miercuri, 28 decembrie 2011

Contrast

Uneori chiar şi mie mi se pare că sunt compusă din contraste. Pe zi ce trece, observ că nu pot fi eu, un EU indestructibil, infailibil şi irefutabil, existând independent de alte existenţe. Nu. Eul meu se compune din împrejurările în care mă găsesc, se compune din situaţiile limită cărora trebuie să le fac faţă. Eul meu e alcătuit din mine şi din ceea ce spectatorii, martorii şi asistenţii mei îngăduie să fiu. 
Nu sunt niciodată eu, fără altcineva care să-mi deschidă sau închidă o poartă. Nu sunt eu, nepăsătoare la ce se întâmplă în afara fiinţei mele, indiferentă şi rece. Nu sunt Luceafăr îndrăgostit, sunt om. Influenţabil. Mai influenţabil ca alţii oare? Hm. 
Coexistăm şi devenim în funcţie de existenţele celor care ne-au fost daţi să ne fie aproape. Să ne iubească, să ne susţină şi să ne dea bobârnace exact când credem că traiectoriei noastre i-a venit vremea să nu mai fie atât de sinuoasă şi de spinoasă ca până acum. 
Am în suflet un dor de lumină ce nu s-a mai văzut. Mi se dau picături de linişte cât să nu le uit gustul, după aceea sunt cufundată în oceanul de nepăsare impusă de alegerea ta. 
Sunt în funcţie de eşti. Sunt după coordonatele tale. Sunt... umană, slabă, puternică şi vulnerabilă mai tot timpul. Şi, ce e mai grav, eu nu-ndrăznesc să sper. Întotdeauna când am păcătuit în felul ăsta am plătit foarte scump. 
E grea inadaptarea în zilele noastre. E greu să te uiţi în jur şi să nu te regăseşti în nicio tipologie. Pentru că nu vrei să devii o parvenită, pentru că nu vrei atât să ai, cât vrei să fii, şi nu oricum. Vrei să fii acea oază de linişte permanentă - nesecată, măcar tu, deşi ştii că nu la fel ţi se întoarce. 
God. Sunt depresivă? Nu. Sunt speriată de ceea ce îmi promite 2012-le. E bine să porneşti pe un drum care nu ştii unde te duce. Când ai nişte perspective, când ştii cât cenuşiu şi câtă durere şi cât amar cuprind acele perspective, înghiţi în sec, te întrebi încă o dată cam ce vină ai tu, şi-ţi continui, fără lacrimă, drumul precar. 
Sunt coordonată cu emoţiile tale. Exist conectată la temerile tale, temeri care stau la originea unor decizii care mai de care mai nesincrone. 
Sunt. Azi bine, cu zâmbet, pentru că ochii tăi caută în ai mei înţelegere şi căldură. Sunt. Azi bine, pentru că regăsesc în tine emoţia despărţirii de Crăciun, ca şi pe cea a regăsirii. Eu am înţeles totul. Ai înţeles şi tu, numai că tu nu doreşti asta. 
Mă vrei robot? Mă vrei eficientă şi fără emoţii? Mă vrei... senină când îmi impozitezi sentimentele? 
Mă întrebam, mai ieri, văzând un cuplu care a riscat şi a câştigat o fericire provizorie: de ce pe mine m-a influenţat într-o direcţie, iar pe tine în alta? De ce eu mă uit la pasiunea sinceră, făcută publică, şi mă întreb unde va dispărea atunci când teritoriile virgine ale personalităţii celuilalt au fost dezvăluite pe deplin, în timp ce tu te uiţi şi te simţi inadecvat pentru că iubirile tale au fost mai cuminţi, mai tainice, mai secrete? Iubirile publice cântăresc mai greu în balanţa adevărului? 
Iubiri, iubire. Iubiri neîmpărtăşite. Uite, vezi, pe-astea nu le-am înţeles vreodată. Mintea mea însetată de logică nu a fost ambiţionată de Brad Pitt, de Tom Cruise, şi nu am reuşit să înţeleg cum am putut să fiu o Catherine Zeta Jones pentru indiferent ce spectator. Nu. Dacă spectatorul mi-a fost indiferent, nu s-a bălăcit în rozaliul speranţei. Pentru că nu am îngăduit asta. Vezi, de aceea iubirile neîmpărtăşite sunt, pentru mine, tematici de romane bine scrise. De Eliade, să spunem. 
Sunt, în funcţie de coordonatele trasate de tine. Şi mă întreb de ce o inimă însetată de lumină, atât de asemănătoare cu a mea, poate trasa linii ambigue, verzui şi cenuşii, doar pentru a mă separa de picătura mea de linişte. 
Cum să zâmbesc când îmi striveşti entuziasmul sub pantof? 
Cum să rămân rigidă când inima ta îmi gâdilă, cu bătaia sa, suflarea? Cum să plec de lângă tine când toată fiinţa ta mă cheamă înapoi? Cum vrei să fiu? Cât mai vrei să fiu? Cum să funcţionez? Cu ce inimă să intru în 2012? 
Sunt un contrast. Un contrast în carne şi oase. Sunt contrastul dintre ce aş fi putut fi, cu puţină susţinere, şi ceea ce sunt împinsă, clipă de clipă, să fiu. Sunt o supravieţuitoare fără lauri. Cu fruntea însângerată şi cu buzele sfâşiate de amarul prea multor bătălii. Ce-i umbra aceea pe adâncimea umărului meu, Angel? Încotro mă va purta?...
Dar tu? Tu cine eşti, Angel? Tu ce vrei să devii?...


5 comentarii:

  1. Draga Cerule Albastru, pe care mi te-as dori senin,
    ai un talent deosebit la scris, desi uneori e totul asa de complicat, caci invelesti totul cu 1000 de straturi chiar daca lasi impresia ca ai dori sa impartasesti ceva. am citit aproape toate postarile tale. la inceput a fost totul clar, deschis, apoi, la un moment dat, a fost un "click", ceva s-a rupt si a inceput invaluirea. am senzatia, poate ma insel, nu am pretentia ca stiu sa citesc printre randuri, cum spuneam, am senzatia ca e ceva legat de inima si ca doare rau de tot.
    nu vreau sa te supar. daca gresesc sau daca cuvintele mele te deranjeaza imi cer scuze, esti libera sa stergi comentariul.
    nu vreau sa iti spun decat ca nimeni nu o sa ne iubeasca pe lumea asta mai mult decat putem sa ne iubim noi insine. si e bine sa ne iubim noi insine, chiar daca pare imposibil, uneori, sa ne apreciem, chiar daca nu avem prea multe motive, sa luptam si pentru noi, nu numai pentru altii. si asta nu se cheama egoism. are alt nume.
    ok, nu mai bat campii, ar fi de spus dar ... sper ca nu te-am deranjat prea tare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu ai deranjat deloc, draga mea Tina. Mai mult, ai prins esenta. A tot.
    Am sa-ti explic undeva, in curand. :)
    Multumesc pentru prietenie.

    RăspundețiȘtergere
  3. :) mi-ai luat o piatra de pe inima. ma temeam ca o sa dispari. sunt aici!
    iti doresc un 2012 lin si senin

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu dispar, Tina. :) Noi doua am avut o conversatie decenta care mi-a facut placere!
    Iti doresc ca 2012-le tau sa fie o reusita, din toate punctele de vedere!
    Insa sper ca ne mai vedem pana pe 31?

    RăspundețiȘtergere