uneori joacă feste, că ea însăşi creează confuzii mintale, că amalgamează lucruri, situaţii, scene, că le mixează, le amestecă, iar rezultatul e departe de adevăr. 

Am revăzut, aşadar, în alţi termeni şi alte condiţii, un soi de "Big Brother". 

Într-un imobil impunător din Manhattan se mută o editoare frumuşică, de 35 de ani, la scurt timp după divorţ. Ce şochează la film nu e doar limbajul trivial (e genul de limbaj pe care îl auzim acum oriunde ne aflăm, în cazul în care nu suntem la filarmonică sau teatru, unde auditoriul mai are pretenţii legate de respectabilitate). Şochează scenele de sex. Şochează îndrăzneala. Şochează lipsa de raţiune şi de analiză. Şochează pripa cu care protagoniştii se azvârlu în indiferent ce, de parcă după cinci minute de analiză situaţia ar avea alţi vectori. Şochează instinctele animalice. 

Mă întreb: dacă ar fi să îmi caut o locuinţă, dacă aş găsi ceva într-un imobil rău famat, m-aş arunca, nebuneşte, în vârtej, ca să experimentez, nedând crezare zvonurilor? Dacă aş şti că au fost trei morţi suspecte în acel imobil, mi-aş căuta-o cu lumânarea? M-aş considera imună? 

Mă rog. Editoarea noastră se mută, fără analiza de care pomeneam, şi, când începe să descopere demenţa de care e înconjurată, o priveşte ca pe ceva firesc. Numai finalul o va determina să ia atitudine. Când conştientizează că proprietarul imobilului deţine un control total asupra intimităţii chiriaşilor, când vede înregistrările şi monitorizarea precisă, abia acela e momentul în care realizează că faptul că e partenera de sex a proprietarului nu îi asigură nicio garanţie, niciun avantaj, pentru că, nu-i aşa, partenera de mâine ar putea fi alta. 

Personajul principal nu e proprietarul imobilului şi al monitoarelor, e editoarea asta rămasă iraţională până în momentul în care o realitate mult prea dură o trezeşte din beţia în care fie intrase de bună-voie, fie fusese împinsă de o societate la fel de nebună ca ea.

Aşadar, dacă vreţi sex, instincte animalice, monitorizare, control al propriilor vieţi, urmăriţi asta în SLIVER. 

Sharon Stone va fi la fel de provocatoare, la fel de dezinhibată, la fel de incitantă pentru minţile înfierbântate ale unora. Cred că prestează aşa cum ne-a obişnuit. 

Întrebarea mea e: câţi am fi dispuşi să ne aruncăm în gol, sfidând precauţiile? Şi de ce am vrea să facem asta? De ce am risca? De dragul adrenalinei? 

Unele arhitecturi mintale nu pot fi decât maladive. Aşa cum este şi întreaga construcţie a filmului. Un film lipsit de sensibilitate, brut, care arată tot ce deţine omenirea mai rău, de altfel. 

In filme

În filme, când un cuplu se formează, dacă eşti dotat cu o cotă de sensibilitate, te regăseşti în poezia celor doi, retrăieşti secvenţe pe care într-un moment al vieţii le-ai trăit, poate, şi tu, mai acut sau mai atenuat, dar le-ai trăit, ceea ce se cheamă că nu ai pierdut timpul de pomană ("A walk to remember").

În filme, când o criză apare, cei doi o rezolvă împreună ("When a man loves a woman"), sau se separă, unul rămânând devastat şi făcând eforturi să se readune, celălalt... Dumnezeu ştie ce-o fi făcând celălalt, clar invadat de nepăsare - sau nu ("Pretty woman").

În filme, dacă disconfortul nu e provocat de infidelitate, eroii rămân împreună, încercând să rezolve, să reziste, să-şi fie alături, să se susţină ("Toamna la New York", "Sweet November", "Water for elephants"). 

În filme, dacă disconfortul e cauzat de o presupusă infidelitate, eroii suferă împreună, pentru că la infidelitate nu a luat parte doar unul din ei, ci ea s-a întâmplat cu acordul celuilalt ("Indecent Proposal", "The painted veil").

În filme, nu vedem mai niciodată cum oamenii care se iubesc îmbătrânesc împreună. Poate pentru că nu o fac? Pentru că finalul e tragic sau se încheie apoteotic, când cei doi sunt pe culmi. 

Filmele, la fel ca romanele, deformează realitatea. Te fac să crezi într-o lume ireală, în frumuseţe, în sentimente împărtăşite, în fidelitate şi atracţie. Poate handicapurile sufleteşti se trag de la poveştile din copilărie, cele în care prinţesa era mereu salvată. Asta nu înseamnă să stai cu ochii în zare, nefăcând nimic, aşteptând să ţi se împlinească visul. Înseamnă să fii feminină. Şi calmă, deşi furtunile îţi bat la geam mereu şi mereu.

"Cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura" e una din cele mai mincinoase maxime emise vreodată, şi mă întreb ce minte a putut să emane aşa ceva. Fii bun. Vei fi considerat prost. Fii amabil. Bărbaţii vor crede că le faci avansuri. Zâmbeşte. Vei fi suspectat de intenţii ascunse. Fii modest. Vei fi considerat fals. Fii echitabil. Vei fi luat în râs. Fii sincer. Te vor urî. Fii politicos. Ţi se va răspunde cum nu ţi-ai imaginat. Fii lipsit de răutate. Se vor răzbuna pe tine de parcă le făcuseşi cel mai mare rău. Fii generos. Vei fi refuzat şi atacat şi jignit.

Alternativă? Pliază-te după spiritul vremii. Al veacului. Fii exact ce nu te educaseşi să fii. Fii rău. Fii imprudent. Fii nepoliticos. Fii trivial. În condiţiile date măcar vei fi lipsit de păreri de rău când ţi se va răspunde la fel. 

În viaţă, dacă ai iubit şi la un moment dat te-ai regăsit singur în poveste, nu vei primi explicaţii. Vei avea demnitatea să nu le ceri, dar "de ce-urile" te vor invada, luni, ani în şir. Nu vei înţelege niciodată pe deplin de unde schimbarea de cealaltă parte, câtă vreme tu erai dedicat, învăţaseşi să nu oboseşti cu întrebări sau chestiuni inutile, învăţaseşi ce place şi ce nu place, îţi schimbaseşi felul de a fi cât să corespundă cerinţelor celeilalte părţi. Uluirea va apărea abia în momentul în care, perfect transformat, vei constata că eşti perfect singur în ecuaţie. Că celălalt s-a agăţat de un pretext, de o scuză, pentru a te părăsi şi învinui cu convingere.

Poate a fost vina ta (fanii muzicii pop au tendinţa să se autoflageleze). Poate a fost vina lui, dar nu prea crezi asta. Poate nu a fost vina nimănui, ci aşa trebuia să fie. 

În filme, viaţa e emoţionantă, tristă sau frumoasă, pigmentată cu înţelesuri edificatoare. 

În viaţă, ne bălăcim în infinite "de ce-uri", pe care ni le adresăm nouă înşine, pentru că nu avem pe cine întreba. Cine să deţină răsunsuri la întrebările şi durerile noastre?

Reproş? Autoflagelare? 

Cum să mergi înainte când inima ţi se rupe în fâşii cu fiecare bătaie rămasă? 

Şi ce faci? Continui să zâmbeşti. Nimeni nu e interesat ce ascund ochii din spatele zâmbetului. 

De ce ar fi? E mai simplu să nu fie interesat. E mai simplu să nu ştie. E mai simplu... măcar pentru unii. Şi unii caută simplitatea, calea uşoară, întrebându-se de ce, atât de meritorii fiind, fericirea e la atâţia kilometri distanţă de ei. Măcar de întrebările de genul am fost scutită. E o fericire? Nu. E o resemnare. Te-ai frânt? Şi ce dacă? E bagajul emoţional cu care ai fost prevăzut de la naştere, cu care ai continuat să defilezi prin viaţă. Nu-i pasă nimănui, câtă vreme haina le e protejată de pata neînţeleselor tale lacrimi.

Sentiment

Sentimentul meu de azi este că lumea a renunţat la două culori. Nu mai există alb şi nu mai există negru - ne bălăcim în nuanţe de gri, de rozaliu neplăcut, de portocaliu spălăcit, dar culoarea predominantă e griul. Cenuşiul. 

Nu mai avem graniţe. Nu mai avem "asta mi-e permis şi asta nu". Nu mai avem moralitate, avem însă judecăţi aspre în ce-i priveşte pe ceilalţi. Cu noi înşine suntem prea indulgenţi sau prea exigenţi, judecători parţiali, plătiţi de o conştiinţă de a cărei existenţă nu am fost înştiinţaţi. 

Suntem incapabili să ne evaluăm corect. Ne supraestimăm sau ne subestimăm cu graţie. Ne credem mai buni sau mai răi decât suntem. Ne autoflagelăm când avem de-a face cu isteriile altora, deşi nu ne putem imagina cum reuşiserăm să păcătuim atât de mult într-un timp atât de scurt, însă presupunem că isteria căreia trebuie să îi facem faţă are trimitere la noi. 

Nu, lumea nu mai are graniţe. Şi au dispărut culorile. Nu mai există alb, după cum nu mai există negru. 

Am terminat de recitit, după ani, "Dama cu camelii". Mi s-a reconfirmat un adevăr vechi de când lumea. Anume acela că femeile de o moralitate îndoielnică sunt invidiate, urâte, folosite, dar, în acelaşi timp, privite cu înţelegere. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cineva suferind. "Săracul, ar fi om bun, dar are hepatita B". "Săraca, păcat de ea, ar fi o fată tare drăguţă, ce păcat că a rămas cu cicatricea aia urâtă după accident". Pe ăştia nu îi iertăm. Nu scriem romane despre ei. 

Dumas fiul a avut o copilărie extrem de nefericită, care l-a marcat grav. Ca tânăr, s-a implicat în toate lucrurile imorale ale vremii, ca să le înţeleagă şi să le descrie prin prisma experienţei. Cred că dacă trăia în vremurile noastre, Tom Hanks pe el l-ar fi interpretat în "Străzile din Philadelphia". 

Totuşi, diferenţele nu sunt substanţiale. Prostituatele au fost folosite, rămân folosite şi privite ca nişte femei care asta au ales pentru ele. Unii le vor considera mărfuri, unele le vor admira în secret, dar nimeni nu le va condamna. Mult mai grav e să ai o cicatrice. 

Singura schimbare se referă la eliminarea celor două culori: albul şi negrul au dispărut din conştiinţa colectivă. 

Ce bine că cicatricile sufleteşti nu sunt la vedere. 

Iluzoriu

Dacă mă întrebi ce am mai făcut între timp, îţi voi răspunde că nimic notabil. Nimic deosebit. Am isprăvit "Floarea întunecată", al doilea roman de Nobel pe care l-am achiziţionat, mai puţin suspicioasă decât atunci când am luat "Fără ideal", recunosc. Şi asta pentru că, atunci când vine vorba de Galsworthy, nu mi-e greu să-l recunosc. Dacă îmi dai o carte pe care nu am citit-o, dacă mi-o întinzi deschisă la anumită pagină şi-mi dai un minut, fără să-mi arăţi coperta, şansele să îl recunosc pe Galsworthy sunt considerabile, pentru că scrierile lui au nişte note distincte, aşa cum privighetoarea cântă diferit de orice altă pasăre.

"Floarea întunecată" descrie, după cum rezumă şi criticile, cele trei iubiri ale unui artist. Sculptor de data asta. 

Iubirea dintâi e reprezentată de o femeie măritată. Băiatul are 17-18 ani, ea 35. Zbaterile lui sunt prezente, însă nici pe departe atât de acute cum sunt ale ei. Ea îşi ţese pânza în jurul lui, crezând că impusa condamnare într-o căsnicie cu un bărbat superior ca inteligenţă, însă rece, merită o pauză, un răgaz, o scăpare temporară. Iubirea nu se materializează, din nicio parte, probabil datorită faptului că Mark era un copil, totuşi, aşadar inconstant. 

Iubirea de-a doua se referă la o persoană la fel de măritată ca prima, de data asta de aceeaşi vârstă cu Mark, ale cărei sentimente se materializează, după îndelungi frământări. Nici femeia asta nu se măritase din dragoste, nici ea nu avea niciun sentiment faţă de soţ, atâta doar că, după ce se îndrăgosteşte de tânărul Mark, repulsia ia locul indiferenţei în ceea ce-l priveşte pe soţ. La fel ca-n primul caz, soţul este conştient de ce se petrece, încearcă discuţii cu soţia şi cu concurentul, încearcă s-o recâştige pe cea pe care sufleteşte nu o avusese niciodată, şi, o dată cu pierderea ei fizică, decide să o cufunde în moarte. Episodul este ceţos, se finalizează fără prea multă insistenţă în privinţa dramei. 

Cea de-a treia iubire se întâmplă la 45 de ani, în plină maturitate. Îl regăsim pe Mark căsătorit şi îndrăgostindu-se de fiica de 17 ani a unui fost coleg. Sentimentul este împărtăşit, fata găseşte modalităţi inedite de a-l convinge că îl iubeşte. Aşadar soţia de-aici este pe plan secund, deşi a fost prezentă în toate cele trei episoade, fiecare din parteneri convins că celălalt îl înţelege în prea mică măsură. Dacă de la soţie nu ai mari aşteptări, ea fiind o fiinţă paşnică, modestă, drăguţă dar fără frământări majore, aşteptările cititorului (ale mele, cel puţin) se referă la înţelegerea lui Mark, artistul, superiorul, cel sensibil, sentimental, aparte. El descoperă cu adevărat cu cine trăieşte abia când îi mărturiseşte nevestei pasiunea pentru tânăra apariţie, şi când nevasta se declară dispusă să îl elibereze, convinsă că el merită ce e mai bun de la viaţă. Gestul ei nobil a fost urmat de o fracţiune de luciditate de-a lui, atunci când se întreabă ea alături de cine va îmbătrâni dacă el va pleca, şi cu ce greşise ea pentru ca el să facă una ca asta. În plus, la 45 de ani el realizează că tinereţea atrage tinereţe, că tânăra de 17 ani are o viaţă înainte spre a-şi găsi pasiuni de vârsta ei, în timp ce pentru el episoadele cele mai pregnante ale dragostei apuseseră. 

Mi se pare curios că tocmai soţia nu a reprezentat o mare dragoste. Ea era soţia şi atât. Prezentă, însă mai tot timpul în umbră. 

Oare ăsta o fi destinul fiecărei neveste? 

Am citit cărţi mai bune ale lui Galsworthy, după cum am citit cărţi mai greoaie. Învăţăminte din carte mi-e greu să trag, câtă vreme nu mă regăsesc nici în pasiunile tinereţii lui, nici în cele ale maturităţii, nici măcar în pasiunile damelor pentru el. Fără a fi uşuratice, femeile astea au ceva distinctiv, întâlnit doar la femeile britanice, în general, şi la personajele lui Galsworthy în special. Ceva matur împletindu-se cu ceva copilăresc. Batiste muşcate de ciudă şi mâini frământate de neputinţă. 

Mă întreb ce anume a constituit fericirea personajului principal. Fost-a el oare fericit mai mult de câteva minute, dintre care mai bine de jumătate au fost iluzorii? Dar ea? Soţia? Ei ce bucurii îi fuseseră hărăzite? 

"Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu e decât o iluzie. 

Solutia salvatoare

M-am declarat, nu o dată, adepta lecturii. Da, lectura ajută. Lectura te determină să gândeşti, să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, să îţi lărgeşti orizontul. Ce nu ştiam însă era următorul lucru: 

"Nu am văzut niciodată o problemă care să nu poată fi rezolvată cu o oră de citit" (Charles de Secondat - baron de Montesquieu).

Ei, nene, atunci bravo dumitale. 

Şi mulţumesc pentru soluţia salvatoare. Chiar nu m-ar fi dus capul atât de departe. Nu ştiam că un conflict de stradă se poate rezolva cu o oră de citit. Nu ştiam că senzaţia de foame dispare cu o oră de citit. Nu ştiam că o boală cronică se vindecă la fel. Nu ştiam că lipsa unui loc de muncă se rezolvă în acest fel. Nu ştiam că durerile fizice şi cele spirituale au la îndemână o soluţie miraculoasă. 

Concluzie: când luăm de undeva aformisme, poate n-ar fi rău să aflăm cine naiba le-a emis. Pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, cu atât mai mult cu cât zburătorul nu a avut o existenţă prea tenebroasă, dragul de el.