sâmbătă, 15 decembrie 2012

Echilibru

Auzeam de curând un lucru care mi s-a părut logic, însă care m-a făcut să mă întreb câţi dintre noi se bucură de îmbinarea celor trei elemente care compun un interior echilibrat. Se spune că, pentru echilibru, omul are nevoie ca ceea ce simte să fie în acelaşi registru cu ceea ce gândeşte şi cu ceea ce exprimă. Asta mi se pare o stare de har. Să poţi simţi un lucru, acel lucru să nu îţi bulverseze gândirea, iar simţirea şi gândirea să poată fi exteriorizate fără a te teme de consecinţe. Wow. Se regăseşte cineva?...

12 comentarii:

  1. Pare cam dificil. Eu cu siguranta nu ma regasesc...

    RăspundețiȘtergere
  2. Din pacate, Dara, este dificil sa detii cele trei elemente, insa trebuie sa recunosc ca doar impreuna compun un tot echilibrat. Si eu sunt deficitara la capitolul asta, din pacate.

    RăspundețiȘtergere
  3. chiar ai impresia ca se regaseste cineva? vreun muritor de rand, nu vreo vedeta :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Inseamna ca madama a zis-o doar ca sa ne oftice? :))))) A reusit!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu stiu daca a zis-o ca sa ne oftice. cred ca a expus idealul, dar cum idealul nu exista decat in imaginatie, carti si filme, nu ne ramane decat sa visam frumos :)

      Ștergere
    2. Si unele carti, respectiv filme sunt deficitare la capitolul asta! Cred ca idealul e intrunit doar in imaginatie, respectiv vis...

      Ștergere
  5. Foarte puțini cred că se regăsesc 100 % în ceea ce ai scris tu. Eu fac progrese spre o asertivitate tot mai bună, dar nu pot spune că sunt 100 % asertiv, sau în acord cu mine însumi. Cel mai mult mă tem de consecințe și mi se pare firească teama asta în condițiile în care societatea noastră funcționează după principii extrem de ipocrite. Ipocrizia ca duplicitate, falsitate, prefăcătorie, minciună, perfidie etc. este ceea ce mă obsedează pe mine în ultima vreme pentru că le întâlnesc tot mai des. Și tocmai asta e problema: trăind într-o societate ipocrită, e foarte greu să exprimi ceea ce gândești și ceea ce simți, pentru că riști să trăiești ori senzația de ”singur în deșert”, ori consecințe neașteptate din partea celorlalți. Ipocritul nu este nici el fericit cu sine însuși, dar s-a obișnuit să trăiască așa, iar când va simți că tu ești sincer, va fi primul care te va ataca, sau nu te va susține sub nicio formă. Și, totuși, unii recomandă să fim sinceri, indiferent de consecințe. Să vedem cine are curaj! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate, imprejurarile nu ne permit acest echilibru intern. Ele, societatea, oamenii, toate se reflecta in felul nostru de a fi. De altfel, exista si o tendinta naturala de a-ti reprima zambetul cu care pleci de acasa atunci cand nimeresti intr-un mediu in care celorlalti le ninge si ploua continuu. Ti se pare ca faci nota discordanta iar lor li se pare ca ii sfidezi fiind fericit cand ei sunt impovarati. De unde... te domolesti. Si asta e o forma de ipocrizie, atunci cand simti si gandesti: "Am de ce sa fiu fericit", insa nu ai voie sa exteriorizezi asta, ca sa nu-i nelinistesti pe ceilalti.
      Sinceritatea depinde, asadar, de oamenii de care suntem inconjurati. Cata vreme ii stim prefacuti, rai, si ne sunt superiori sau chiar si egali insa nu apropiati-intim, nu putem sa ii tragem de urechi, putem doar sa ne prefacem ca ii credem. Sinceritatea devine, asadar, un lucru de pret. Cu atat mai de pret cu cat nu ne putem permite sa fim sinceri decat cu noi insine... Cu cei apropiati-intim putem fi sinceri daca sunt pe masura noastra. Altfel, ni-i facem dusmani, e tot ce rezolvam.
      Totusi, idealul e intrupat de implinirea celor trei elemente. Simtirea, gandirea si exteriorizarea ar trebui sa fie un tot unitar ca sa fim impliniti cu adevarat. Daca lipseste un singur element, totul se rupe. Din pacate.

      Ștergere
    2. Se rupe dar, până la urmă, putem trăi și așa. Nu mă refer la mine (deși am și eu multe momente când nu sunt/sau nu pot fi sincer), ci mă refer la cei din jurul meu, cei cu care intru în contact, cei pe care mi-i aduc aminte din diverse perioade ale vieții mele, sau cei pe care îi văd în anumite medii. Oamenii aceștia trăiesc permanent înconjurați de o minciună uluitoare și n-aș avea mimic cu ei dacă, prin minciuna lor, nu i-ar angrena și pe ceilalți. Eu depind mult de minciuna unora sau a altora, viitorul și viata mea depind de nesinceritatea altora. Asta mă dezamăgește și mă scoate rău din sărite. Și, oricât aș încerca, constat că de multe ori nu am ce face. Asta pentru că ori nu am suficient curaj, ori îmi dau seama că mă ”lupt” singur. Decât minciuna și ipocrizia, prefer neimplicarea, sau prostia simpatică, umană.

      Ștergere
    3. Se spune ca nu suntem raspunzatori pentru actiunile celorlalti, ci doar pentru ale noastre. E insa foarte adevarat ca actiunile se intersecteaza. Ale lor cu ale noastre. Ca nu ne putem izola sub un clopot de sticla pentru a nu veni in contact cu cei ce traiesc pentru a parea ceva ce nu sunt.

      Ștergere
  6. Robert: Regreti? Un prieten iti e recunoscator pentru ca ai curajul de a fi sincer cu el! De ipocriti e greu pamantul...

    RăspundețiȘtergere