Nebun de alb

Din categoria: ce-mi taie respiraţia - combinaţia versuri, muzică, interpretare - nu se putea să fie mai reuşită decât este în formula Adrian Păunescu şi Emeric Imre: 

Zapezi

Am avut o tresărire într-un moment al zilei. Anume atunci când, după ce o auzisem la radio pe Laura Stoica interpretând "Un actor grăbit", au urmat alţii, mulţi alţii, după care Michael Jackson cu "Liberian girl", apoi, la un răstimp, Whitney Houston care promitea un  "I will always love you", şi, nu departe de asta, Patrick Swayze cânta despre "She's like the wind". 

În mod curios, fie pentru că oamenii ăştia au fost reprezentativi pentru generaţia mea, fie pentru că s-au stins, toţi m-au impresionat. Rău. Ceva mă face să cred că cei de azi nu-i vor egala niciodată. Nimic nu se va compara cu ceea ce mi-a reprezentat copilăria ("Wonderful life" al lui Black, "Nothing is gonna change my love for you" a lui Glen Medeiros), nici cu hiturile din "The bodyguard", care înfăţişa o Whitney pe care am iubit-o pentru voce şi aspect, în ciuda comportamentului infantil din film. Oare cărui fapt îi datora aparenţa destinsă, fericită, când viaţa ei a fost un şir de frământări?... Ea a reuşit să impună un model pentru o anumită generaţie, care o plânge acum în taină, neştiută de nimeni şi de nimic. O plânge cum plânge apusul unei epoci, a unei ere, aceea a inocenţei.

Şi-atunci întrebarea vine de la sine: unde sunt zăpezile de altă dată?...

Concret versus abstract

 Dimineaţă privirea mi-a căzut pe un afiş mare, prezentând spectacolele lunii februarie. Am avut mereu o slăbiciune faţă de teatru, adoram să văd şi să revăd, să retrăiesc cu altă inimă aceleaşi emoţii - sau or fi fost altele? Altele au fost, de fiecare dată. Pentru că nu poţi să nu sesizezi emoţiile pozitive sau pe cele negative ale actorului care, deşi îmbrăcat, e gol şi descoperit în faţa unui public atent. Pe actor îl simţi când e tracasat, vesel, trist, când se adaptează cu uşurinţă rolului sau când totul i se pare angoasant. 

Am văzut şi revăzut un spectacol tocmai pentru noutatea pe care o transmiteau emoţiile - mereu altele - actorului. Aceeaşi piesă putea fi răvăşitoare sau motivaţională. Aceleaşi acte puteau fi amare sau amuzante. E adevărat că publicul are un rol covârşitor în prestaţia actorului. Cel mai bun actor nu e decât un mim insipid dacă sala îl priveşte cu ochi goi, care nu doresc să înţeleagă, după cum un actor mediocru poate străluci dacă beneficiază de susţinere şi simpatie. 

Nu cred că întregul public sesizează diferenţele. Cred însă că mare parte din el o face. Face diferenţa. De unde o piesă nu va fi niciodată la fel. Nu e ca într-un film văzut în reluare. Nu e ca o piesă pusă pe repeat. Aerul acela are ceva inedit întotdeauna. Ceva rar, ceva neaşteptat, ceva uluitor, copleşitor, ceva viu. 

Mă gândeam la puţinii amatori de teatru din zilele noastre. Mă gândeam la ei, pentru că îi regăsesc în sălile de teatru, în timp ce în ambientul meu nu. În ambientul meu femeile sunt preocupate să gătească, să-şi socotească turele, zilele de salariu, să se supere pe soţii care li se par imbecili, să investească în educaţia copilului. Vieţile celor din ambientul meu sunt atât de sufocate de concret încât abstractul li se pare o nebunie. Iar arta, indiferent de formele ei de manifestare, e ceva abstract. Nu e ceva pe care îl ţii în mână. Nu îţi ţine de foame, nici de cald, nu îţi încălzeşte ciorba, nu îţi aspiră praful de pe parchet. 

Mă întreb cum viaţa de familie poate ucide nevoia de îmbogăţire spirituală a omului. Şi mă mai întreb cine deţine o cantitate mai mare de fericire? Concreţii sau abstracţii?...

Dark was the night

Se ştie că în viaţă nu ai garanţii. De niciun fel. Că trebuie să fii dement, cretin, sau extrem de bazat spre a-ţi imagina că cerul azi albastru va fi şi mâine albastru, că iarba azi verde va fi şi mâine verde etc. Trebuie să fii credul, să suferi de naivitate şi să crezi în poveşti cu zâne pentru a crede că lumea e un loc frumos, în care e bine să îţi întemeiezi o familie, la care şi spre care să te întorci, zi de zi, cu căldură şi lumină, în care soţul, în care copiii ies pe stradă fericiţi şi se întorc relaxaţi şi-n siguranţă chiar şi din propriul oraş. 

Dar ce se întâmplă când crezul tău despre viaţă nu e de aşa natură? E simplu. Ţi se întâmplă lucruri la care te aşteptai. Şi credeţi-mă, lucrurile astea nu sunt deloc bune. 

Ai presupune că o ieşire în oraş la ora 10 am este relativ sigură. Drumul nu e curăţat de zăpadă, gheaţa e prezentă, ştii că rişti o fractură, de gambă, de antebraţ, de orice; nu te aştepţi să fie cald, soare, să te bronzezi pe bulevard şi nu ieşi nici pentru a agăţa, nici pentru a fi agăţată. De altfel, nici locul, nici ora nu ar fi potrivite dacă ţi-ai propune asta. Aşadar ieşi pentru că ai de rezolvat nişte chestiuni. Te afli în loc public. În acel loc lângă care ochiul vigilent al poliţistului te taxează aspru dacă traversezi pe roşu. În acel loc în care circulă alte sute de oameni, fiecare cu treaba sau netreaba sa. Aştepţi la semafor, cu nasul abia iţindu-se dintre mormanele uriaşe de zăpadă, şi faci câţiva paşi pe trecerea de pietoni, pentru ca, după câteva secunde, să faci cunoştinţă cu un pumn în stern. Ţie destinat. Cu dedicaţie. Bochetarul care ţi l-a lipit îţi adresează şi nişte cuvinte, încerci să realizezi cam ce voia să spună, pentru că nu pricepuseşi nici de ce fuseseşi ţinta cretinopatului, nici cu ce îl încurcai, nici ce îţi spunea. Îţi continui drumul, cu respiraţia tăiată măcar pentru câteva minute, şi te bucuri că boschetarul nu fusese mai înalt, mai hrănit, mai musculos, să-ţi fi ars două în cap cât să ţi-l spargă, dracului. Nu întorci privirea. Ştii că  în războiul ăsta bătălia e de mult pierdută. Tu ai de ajuns în timp util la serviciu, nu de dat declaraţii la poliţie, nu de urmărit agresorul, nu de întrebat de ce dracului nimeni nu intervenise şi nimeni nu văzuse. Dar întrebarea mea e: dacă nu eu aş fi fost subiectul, dacă nu pe mine m-ar fi lovit, ci pe domnişoara slăbuţă din dreapta mea, cum aş fi reacţionat eu? Din păcate răspunsul mi-e destul de evident şi nu cred că, femeie fiind, aş fi mers să-l alerg pe ghiorlan. Totuşi, dacă domnişoara slabuţă care tocmai încasase un pumn în stern de la un boschetar s-ar fi aflat lângă mine, sunt convinsă că m-aş fi oprit măcar cât s-o întreb cum se simte. Aşa că mă bucur că domnişoara slăbuţă am fost eu. N-am avut de făcut alegeri. Măcar de data asta.
De data asta riscul a fost asumat şi consecinţele nesemnificative. Fractura nu a fost nici măcar sufletească. A fost un semnal de alarmă. Îndrăzneşte să te aventurezi, lumea e atât de verde şi de frumoasă. Dar dacă nu e aşa, cine plăteşte daunele morale?... 

În oceanul care mă înconjurase s-au aflat un boschetar. Şi-atât.

Bunul simt ca paradox

Şi sărăcia i-a scos pe români în stradă. Un popor aparent inert, aparent răbdător, aparent resemnat, a ieşit de pe 13 ianuarie ca să îşi strige nemulţumirea. Şi nemulţumirea, în mod curios, nu se referă la "putere". OK, dăm jos puterea, însă nu dorim să ne conducă "opoziţia". Antipatia faţă de opoziţie e cel puţin pe măsura celei faţă de putere. Dacă e să observi liderii, înţelegi exact despre ce e vorba în propoziţie. 

Suntem în România. Unii am ales să rămânem, deşi am fost invitaţi să plecăm dacă nu ne place. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi încercăm să schimbăm lucrurile, măcar la nivel mic, nefundamental, însă de bun simţ. O vedem pe bătrânica de 95 de ani, crăcănată şi adusă de spate, grăbindu-se, nerespectând culoarea roşie a semaforului, poate mânată de teama că nu va găsi piaţa la loc şi peste 3 minute. Ea e cea care dă tonul traversării pe roşu, deşi câte voci nu spun că "tineretul de azi... " (blabla). Păşeşte hotărât sau evaziv, după cum îi permite reumatismul, şi îi sfidează pe şoferi. Însă, repet, baba nu e o excepţie. Ea doar dă tonul. În urma ei apar cete întregi, compuse din bătrânei, din tineri, din grupuri de la care te-ai aştepta că merg, cu clasa, la teatru, într-atât sunt de ample. Rămân să respecte regulile de circulaţie doar proştii. Tâmpiţii. Cei care se grăbesc şi ei, că au un serviciu, însă cărora traversatul pe roşu nu le facilitează sarcinile zilnice, nici mari satisfacţii nu le aduce. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi aud bunici şi copii, sfătuindu-se ca nişte oameni mari, bunici topiţi, bunici pentru care nepoţii sunt sarea şi piperul, bunici care de Dumnezeu nu vorbesc cu atâta evlavie cum vorbesc despre nepoţi. Îi vezi împreună. Se opresc pe stradă, la vitrina unei patiserii, iar bunica, înlăcrimată de duioşie, îşi întreabă comoara ce doreşte din ditamai vitrina. Nepoata hotărăşte greu, de altfel deciziile nu-s în puterea unora nici la 40 de ani, cum să ai pretenţii de la un copil isteric, care se dă cu fundul de pământ de nerăbdare şi emoţie. Vreau d-aia. Ba d-aia!, ţipă, şi bunica lăcrimează înduioşată. Îi ia, în final, o d-aia, indiferent ce o fi. Observi scena pentru că are loc sub nasul tău, şi drumul e comun. 

- Ce să fac cu ăsta? porunceşte nepoata, uitându-se cu scârbă la ambalajul din hârtie deja mototolită din mâinile ei pline cu de toate: zahăr, marmeladă, rahat şi un pic de mac. 

- Aruncă-l pe jos, răspunde înlăcrimată bunica. Sau mai bine dă-l bunicii să-l arunce. Tot pe jos. 

Şi-aruncă, înduioşată, ambalajul pe jos, pentru că primul coş de gunoi e la un metru-inutil distanţă. 

În timp ce tu cauţi tomberoane să arunci biletul de tramvai, cauţi tomberoane să arunci petul de 0,25 litri, care costase o avere, cauţi tomberoane ca să arunci batista folosită de hârtie. Pentru că unii s-au născut tonţi. Pentru că a ta contribuţie la murdăria generală nu mai e necesară. Aşa, per ansamblu.

Trăim în România. Unii din noi au posibilităţi şi bani, alţii au posibilităţi şi credite, iar alţii n-au de nici unele. Nu mor de foame, însă nici nu se înghesuie la haine de firmă care arată, majoritatea, dezgustător şi costă cât un apartament în vreun cartier modest. Cei din ultima categorie depind de termoficare. Cei din primele două au încălzire "proprie" (cât de impropriu mi se pare termenul), şi îi vezi citind contorul de patru ori pe zi. Locuiesc în vile somptuoase şi reci ca peşterile, iar ocupaţia de bază pe timp de iarnă e economia. Cei din ultima categorie nu pot citi contorul. Contorul lor nu exprimă ceea ce exprimă un contor de energie electrică, unul de gaz sau unul de apă caldă sau rece. Contorul lor conţine formule matematice. Există pe contor un butonel, pe care cel ce înregistrează consumul îl apasă în câteva rânduri, notează valorile, şi îţi face un calcul estimativ. După ce factura pe decembrie a fost suma facturilor a vreo patru vile, în ianuarie am strâns robineţii, am izolat caloriferele, m-am bucurat de 15 grade, îmbrăcată ca un eschimos, pentru ca azi să vină nenea să citească indecşii. Consum mai mare ca pe decembrie, constată. Fac o moacă uluită şi-ntreb cum pot plăti 7 milioane pentru frigul din casă. Ce fenomen se întâmplă? Şi-i arăt cum redusesem, cum închisesem, ce calorifere sunt funcţionale, şi termometrul. Omul se scarpină în cap şi, intrigat şi el, zice: 

- Păi unde-i conducta de retur? 

Mă holbez la el. 

- Ce conductă de retur? 

- Aia pe care trebuie să fie montat robinetu'. 

Zic: 

- Nu ştiu. 

Se holbează şi el la conducte, la ţevi, la robinet, la contor. 

- Păi nu e. 

- Păi nu e, zic şi eu, amintindu-mi de un Caragiale trist... 

- Păi unde e? 

- Păi nu e. 

- Păi aia face returul. 

Mi-s dragi chestiunile cu retur de la serviciu. Niciodată nu au fost aşa cum te-ai fi gândit. O factură de 5 milioane din care aveai un retur de 2 nu însemna că mai ai de plată 3 milioane, ci 4. 

- Păi daaaaaaaaaa, zice. Contorul ăsta nu e amplasat unde trebe. 

Vali ar avea o problemă cu omul ăsta dacă l-ar auzi. Mai întâi pentru că el spune: "Mereu ştiu că sunt la tine în oraş când îi aud pe oameni spunând TRĂBĂ". Aici era un "trăbă" mai subţire, evoluat. Un "trebe". 

- Până acum n-am opservat (p-ul era prea acut ca să crezi că nu auzi cum se cuvine) datorită mobilei. Mă încurca mobila la vedere. 

Mobila e cea care este (mulţumim, nene Vanghelie) de 4 ani. El acum OPSERVASE. 

- Trebe să chem oamenii să sudeze. Or să sudeze o conductă şi or să rezolve. Vă promit io. Nu trebe să plătiţi nimic. 

Gândeam: dacă e aşa cum spui, nene, cei care ar trebui să plătească aţi fi voi, imbecililor. Pentru că nu eu am montat contorul de aşa natură încât să înregistreze respitaţia. Pe a mea, pe a florilor şi pe a animalelor de casă. 

Trăim în România. Dacă aş avea bani, aş da CET-ul în judecată. Pentru ani de zile de furt. Aşa, cu resemnarea specifică românlor (aţi observat că preşedintele CHIAR NU pronunţă i-urile? Că spune: structurlor, oamenlor?), am să aştept să vină nişte prăpădiţi şi am să sper că vor suda conducta care trebuie. 

Pentru unii oameni viaţa e frumoasă. 

Pentru unii oameni bunul simţ a fost şi va rămâne un paradox. Bunul simţ e atât de deplasat în zilele noastre. E cel care ucide, încet dar sigur. Pentru unii oameni viaţa însăşi va fi mereu un paradox. Nu e de mirare predispoziţia spre vicii a celor cu bun simţ. Ei fie devin vicioşi, fie închistaţi în propria carapace, fie se abrutizează, întru supravieţuire, devenind de nerecunoscut. 

Şi nu-i păcat? 

Dar cui îi pasă? 

De când lumea n-a mai fost, Doamne, frumoasă?... Mi-e dor de ceea ce trebuia să fie şi n-a mai avut loc. 

Dar lumea e exact ca "Fântâna" lui Marcel Duchamp. Are valoare datorită Creatorului. Dacă aş fi alcătuit-o eu, ar fi valorat fix nimic. Fiindcă a creat-o Duchamp, e artă, lucrare, valoare. 

Iar bunul simţ continuă să fie un paradox. 

Balada pentru o minune

Am ştiut dintotdeauna că aveam ceva... greu de explicat până şi de mine însămi, un ceva aparte, un ceva care mă diferenţia de tot restul lumii. Că exigenţa legată de mine, că neiertările, că autocritica - toate îşi mai au un final, un sens, nu şi la mine. Într-un fel exigenţa asta m-a ferit să îi judec prea aspru pe alţii, câtă vreme nu m-au călcat foarte tare pe bătătură. Ştiam cât de departe de perfecţiune mă aflu şi-atunci cum să le pretind altora ceva ce mie mi-e străin? 

Eh. Am făcut cunoştinţă cu domnul calculator, computer sau cum s-o mai numi prin... 2000, cred. Nu pentru că aveam unul acasă (asta era la stadiu de vis îndepărtat şi nu neapărat necesar), cât pentru că făcusem un curs de iniţiere. Am petrecut ceva timp învăţând cu stau lucrurile cu MS-DOS-ul (coşmar pentru mine şi pentru ceilalţi participanţi la curs), şi cu Norton Commander-ul, ale cărui comenzi trebuiau învăţate ca la carte, aşa cum ştiai nervii cranieni în clasa a XII-a de liceu. Pretenţie absurdă de-a lui Gabi, profesorul, care la vârsta lui putea să aibă o viziune mai clară despre ce va aduce viitorul, nu să ne spună mereu că poate vom lucra pe computere nu atât de performante în care să putem folosi programe uzuale, ci pe antichităţi bune de pus pe rafturile muzeelor. 

Ulterior am avut computer la serviciu, unde am bâjbâit puţin, după care au venit nişte copii, care probabil adormeau cu monitorul la cap, spunându-le poveşti, şi alături de care am renunţat la emoţie sau temeri. Calculatorul acela era unul normal, şi limitat de absenţa internetului. 

În 2005 mi-am achiziţionat bunătate de computer (într-un fel îmi vine să râd când scriu asta, într-altul nu, pentru că, plauzibil sau nu, bunătatea de computer nu mi-a făcut probleme până în prezent. A căzut Windowsul de vreo două ori, virusat fiind, am necesitat nişte rami în plus, am necesitat partiţionarea hardului, m-am împrietenit cu un IT-ist care venea de îndată ce îl chemam şi rezolva problemele, dar cam asta a fost tot, până în ziua în care Tibby m-a învăţat să instalez singură Windows atunci când cade, şi de atunci... doar "marele expert" ce şi-a mai vârât nasul, să îmi bulverseze sistemul - şi nu doar pe el). 

Din 2005 am şi Internet. Din 2005 îl folosesc cu încredere, spre a afla despre păpădie, despre Herodot pe google, spre a socializa, spre a coresponda, spre a.

Nu, nu am conturi pe site-uri de socializare. Poate că, dat fiind episodul din seara trecută, a fost singura treabă inteligentă pe care am făcut-o, în legătură cu mine, în ultimii ani. Pentru că o fi conţinând şi exagerări, o fi având şi erori, dar ce vezi în "Minţi criminale" te face să vrei să evadezi. Pe Lună sau pe Marte. 

"Internetul e singurul lucru creat de om pe care omul nu reuşeşte să-l înţeleagă", era concluzia de-azi noapte. Şi-atunci stai şi te întrebi în ce măsură procedezi bine folosind o unealtă despre a cărei comportament nu ştii mare lucru. O unealtă care la un moment dat se va întoarce împotriva ta, făcând revoluţie. 

E copleşitor să vezi că locurile în care te simţeai în siguranţă, cum ar fi intimitatea propriului cămin, pot deveni capcane în situaţia în care un dement decide că ar fi frumos să devină celebru printre discipolii săi, folosindu-te pe tine drept şoarece, o conexiune în direct drept "breaking news", o minte bolnavă spre a-şi satisface narcisismul. E copleşitor să vezi că te poţi pregăti de culcare, cu porţile şi uşile-ncuiate, aşa, pentru liniştea ta, că nu ai averi în casă, şi dă peste tine un dement căruia nu i-ai greşit cu nimic, despre a cărui psihologie nu ştii nimic, dar care vrea să domine şi te foloseşte pentru a ajunge pe prima pagină a ziarelor, fără să-i pese de consecinţe. 

Aşadar, încotro naiba ne îndreptăm, oameni buni? Unde mai găseşti ajutor, dacă acasă a devenit echivalentul incertitudinii? Cine să te apere când cazurile de schizofrenie se înmulţesc incontrolabil? 

Categoric, Vank nu ştia ce vorbeşte când spunea: "Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". O, nu. Ziua de mâine va fi mai plină de paranoia decât cea de azi. Pentru că ne îndreptăm, invariabil, spre distrugere şi spre autodistrugere. Nu ştiu ce a favorizat creşterea numărului de demenţi. Tineri care la 12-15 ani îşi ucid mama şi bunica pentru că nu se simţeau sprijiniţi fug de la psihiatrie - sunt liberi, se spovedesc, sunt evlavioşi şi cucernici. Mame care îşi ucid copiii. Copiii care îşi ucid taţii. Toate aceste elemente or fi fost concepute la beţie, sub aburii alcoolului? Ce explicaţie a fenomenului putem invoca? Şi eu, care credeam că doar în ţările nordice numărul de psihipaţi obsedaţi e atât de crescut, punând asta pe seama frigului şi a întunericului omniprezent, mare parte din cele 24 de ore ale zilei. 

"Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". 

Asta sună a poveste de Fraţii Grimm.

"Te aşteptam, bine-ai venit,

Te cunoşteam chiar dacă noi nu ne-am mai întâlnit".

Şi-atunci hai să fim naivi, tâmpiţi, şi să credem că dragostea le rezolvă pe toate, şi să credem că lumea e plină de oameni buni... Invizibili, dar mulţi. Inexistenţi, dar funcţionali.

Pe crengile sufletului crivăţul şi-a pus amprenta, golindu-le de vise.

Marea biblioteca a destinului

"Un singur vector să-şi fi schimbat traiectoria, altă viaţă s-ar fi trăit, alt destin s-ar fi scris în marea bibliotecă a destinului", zicea Constantin Chiriţă în "Romantica". 

Un pahar. De vorbă. Cu Angel. Îmi povestea, senin, cum mersese el la şcoală la 6 ani, pentru că, în vremea când noi aveam acea vârstă, copilul era considerat suficient de matur spre a deprinde litere şi cifre de la 6 ani. Ai lui s-au interesat, văzând că alţi părinţi îi mai ofereau odraslei un an de zbenguială, şi au aflat că, pentru a începe şcoala la 7 ani, trebuia să fii declarat inapt. Medical. Să fi avut un soi de deficit. Mental sau fizic. Unii părinţi au făcut rost de adeverinţe medicale şi şi-au salvat copilul de la şcolarizarea prematură, după optica lor. 

A fost momentul meu de iluminare. 

- Angel, tu realizezi că DOAR ATÂT ne era de ajuns spre a trăi cu totul alte vieţi??? Că am fi avut alte învăţătoare, alţi profesori, alţi colegi şi cu totul alt destin??? 

M-am cutremurat eu, s-a cutremurat şi el. 

- Ne putea fi... mai bine sau mai rău, Angel, am continuat. Dar sigur ne-ar fi fost diferit! Datorită unei decizii aparent minore, a părinţilor noştri, suntem ceea ce suntem. 

Uneori mă întreb cine mai trage de sfori în lipsa părinţilor, pentru că sincer nu cred să fim lăsaţi de capul nostru. Şi ce-ar fi fost viaţa mea dacă mama mi-ar fi luat certificat de handicap? Nu cred că aş fi fost stigmatizată, în categorie nu se regăsea un singur copil, ci erau mai mulţi, erau grupări, erau elevi a căror profesori fuseseră avertizaţi deja, erau... cu totul alte conjuncturi. 

Şi alte vieţi s-ar fi trăit.