Recitesc, după mulţi ani, "Pasărea Spin". Nu fac asta pentru că an de an măcar o televiziune difuzează, în această perioadă, filmul. Ci pentru că la fiecare recitire găsesc lucruri noi. Nu aceeaşi minte citeşte de două ori aceeaşi carte.
Dacă lectura poate fi considerată drog, sunt narcomană.
Adevărul e că am descoperit calităţile "curative" ale lecturii în unul din cei mai dificili ani din viaţa mea. Cel în care m-am frânt. Cel în care mi s-au tăiat aripile iar realitatea a rămas nedesluşită. Mintea îmi era plină de "de ce"-uri, însă, nici măcar atunci când agonizam, nu am realizat că greşeam fundamental supraapreciind pe cineva care nu merita asta. Nu. Găseam explicaţii, motive, motivaţii, dacă azi totul era negru, mâine devenea cenuşiu pentru ca poimâine să devină suportabil şi cald, rozaliu cu petale întredeschise. În acel an nu am reuşit să cântăresc omul. Omul era în spatele unei cortine de explicaţii şi motivaţii create de mine. Cum inima mea nu putea să creadă tocmai în micimea lui, îl interpreta după cum era ea creată. Îl vedea mai frumos decât era.
În acel an m-am salvat prin lectură. Atenţia a început să se focalizeze spre alte drame, chiar mai drame decât neînţelegerea mea, spre alte persoane, spre alte dureri. Aşa m-am reabilitat. Complet. Fără resentimente. Fără pică. Dar şi fără să văd, cu adevărat, omul. Pentru a-l vedea cu adevărat a mai trebuit să treacă timp.
Obişnuiesc să mă rup complet o dată cu "ruptura". Fie că se produce din vina mea sau dintr-a lui, dacă într-un moment din viaţă nu am mai corespuns, interesele nu s-au mai intersectat, nu am continuat în niciun fel. Nu vedeam rostul. Da, era perfect OK dacă lăsasem loc de "bună-ziua", bună-ziua însemnând bună-ziua şi-atât. Dar nu eram prieteni. Nu deveneam apropiaţi. Nu ne făceam confesiuni. Nu accept asta pentru că mi se pare o pierdere. O risipă. Aş da parte din gânduri, din valorile în care cred, unuia care a ales alt drum. De ce să-i fiu călăuză, mă întrebam? Şi nu am fost călăuza cuiva. Ruptura a însemnat ruptură. Şi nu am regrete. Eu nu aş fi avut nimic de câştigat, iar pierderi sufăr şi fără a-mi îmbârliga existenţa cu a foştilor.
Aşadar, m-am reabilitat prin lectură. Reabilitarea de atunci i-o datorez lui Galsworthy. Genial.
Şi am continuat să citesc. M-am întrebat dacă e cumva o fugă. De realitate, de cotidian. Nu cred asta. Lectura ajută să interpretezi cu mai multă acurateţe un adevăr dat.
Uite, acum, spre exemplu, am fost impresionată de copilul Meggie. Impresionată rău. Îi simţeam suferinţa în toţi porii şi uneori evadam dintr-un cotidian în care domnul X se înjură cu domnul Y, în care copilul de 12 ani care şi-a pus copitele pe şezutul tău în tramvai te priveşte sfidător, având în ochi o întrebare: "Nu-nchepi??", în care aproape că îţi pare rău că în oraş s-a dezvoltat o asemenea faună, în care la teatru vezi nuditate fără perdea şi auzi înjurături originale, fără cenzură.
După care m-am gândit un pic la părintele Ralph. Un bărbat inutil frumos, care se dorea preotul perfect, şi care a reuşit să eşueze lamentabil, în toate aspectele. Poate datorită orgoliului. Poate datorită ambiţiei.
Am o neiertare la adresa popii. Ştii care e? Nu aceea că şi-a însuşit averea scorpiei. Că citea testamentul, gândindu-se cum îi va afecta el viitorul, că plângea cu lacrimi de crocodil, având grijă să nu păteze hârtia. Nu micimea popii m-a determinat să-mi fie (deja) uşor antipatic. Ci egoismul. Faptul că s-a simţit Dumnezeu pentru o clipă. Faptul că şi-a decis nu doar soarta lui, ci şi pe cea a unei familii, fără să fi meritat asta, dar, mai ales, fără să se consulte cu familia în cauză.
Date: la Drogheda, o fermă imensă din Australia, vine Paddy cu familia (nevastă plus o mulţime de copii), să se ocupe de animale, de padocuri, de tot, având promisiunea surorii lui Paddy, Mary, că, după moartea ei, va moşteni totul.
Fapt: Mary avea o minte bolnavă. Era o babă frustrată şi rea, iar sfârşitul atât de scârbos nu e întâmplător. Moartea i-a fost la fel de urâtă ca mintea.
Fapt: în loc să îl urască pe popă, Paddy se declară mulţumit de norocul care a dat peste ei, pentru că, în locul averii de 13 milioane de dolari, a primit un venit anual, de la popă, care să-i permită să trăiască, împreună cu copiii săi, decent.
Avem un Paddy cumsecade, un suflet pe atât de bun pe cât de rău fusese al soră-sii, şi mai avem un Ralph de Bricassart care îşi însuşeşte, nemeritat, averea scorpiei.
Ce mi s-a părut cel mai şi cel mai deranjant la ipocritul de popă a fost următorul lucru: faptul că şi-a însuşit averea, cu teamă. Faptul că s-a simţit ca un hoţ iar acest lucru nu l-a deranjat.
Paddy nu a avut resentimente, dimpotrivă, a venit să-i strângă mâna şi să-i ureze de bine ticălosului. Întrebarea mea e: oare cum a putut să doarmă noaptea părintele? Oare masca ipocriziei îl însoţea, fidelă, în aşternut şi-n vise? Iar neiertarea mea în privinţa popii se datorează faptului că, de teamă să nu-şi rişte poziţia de care nici măcar nu era sigur, pentru care era gata să lupte, să muşte, să sfâşie în instanţă, dacă era cazul, de teamă, aşadar, nu încercase să stea de vorbă cu adevăraţii moştenitori, înainte de a purcede la încasarea averii. Ar fi fost un gest UMAN. "Măi Paddy, uite cum stau lucrurile. Scorpia de sor-ta a scris, de curând, un testament. Voi, ca şi mine, ştiţi cine sunt beneficiarii precedentului. Ce părere ai tu despre noua găselniţă a şerpoaicei? Te afectează. Nu ştiu dacă eşti conştient în ce măsură 13 milioane nu sunt echivalentul celor 5.000 pe care ţi-i voi da eu anual. Deci? Tu ce spui, omule? Ce te face PE TINE mai fericit? Să ascult ultima dorinţă a javrei, sau să te alegi cu banii?" Nu. Părintele era convins că toţi sunt creaţi ca şi el. Că toţi oamenii pot fi cântăriţi după măsura lui.
Dar e greşeala pe care o facem cu toţii. Toţi îi cântărim pe ceilalţi după măsura noastră. De unde eşecurile în a evalua oamenii... De unde frângerile. De unde ratările şi însingurările.
