Pauze

Auzi atât de des vorbindu-se despre "pauze". Cupluri mai vechi sau mai noi decid, într-un moment al existenţei de cuplu, că ar fi bine să "ia o pauză". 

TU îmi spui: "dacă îţi dă omul un capăt de aţă, tu îl faci ghem". Poate că ai dreptate. Nu-mi mai da capătul de aţă dacă te enervează ghemul. 

Gândesc. Încerc să fiu realistă. Nu utopică, nu idealistă, nici negativistă. Realistă. 

Ce înseamnă "a lua o pauză" în relaţie? Pauză... de ce anume? Pauză... de ţigară? Pauză... de reflecţie? Cum să ai nevoie de o pauză pentru a-ţi clarifica fericirea? De ce ai avea nevoie de asta?

Din al meu punct de vedere, o pauză "relaţională" e o manieră elegantă de a-i spune celuilalt că până aici a fost. Pauza relaţională e preludiul unui sfârşit, în cele mai multe cazuri. Împăcarea după o pauză are iz de compromis. Cras. Jenant. Penibil.

B are o siguranţă care descumpăneşte - eşti cu poza cuiva în faţă, îi admiri părul lung, iar B, la celalalt capăt al telefonului, te convinge că te înşeli, poate ai nevoie de ochelari, fiindcă omul e tuns periuţă dintotdeauna, nu a avut păr lung, şi spune asta fără să ezite. B nu ezită niciodată. Nu ezită să-ţi spună că, de când se ştie, cerul a fost mereu verde iar iarba albastră. Pentru că ea crede cu adevărat ce spune. La toate situaţiile de pe lume B are contraargumente mult mai valabile decât ai putea gândi. Ea spune că pauzele sunt de mare ajutor în unele situaţii. Că văzuse ea cum se apropiase X de Y după ce se distanţaseră şi se combinase fiecare cu altă persoană. Şi că abia acum se iubeau cu adevărat, după pauză.
Nu intru în polemică. Nu am suficiente resurse. Însă gândesc: probabil combinaţia următoare a fost prea păguboasă pentru cei doi protagonişti. Nu de dragul celuilalt s-au întors, ci pentru că văzuseră că se poate mai rău. Aş numi asta dragoste din calcul. Cântăreşti riscurile şi avantajele fiecărei situaţii şi alegi răul cel mai mic. 

Şi mai există dragostea din raţiuni economice. Ion-ii s-au emancipat, provin din familii de intelectuali, numai că destinul eminescian nu mai e în trend. Nu doreşte nimeni să viseze, lenevind cu ochii deschişi şi cu ciorapii rupţi, zi şi noapte. Şi-atunci Ion-ii se scutură de sentiment, îl reneagă, gândind că e sub demnitatea lor, revin cu picioarele pe pământ până îşi asigură confortul, şi închid ochii. Pe întuneric toate vacile-s negre şi toate femeile-s frumoase. 

Un alt tip de dragoste ar fi cea pe care mă străduiesc inutil să o înţeleg. Cei doi nu au nimic în comun, dar, cu toate astea, se devorează, se comportă ca nişte şcolari, se sărută pe hol înainte ca ea să intre la ginecolog pentru o întrerupere de sarcină, iar faptul că el nu o poate însoţi în cabinet îl înnebuneşte şi enervează şi îl face să vrea să urce pe pereţi, în timp ce ea lăcrimează tot datorită separării impuse şi infinite. L-ar vrea cu ea, lângă ea, să-i şteargă nasul, să-i ridice fularul a cărui ciucuri atârnă, ca proştii, pe gresia nouă din cabinetul nu suficient de modern pentru o poveste de asemenea amploare. Parcă mi-e jenă s-o numesc dragoste animalică, deşi poate că ăsta e termenul potrivit. E dragostea oarbă. Cretină. Bătută-n cap. Cea care de câteva luni îl mistuie pe F. F a fost întotdeauna genul de care îţi era drag. Îţi era drag pentru cuminţenie, pentru calm, pentru zâmbet, pentru decenţă, pentru generozitate, pentru modestie, pentru delicateţe. Un bărbat delicat nu e o catastrofă atunci când delicateţea e legată de bune-maniere şi atât. În octombrie F a devenit frământat. Zâmbetul era mai mult o grimasă, iar el absent. Îi vorbeai şi realizai, de îndată, că vorbeşti singur. I-am spus că e îndrăgostit. Mă privea fără să mă vadă şi am înţeles că ghicisem. Sunshine zicea că relaţia aceea e imposibilă şi că nu se va întâmpla. Poate spera asta pentru F. A fost una din cele mai nobile dorinţe a lui Sunshine, deşi nici el nu ştie asta. F a devenit fudul. F a devenit înfumurat. F a devenit un personaj libidinos, greţos şi greu de suportat. Uite ce face o asociere cretină cu cineva, gândeam, după ce am văzut-o şi pe "iubi". F e mândru cu ea deşi ştie că o împarte cu alt bărbat. F e mândru pentru că ştie că pe el îl iubeşte mai mult. F e fericit şi fericirea asta a lui e atât de ridicolă încât îţi vine să-i arzi, naibii, o palmă. Poate s-o trezi. Nu. Nu s-o trezi. Îndrăgosteala asta ca la 14 ani va mai dura câtva timp. Încă nu ştiu care e obiectivul celor doi. Însă, oricare ar fi, va fi de neînţeles pentru mine.
Ca o paranteză, nu găsesc scuze pentru niciun tip de dragoste dacă nu are drept fundament adevărul. Dragostea e dragoste, nu business, nu afaceri, nu calcul. Sau, dacă e calcul, să i se spună calcul, nu dragoste. Îi murdăreşti numele făcând uz de el inadecvat!

Aşa că ce spui, iubi, să luăm noi o pauză, să fim în trend?

Copil hoinar

Ce ai spune dacă... am trăi aşa cum cântă ea?

Contrast

Uneori chiar şi mie mi se pare că sunt compusă din contraste. Pe zi ce trece, observ că nu pot fi eu, un EU indestructibil, infailibil şi irefutabil, existând independent de alte existenţe. Nu. Eul meu se compune din împrejurările în care mă găsesc, se compune din situaţiile limită cărora trebuie să le fac faţă. Eul meu e alcătuit din mine şi din ceea ce spectatorii, martorii şi asistenţii mei îngăduie să fiu. 

Nu sunt niciodată eu, fără altcineva care să-mi deschidă sau închidă o poartă. Nu sunt eu, nepăsătoare la ce se întâmplă în afara fiinţei mele, indiferentă şi rece. Nu sunt Luceafăr îndrăgostit, sunt om. Influenţabil. Mai influenţabil ca alţii oare? Hm. 

Coexistăm şi devenim în funcţie de existenţele celor care ne-au fost daţi să ne fie aproape. Să ne iubească, să ne susţină şi să ne dea bobârnace exact când credem că traiectoriei noastre i-a venit vremea să nu mai fie atât de sinuoasă şi de spinoasă ca până acum. 

Am în suflet un dor de lumină ce nu s-a mai văzut. Mi se dau picături de linişte cât să nu le uit gustul, după aceea sunt cufundată în oceanul de nepăsare impusă de alegerea ta. 

Sunt în funcţie de eşti. Sunt după coordonatele tale. Sunt... umană, slabă, puternică şi vulnerabilă mai tot timpul. Şi, ce e mai grav, eu nu-ndrăznesc să sper. Întotdeauna când am păcătuit în felul ăsta am plătit foarte scump. 

E grea inadaptarea în zilele noastre. E greu să te uiţi în jur şi să nu te regăseşti în nicio tipologie. Pentru că nu vrei să devii o parvenită, pentru că nu vrei atât să ai, cât vrei să fii, şi nu oricum. Vrei să fii acea oază de linişte permanentă - nesecată, măcar tu, deşi ştii că nu la fel ţi se întoarce. 

God. Sunt depresivă? Nu. Sunt speriată de ceea ce îmi promite 2012-le. E bine să porneşti pe un drum care nu ştii unde te duce. Când ai nişte perspective, când ştii cât cenuşiu şi câtă durere şi cât amar cuprind acele perspective, înghiţi în sec, te întrebi încă o dată cam ce vină ai tu, şi-ţi continui, fără lacrimă, drumul precar. 

Sunt coordonată cu emoţiile tale. Exist conectată la temerile tale, temeri care stau la originea unor decizii care mai de care mai nesincrone. 

Sunt. Azi bine, cu zâmbet, pentru că ochii tăi caută în ai mei înţelegere şi căldură. Sunt. Azi bine, pentru că regăsesc în tine emoţia despărţirii de Crăciun, ca şi pe cea a regăsirii. Eu am înţeles totul. Ai înţeles şi tu, numai că tu nu doreşti asta. 

Mă vrei robot? Mă vrei eficientă şi fără emoţii? Mă vrei... senină când îmi impozitezi sentimentele? 

Mă întrebam, mai ieri, văzând un cuplu care a riscat şi a câştigat o fericire provizorie: de ce pe mine m-a influenţat într-o direcţie, iar pe tine în alta? De ce eu mă uit la pasiunea sinceră, făcută publică, şi mă întreb unde va dispărea atunci când teritoriile virgine ale personalităţii celuilalt au fost dezvăluite pe deplin, în timp ce tu te uiţi şi te simţi inadecvat pentru că iubirile tale au fost mai cuminţi, mai tainice, mai secrete? Iubirile publice cântăresc mai greu în balanţa adevărului? 

Iubiri, iubire. Iubiri neîmpărtăşite. Uite, vezi, pe-astea nu le-am înţeles vreodată. Mintea mea însetată de logică nu a fost ambiţionată de Brad Pitt, de Tom Cruise, şi nu am reuşit să înţeleg cum am putut să fiu o Catherine Zeta Jones pentru indiferent ce spectator. Nu. Dacă spectatorul mi-a fost indiferent, nu s-a bălăcit în rozaliul speranţei. Pentru că nu am îngăduit asta. Vezi, de aceea iubirile neîmpărtăşite sunt, pentru mine, tematici de romane bine scrise. De Eliade, să spunem. 

Sunt, în funcţie de coordonatele trasate de tine. Şi mă întreb de ce o inimă însetată de lumină, atât de asemănătoare cu a mea, poate trasa linii ambigue, verzui şi cenuşii, doar pentru a mă separa de picătura mea de linişte. 

Cum să zâmbesc când îmi striveşti entuziasmul sub pantof? 

Cum să rămân rigidă când inima ta îmi gâdilă, cu bătaia sa, suflarea? Cum să plec de lângă tine când toată fiinţa ta mă cheamă înapoi? Cum vrei să fiu? Cât mai vrei să fiu? Cum să funcţionez? Cu ce inimă să intru în 2012? 

Sunt un contrast. Un contrast în carne şi oase. Sunt contrastul dintre ce aş fi putut fi, cu puţină susţinere, şi ceea ce sunt împinsă, clipă de clipă, să fiu. Sunt o supravieţuitoare fără lauri. Cu fruntea însângerată şi cu buzele sfâşiate de amarul prea multor bătălii. Ce-i umbra aceea pe adâncimea umărului meu, Angel? Încotro mă va purta?...

Dar tu? Tu cine eşti, Angel? Tu ce vrei să devii?...

Nopti de matase

Mi-s nopţile de catifea în iarna asta. E-o iarnă fără planuri, fără lacrimi, fără emoţii (cel puţin până acum). E-o iarnă cu zile pline, cu o nevoie incredibilă de a împărţi cu cineva zâmbetul pe care mi-l provoacă exprimările deficitare, cu un pustiu în jur, cam de mărimea Saharei, cu neînţelegeri datorate uneori surdităţii, alteori muţeniei sau incapacităţii mele de a citi gânduri. 

E-o iarnă atât de diferită faţă de cea trecută. Oamenii nu se înghesuie să mă întrebe ce voi face de Sărbători, eu nu mă arunc în gol cât să uit că "cineva, înaintea ta a făcut asta deja", în iarna asta inima nu mi-e hotel, ca-n ultimii trei ani, în iarna asta neclarităţile majore s-au estompat şi simt acut maturizarea, care s-a insinuat, fără să ştiu, probabil în timpul vreunui vis de-o clipă, în mine. Am crescut. Nu-mi mai doresc fericire. Persoanele în vârstă mă urează diferit de cum obişnuiau: "Îţi dorim linişte, că noi, până la vârsta asta, de fericire nu am dat, aşa că presupunem că nu există". Îi privesc cu zâmbet. Mă simt de vârsta lor iar fericirea tot necunoscută mi-e. Nu e o necunoscută gen "Triunghiul Bermudelor", ceva care o fi fost, ar fi fost dacă, ceva gustat şi dispărut. Fericirea aia care e-n noi e atât de influenţată de cei din jur, de norul sau de soarele de pe cer, încât nu poţi spune că ai înţeles cum vine treaba şi că ai de gând să purcezi la căutarea ei. 

Zilele sunt noroioase pentru ca nopţile să devină de mătase. Mătase lunecoasă, mătase colorată, mătase rară, mătase care dacă s-ar concretiza probabil că s-ar numi fericire. 

Colinzile nu-s la radio, nu-s pe platoul din faţa Primăriei, nu-s în noile voci apărute. Nu-s Andra, nu-s Raoul. Colinzile sunt amintirile de-o inimitabilă perfecţiune pe care în copilărie, odată, le-ai gustat. Şi-atunci aveau aromă de cozonac cu nucă abia scos din cuptor, şi-aveau iz de bucurie, şi-aveau lacrimi în ochii înduioşaţi că undeva, în lume, într-un staul, neîncăpând în case, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea. 

Uite, Angel, ce-s pentru mine nopţile şi zilele astea atât de ostenite. 

Nu cânt şi nu sunt tristă. În inimă nu am clinchet, la ferestre nu-s globuri. Dacă te uiţi atent, vei descoperi într-un colţ uitat amintirea trecutelor mele Crăciunuri, când colindători cu glas răguşit poposeau pe la porţi, când deschideai şi li te alăturai, fericit, când Crăciunul chiar însemna aniversarea Cuiva.

E-o iarnă ce poartă în sine ecoul iernilor de demult. Ecou despre care trebuie să recunosc: teribil mi-a lipsit. 

Iar undeva, într-un staul, pe-o vreme ca asta, Isus se născuse spre-a nu cunoaşte fericirea.

Lume si vremuri

Este o vreme pentru semănat, şi una pentru cules ce ai semănat. Asta la modul firesc, obişnuit, intrinsec. În afara normelor se încadrează vremurile în care doar râzi, doar plângi, doar semeni fără să culegi şi fără să oboseşti. 

Mă gândeam că nu am întâlnit, la maturitate, un singur om care să nu-mi stârnească măcar un sentiment. Simpatie sau antipatie, fiecare existenţă care s-a intersectat la un moment dat cu a mea a stârnit reacţii. A schimbat ceva în mine. Nu am întâlnit om care să-mi fie egal, neutru, indiferent. Nu. Toţi, absolut toţi dau naştere unor reacţii. Unele mai ample, altele mai reduse. 

Probabil toţi cei cu care ne întâlnim într-un punct anume au un rol bine determinat în existenţele noastre. Probabil sentimentele pe care le stârnesc în noi au un motiv, mai mult sau mai puţin determinat. Clar e că încă nu am întâlnit persoană care să nu-mi stârnească măcar o ridicare de sprânceană. Măcar o undă de simpatie. Măcar un sentiment de greaţă. 

Stau de vorbă cu tine, Angel, lăsând filozofia deoparte, şi te regăsesc în cauzele mele: pierdute sau nu. Împărtăşind aceleaşi idei, sentimente, simpatii sau dimpotrivă.

Empatia tibetană i-ar caracteriza pe mai mulţi dacă şi-ar îngădui luxul de a ţine cont de glasul inimii, nu de răcnetul interesului. 

"Pentru mine glanda care mă face să fiu în rândul lumii a fost extirpată sau nu a existat niciodată", zicea Mircea Badea. Eu nu-mi pun întrebări legate de glandă. "Rândul lumii" e o noţiune prea dată dracului ca să ţin cont de ea. Mai presus de lume mi-e sufletul, Angel. Iar dacă în sufletul meu intri şi tu, cu atât mai încăpător şi receptiv la sentiment va fi. 

Tibet

E cu bune şi cu (mai multe) rele. Se numeşte simplu: viaţă. 

Când simţi că locul tău nu e aici, când nevoia de a fugi devine imperioasă, când plecarea unui tren din gară te face să regreţi că nu ai fost acolo, in the very moment, ca să-l iei, să-l prinzi, să te sui în el, având o destinaţie necunoscută şi nepăsându-ţi că nu ai bilet, tot viaţă se numeşte. Ştii că ai vrea să o iei de la început, să faci altceva, să fii cu alţi oameni, după care un alt adevăr ţi se revelează. Oamenii şi împrejurările pot fi diferite, tu însă rămâi aceeaşi. Cu acelaşi suflet. Cu aceeaşi sete de căldură, de umanitate, de sinceritate, de empatie împărtăşită. Uneori e greu să resimţi acut emoţiile şi stările atâtor oameni. Te apasă cum apăsa Pamântul pe umerii lui Atlas. 

Se spune că în Tibet oamenii încă mai comunică, prin puterea gândului, aşa cum comunicăm noi la telefon. Trebuia să mă fi născut acolo spre a mă simţi... acasă? O altă cultură, o altă civilizaţie: mai calmă, mai puţin grăbită, cu alte valori (spiritualitatea e prima dintre ele), o civilizaţie care te schimbă, te transformă, te face mai om, mai înţelept, mai cuminte, mai calm, o civilizaţie care îţi inversează priorităţile. 

Pentru noi trendy e să preluăm viciile Occidentului. Nu ne-ar trece prin minte că esenţa nu constă în "a avea", ci în "a fi". Cu felul de a fi rămâi. Avuţia îţi provoacă atâtea angoase. Atâta degradare umană. 

Dar cine să ne îndrume paşii spre destinaţia dorită, când fluviul ne duce spre o iminentă autodistrugere? Ne lăsăm purtaţi, să fim în rând cu lumea, doar "beneficiem" de atâtea de pe urma lumii. 

Mi-ar plăcea să se creeze un colţ izolat undeva, un tărâm al cărui cetăţean să devii la cerere, în urma propriei alegeri. Iar acolo să rămâi pentru a deveni. Pentru a fi. Pentru a fi TU fără influenţele covârşitoare ale unei lumi nebune, nebune... 

Mi-e sete de căldură. De omenie. De gesturi simple, frumoase şi dezinteresate. Mi-e dor de lumea în care transparenţa ar fi conducător, la loc de cinste. 

E ciudat cum într-o lume îngheţată sufletele pot fi atât de empatice în Tibet. 

Ai veni cu mine, Angel, sau ai prefera să te zbaţi să ţii pasul cu vremurile? Pentru că, deşi nu recunoşti, eşti exact ca mine. Un tibetan până în măduva oaselor.

Hai sa

În mod cu totul neaşteptat, citindu-te, m-am descoperit sufocată. S-a aşternut un soi de răcoare în mine, care mi-a îngheţat emoţiile, sau le-a trezit din amorţeală, totul e prea confuz pentru a putea fi descris cu exactitate. 

Nu ninge decât pe ramurile sufletelor. În viaţă plouă. Rar şi trist, însă o face. Ramul tău e complet acoperit de nea, al meu parţial albit, al altora încă neatins. Mai e timp, noi anticipăm Marele Eveniment cu trei săptămâni. 

Pe fundal, o sonată de Bach îşi frânge acordurile, amestecând tristeţi cu armonii şi cu dulceţi din necuprinsul sufletului. 

Angel, hai să promitem că de Sărbătorile astea nu vom fi trişti. Că vom fi veseli fără efort. Că stelele albe din păr ne vor lumina gândurile şi perspectivele. Hai să nu mai fim amari, Angel.

Culoarul morţii

Pentru cinefili, un film remarcabil realizat în 1999, cu o distribuţie remarcabilă, cu un subiect interesant, un film de excepţie, căruia orice critic îi poate da, fără exagerare, nota 10: "Culoarul morţii" ("The Green Mile"). 

Dacă ne aşteptăm la un film de o oră jumate, e recomandat să amânăm vizionarea pentru cândva când vom avea mai mult timp la dispoziţie. Vreo trei ore, mai exact. Dar... vor fi trei ore în care orice om care şi-a păstrat umanitatea va rezona cu personajele, va pune pasiune în acţiune, va deveni impulsiv şi implicat, va dori ca echitatea să aibă un cuvânt de spus. 

Nu am de gând să dezvălui prea multe. Nu sunt multe de spus. Filmul trebuie văzut pentru că te marchează. Mă întreb dacă şi când îl voi putea uita. Oameni extraordinari, situaţii extraordinare. 

La "Culoarul morţii" zâmbeşti şi plângi. "Culoarul morţii" retrezeşte în tine dorinţa după dreptate. "Culoarul morţii" te schimbă. Îţi taie respiraţia şi te transformă, astfel că, la final, te vei întreba: "Unde sunt??"

Vis devreme

Peste visul meu devreme începuseră să se aştearnă ploi. Ploi reci, ploi mute, ploi insinuante, cum numai peste case şi peste-oraşe se mai cad. Ploi reci care l-au speriat şi l-au făcut să fugă. Şi l-am uitat, aşa cum uiţi un cântec trist când orizonturile-ţi plimbă aurore boreale pe fruntea realităţii.

În altă zi, acelaşi vis devreme fu-acoperit de-un clopot de sticlă. Îl priveam cum zace cuminte, nemişcat, paralizat de teamă, precum cireşele amare în vremea pârguirii.

Am reintrat în realitate şi l-am uitat.

Sau am crezut că se întâmplă asta.

Eram într-un vârtej. Într-un vârtej fără de cap sau coadă, într-o tradiţie sonoră şi persistentă a prostului gust, într-o reeditare a zilei cârtiţei, Cineva crezând că-ntr-o bună zi am să-nvăţ ceva să mă salvez.

Eram într-o capcană a propriei vieţi, paralizată, iubind-o pentru că nu credeam că altfel se poate.

Eram într-un ocean de frunze îmbibate cu praf de stele, frunze aşternute pe crengile destinului.

Eram... sau poate doar mi se părea, cum se-ntâmpla cu "Steaua" lui Mihai "al nostru".

Ştii cum e când realitatea îţi dă fiori reci pe şira spinării? Te retrezeşti în vis, Cineva mai acordându-ţi o şansă, sperând că vei fi învăţat s-o valorifici. O şansă să schimbi pustiul în livezi, în cupe cu nectar şi-n suflete pereche.

Şi visul curgea la vale, cu limpezime de pârâu.
Acum, că l-am găsit, voi şti că mă-nsoţise, hazardat, tot timpul. Că şi atunci când râdeam, sceptică, rămăsese undeva, sub clopotul de sticlă al sinelui probabil, cursese cu mine prin ploi fără de ani. Că şi-n momentele în care drama căpăta accente de tragedie greacă, sincronă şi amară, visul rămăsese cu mine, mă ţinuse de mână, nu mă pierduse. Măcar el nu făcuse asta.

Ştii cum e să te trezeşti dimineaţa cu ochii picuri de rouă ce zâmbesc destinului?

Şi-atunci mă întreb cum te-aş putea păstra pe mai departe, vis fidel. Cum te-aş putea preface-n parte integrantă din mine, nemodificându-ţi înţelesul şi dând uitării pustietatea şi reculegerea unui prezent învolburat. Învolburat deoarece cu prea multă semnificaţie greşisem a-l înzestra, nemeritat.

Peste visul meu începuseră a se-aşterne ploi. Ploi reci, insinuante, cum numai peste vise mai pot cădea, sperând ca să le piardă.

Mai ştii ce culoare are fericirea?

Nu te-ntreba de-i bine sau e rău. Îndeajuns ţi-ai purtat tăcută cicatricile în lipsa lui.