Bunul simt ca paradox

Şi sărăcia i-a scos pe români în stradă. Un popor aparent inert, aparent răbdător, aparent resemnat, a ieşit de pe 13 ianuarie ca să îşi strige nemulţumirea. Şi nemulţumirea, în mod curios, nu se referă la "putere". OK, dăm jos puterea, însă nu dorim să ne conducă "opoziţia". Antipatia faţă de opoziţie e cel puţin pe măsura celei faţă de putere. Dacă e să observi liderii, înţelegi exact despre ce e vorba în propoziţie. 

Suntem în România. Unii am ales să rămânem, deşi am fost invitaţi să plecăm dacă nu ne place. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi încercăm să schimbăm lucrurile, măcar la nivel mic, nefundamental, însă de bun simţ. O vedem pe bătrânica de 95 de ani, crăcănată şi adusă de spate, grăbindu-se, nerespectând culoarea roşie a semaforului, poate mânată de teama că nu va găsi piaţa la loc şi peste 3 minute. Ea e cea care dă tonul traversării pe roşu, deşi câte voci nu spun că "tineretul de azi... " (blabla). Păşeşte hotărât sau evaziv, după cum îi permite reumatismul, şi îi sfidează pe şoferi. Însă, repet, baba nu e o excepţie. Ea doar dă tonul. În urma ei apar cete întregi, compuse din bătrânei, din tineri, din grupuri de la care te-ai aştepta că merg, cu clasa, la teatru, într-atât sunt de ample. Rămân să respecte regulile de circulaţie doar proştii. Tâmpiţii. Cei care se grăbesc şi ei, că au un serviciu, însă cărora traversatul pe roşu nu le facilitează sarcinile zilnice, nici mari satisfacţii nu le aduce. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi aud bunici şi copii, sfătuindu-se ca nişte oameni mari, bunici topiţi, bunici pentru care nepoţii sunt sarea şi piperul, bunici care de Dumnezeu nu vorbesc cu atâta evlavie cum vorbesc despre nepoţi. Îi vezi împreună. Se opresc pe stradă, la vitrina unei patiserii, iar bunica, înlăcrimată de duioşie, îşi întreabă comoara ce doreşte din ditamai vitrina. Nepoata hotărăşte greu, de altfel deciziile nu-s în puterea unora nici la 40 de ani, cum să ai pretenţii de la un copil isteric, care se dă cu fundul de pământ de nerăbdare şi emoţie. Vreau d-aia. Ba d-aia!, ţipă, şi bunica lăcrimează înduioşată. Îi ia, în final, o d-aia, indiferent ce o fi. Observi scena pentru că are loc sub nasul tău, şi drumul e comun. 

- Ce să fac cu ăsta? porunceşte nepoata, uitându-se cu scârbă la ambalajul din hârtie deja mototolită din mâinile ei pline cu de toate: zahăr, marmeladă, rahat şi un pic de mac. 

- Aruncă-l pe jos, răspunde înlăcrimată bunica. Sau mai bine dă-l bunicii să-l arunce. Tot pe jos. 

Şi-aruncă, înduioşată, ambalajul pe jos, pentru că primul coş de gunoi e la un metru-inutil distanţă. 

În timp ce tu cauţi tomberoane să arunci biletul de tramvai, cauţi tomberoane să arunci petul de 0,25 litri, care costase o avere, cauţi tomberoane ca să arunci batista folosită de hârtie. Pentru că unii s-au născut tonţi. Pentru că a ta contribuţie la murdăria generală nu mai e necesară. Aşa, per ansamblu.

