"Septembrie, luni". Asta cânta Horia Brenciu luni, pe 27 septembrie, la Simona Gherghe în emisie. Septembrie, luni, un telefon îmi dădea săptămâna peste cap. Nu-i nimic, mă descurc.
Septembrie, marţi. Septembrie, marţi, a cuprins de toate. Zâmbete la reluarea emisiunii "În gura presei" (Mircea are dreptate, poveştile pentru copii sunt sadice şi pline de violenţă - asta până la "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi"): mamele vitrege revendică inimile fiicelor nedorite, lupii mănâncă bunicile, vânătorii spintecă burţile lupilor, iezii sunt devoraţi de lup iar lupul incinerat de viu, de către capră. Dacă poveştile stau la începutul imaginaţiei, în ce se va transforma imaginaţia mai târziu?
Tentaţii. Nu ştiu dacă toate popoarele sunt atât de uşor de momit cum e al nostru. Mă îndoiesc. OK, "Chanel" îmi spune că în Germania oamenii stau cu ochii pe teletext, vânând reducerile de cost ale convorbirilor telefonice. Mi-e greu să mă imaginez pensionară, plictisită, cu ochii pe teletext, aşteptând cu nerăbdare convorbirile low-cost, spre a-mi putea suna amicele şi a le plictisi şi pe ele, dacă tot nu mă costă nimic. În aceeaşi măsură, mijloacele de transport în comun îmi asigură diversitate pe zi ce trece. Fiecare zi îşi are povestea, fiecare seară la fel. Imaginează-ţi, sunshine, o călătorie de jumătate de oră, în care ai şansa ca tramvaiul sa nu fie aglomerat. Îţi deschizi cartea pe genunchi, hotărâtă să răscumperi timpul, şi vrei să citeşti, când, dintr-o dată, auzi nişte voci cum trebuie să fi fost a lui Hercule. Te uiţi înainte şi descoperi, rapid, sursa: vatmanul răcneşte către un individ masiv, de aproximativ 2 metri, clar paşnic, clar bine-intenţionat, clar limitat. Un soi de Charlie al lui Daniel Keyes, repetând, la nesfârşit, câteva propoziţii, şi un vatman care, departe de a-l batjocori, îi face jocul. Pentru că Charlie din tramvai era retardat, nu şi prost. Charlie ştia să schimbe macazul, cerea voie să o facă şi ştia cu precizie cine îl învăţase să facă asta. Charlie ştia că pe cursa 164 e Nuţi, în timp ce Nelu e pe 178, nu pe 176, cum eronat spusese prietenul său, vatmanul. Nu am ştiut, în situaţia dată, cum ar fi trebuit să reacţionez. DACĂ ar fi trebuit să o fac. Clar este că, văzând înţelegere din partea celui cu raţiune, am ştiut că acest Charlie nu-şi va dori mai mult. Cel puţin nu acum. Şi te întrebi cine ar fi fost Algernon în absenţa lui Charlie. Sau dacă scopul lui Charlie a fost acela de a-l face pe un şoarece celebru. Alte zile, alte poveşti. Bunici în vârstă, cu nepoţici frumoase, plimbaţi, bunici şi nepoţi, prin parcul însângerat de toamnă, făcând întrecere în copilării. Bunicul se vrea pupat dacă tramvaiul care se vede în zare e cel aşteptat, şi recurge la şantaj: "Îmi dai ţucă dacă e 8?" Gândesc (ce bine că gândurile nu se pot citi: profitaţi, nene, de naivitatea ăstui mic. Peste 3 ani va profita el de a dumneavoastră). Îl privesc pe bătrân. Eu nu l-aş pupa. Sub nicio formă. Sunt un om rău, ştiu. Alte zile, alte poveşti. Mame calme, sosite de la cumpărături cu odrasla isterizată în braţe, zâmbind frumos, vorbindu-i frumos, în timp ce ăl mic ştie doar: mvaaaaaaaaaaaa!!! Bun aşa, gândesc. La coborâre îi va lua Faringosept, probabil. Alte zile, alte poveşti. Zile cu reclame în omniprezentul radio din cabina vatmanului. Reduceri. Reduceri mari. La 3 perechi de pantofi, primeşti una la jumătate de preţ. Pantofii arată, toţi, aşa:
