Sunt zile în care pur şi simplu ştirile de dimineaţă fac să îţi îngheţe sângele-n vene. Te uiţi pierdut, te uiţi în gol, şi-ncerci să-ţi închipui Universul fără o prezenţă cu care erai cel puţin obişnuit. Scapi o lacrimă şi realizezi că nu poţi să condamni nicio atitudine, că omul avusese discernământ şi că alegerea îi aparţinuse. Îl respecţi la fel şi te doare lipsa sa încă de pe acum.
Pentru că Adrian Păunescu e unul din cei mai complecşi poeţi români contemporani. Dacă versurile unora trebuie traduse, trebuie tălmăcite, rezonând ca un film de-ăla pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură pentru ca finalul să vină ca un pantof în plină figură, lăsându-te nedumerit, tu, ca spectator, putându-i da ce interpretare doreşti, fiindcă nimeni nu se supără (sunt aproape convinsă că nici măcar autorii nu au avut idee ce voiau să exprime, şi nici nu şi-au bătut capul cu asta, pentru că trebuia să aibă şi filologii de lucru), la el poemul nu necesita interpretare. Era suficient să ai o fărâmă de suflet, o inimă care măcar o dată-n viaţă să fi fost sfâşiată, şi pasiunea sa se transmitea în toţi porii tăi. Păunescu nu necesită traducere, e o legendă vie, e POETUL, sincer, pasional şi frumos, de o admirabilă complexitate. Nu voi face apologia personajului, nu cred că a fost perfect, cu siguranţă multora le-a dat bătăi de cap, însă mintea sa a fost sclipitoare, lucidă până-n ultima clipă, uluitoare. Lui nu-i poţi contesta valoarea pentru că era intrinsecă. Era suficient să-i pronunţi numele şi te cutremurai, şi te umpleai de respect...
"Du-te-n flori de măr,
Du-te în poveşti,
Dacă-ntr-adevăr
Nu mă mai iubeşti".
Blestem cu o formulare atât de sensibilă încât înfioară.
Avea dragoste de viaţă. Poate a greşit crezând în existenţa existenţei fericite, cea despre care Ileana Vulpescu vorbeşte aşa de realist: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice. Nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic".
Poetul nu s-a vrut bolnav. Cine se vrea aşa? Existenţa fericită e cea în care nu există boli cronice. Fericiţi cei ce au parte de ea.
Rămas bun, stimate domn!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu