duminică, 11 decembrie 2011

Tibet

E cu bune şi cu (mai multe) rele. Se numeşte simplu: viaţă. 
Când simţi că locul tău nu e aici, când nevoia de a fugi devine imperioasă, când plecarea unui tren din gară te face să regreţi că nu ai fost acolo, in the very moment, ca să-l iei, să-l prinzi, să te sui în el, având o destinaţie necunoscută şi nepăsându-ţi că nu ai bilet, tot viaţă se numeşte. Ştii că ai vrea să o iei de la început, să faci altceva, să fii cu alţi oameni, după care un alt adevăr ţi se revelează. Oamenii şi împrejurările pot fi diferite, tu însă rămâi aceeaşi. Cu acelaşi suflet. Cu aceeaşi sete de căldură, de umanitate, de sinceritate, de empatie împărtăşită. Uneori e greu să resimţi acut emoţiile şi stările atâtor oameni. Te apasă cum apăsa Pamântul pe umerii lui Atlas. 
Se spune că în Tibet oamenii încă mai comunică, prin puterea gândului, aşa cum comunicăm noi la telefon. Trebuia să mă fi născut acolo spre a mă simţi... acasă? O altă cultură, o altă civilizaţie: mai calmă, mai puţin grăbită, cu alte valori (spiritualitatea e prima dintre ele), o civilizaţie care te schimbă, te transformă, te face mai om, mai înţelept, mai cuminte, mai calm, o civilizaţie care îţi inversează priorităţile. 
Pentru noi trendy e să preluăm viciile Occidentului. Nu ne-ar trece prin minte că esenţa nu constă în "a avea", ci în "a fi". Cu felul de a fi rămâi. Avuţia îţi provoacă atâtea angoase. Atâta degradare umană. 
Dar cine să ne îndrume paşii spre destinaţia dorită, când fluviul ne duce spre o iminentă autodistrugere? Ne lăsăm purtaţi, să fim în rând cu lumea, doar "beneficiem" de atâtea de pe urma lumii. 
Mi-ar plăcea să se creeze un colţ izolat undeva, un tărâm al cărui cetăţean să devii la cerere, în urma propriei alegeri. Iar acolo să rămâi pentru a deveni. Pentru a fi. Pentru a fi TU fără influenţele covârşitoare ale unei lumi nebune, nebune... 
Mi-e sete de căldură. De omenie. De gesturi simple, frumoase şi dezinteresate. Mi-e dor de lumea în care transparenţa ar fi conducător, la loc de cinste. 
E ciudat cum într-o lume îngheţată sufletele pot fi atât de empatice în Tibet. 
Ai veni cu mine, Angel, sau ai prefera să te zbaţi să ţii pasul cu vremurile? Pentru că, deşi nu recunoşti, eşti exact ca mine. Un tibetan până în măduva oaselor.


7 comentarii:

  1. toata viata am cautat locul ala pe care sa-l numesc "acasa", si nu l-am gasit niciodata. m-am tot mutat si am tot incercat sa fac dintr-o casa ... "acasa". n-am reusit. toate locurile unde am locuit mi s-au parut a fi ca niste gari, locuri de unde trebuie sa pleci catre o alta destinatie. dar inca mai sper :)

    RăspundețiȘtergere
  2. La fel mi s-a intamplat si mie, Tina. Numai "acasa" nu m-am simtit, indiferent unde m-am aflat. Poate, intr-o zi... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. :) hai sa nu ne pierdem speranta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cata vreme nu e o iluzie, bine ar fi sa nu o pierdem. Speranta. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. cateodata e buna si o iluzie ca sa nu ne pierdem mintile. daca nu mai e speranta, renuntam. daca am renuntat, ce ne mai ramane de facut? ... nimic.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ai dreptate, Tina. Chiar daca speranta e o iluzie, uneori ne salvam agatandu-ne de ea, pana apare altceva. Multumesc. :)

    RăspundețiȘtergere