Trăim în România. Unii din noi au posibilităţi şi bani, alţii au posibilităţi şi credite, iar alţii n-au de nici unele. Nu mor de foame, însă nici nu se înghesuie la haine de firmă care arată, majoritatea, dezgustător şi costă cât un apartament în vreun cartier modest. Cei din ultima categorie depind de termoficare. Cei din primele două au încălzire "proprie" (cât de impropriu mi se pare termenul), şi îi vezi citind contorul de patru ori pe zi. Locuiesc în vile somptuoase şi reci ca peşterile, iar ocupaţia de bază pe timp de iarnă e economia. Cei din ultima categorie nu pot citi contorul. Contorul lor nu exprimă ceea ce exprimă un contor de energie electrică, unul de gaz sau unul de apă caldă sau rece. Contorul lor conţine formule matematice. Există pe contor un butonel, pe care cel ce înregistrează consumul îl apasă în câteva rânduri, notează valorile, şi îţi face un calcul estimativ. După ce factura pe decembrie a fost suma facturilor a vreo patru vile, în ianuarie am strâns robineţii, am izolat caloriferele, m-am bucurat de 15 grade, îmbrăcată ca un eschimos, pentru ca azi să vină nenea să citească indecşii. Consum mai mare ca pe decembrie, constată. Fac o moacă uluită şi-ntreb cum pot plăti 7 milioane pentru frigul din casă. Ce fenomen se întâmplă? Şi-i arăt cum redusesem, cum închisesem, ce calorifere sunt funcţionale, şi termometrul. Omul se scarpină în cap şi, intrigat şi el, zice: 

- Păi unde-i conducta de retur? 

Mă holbez la el. 

- Ce conductă de retur? 

- Aia pe care trebuie să fie montat robinetu'. 

Zic: 

- Nu ştiu. 

Se holbează şi el la conducte, la ţevi, la robinet, la contor. 

- Păi nu e. 

- Păi nu e, zic şi eu, amintindu-mi de un Caragiale trist... 

- Păi unde e? 

- Păi nu e. 

- Păi aia face returul. 

Mi-s dragi chestiunile cu retur de la serviciu. Niciodată nu au fost aşa cum te-ai fi gândit. O factură de 5 milioane din care aveai un retur de 2 nu însemna că mai ai de plată 3 milioane, ci 4. 

- Păi daaaaaaaaaa, zice. Contorul ăsta nu e amplasat unde trebe. 

Vali ar avea o problemă cu omul ăsta dacă l-ar auzi. Mai întâi pentru că el spune: "Mereu ştiu că sunt la tine în oraş când îi aud pe oameni spunând TRĂBĂ". Aici era un "trăbă" mai subţire, evoluat. Un "trebe". 

- Până acum n-am opservat (p-ul era prea acut ca să crezi că nu auzi cum se cuvine) datorită mobilei. Mă încurca mobila la vedere. 

Mobila e cea care este (mulţumim, nene Vanghelie) de 4 ani. El acum OPSERVASE. 

- Trebe să chem oamenii să sudeze. Or să sudeze o conductă şi or să rezolve. Vă promit io. Nu trebe să plătiţi nimic. 

Gândeam: dacă e aşa cum spui, nene, cei care ar trebui să plătească aţi fi voi, imbecililor. Pentru că nu eu am montat contorul de aşa natură încât să înregistreze respitaţia. Pe a mea, pe a florilor şi pe a animalelor de casă. 

Trăim în România. Dacă aş avea bani, aş da CET-ul în judecată. Pentru ani de zile de furt. Aşa, cu resemnarea specifică românlor (aţi observat că preşedintele CHIAR NU pronunţă i-urile? Că spune: structurlor, oamenlor?), am să aştept să vină nişte prăpădiţi şi am să sper că vor suda conducta care trebuie. 

Pentru unii oameni viaţa e frumoasă. 

Pentru unii oameni bunul simţ a fost şi va rămâne un paradox. Bunul simţ e atât de deplasat în zilele noastre. E cel care ucide, încet dar sigur. Pentru unii oameni viaţa însăşi va fi mereu un paradox. Nu e de mirare predispoziţia spre vicii a celor cu bun simţ. Ei fie devin vicioşi, fie închistaţi în propria carapace, fie se abrutizează, întru supravieţuire, devenind de nerecunoscut. 

Şi nu-i păcat? 

Dar cui îi pasă? 

De când lumea n-a mai fost, Doamne, frumoasă?... Mi-e dor de ceea ce trebuia să fie şi n-a mai avut loc. 

Dar lumea e exact ca "Fântâna" lui Marcel Duchamp. Are valoare datorită Creatorului. Dacă aş fi alcătuit-o eu, ar fi valorat fix nimic. Fiindcă a creat-o Duchamp, e artă, lucrare, valoare. 

Iar bunul simţ continuă să fie un paradox. 

Balada pentru o minune

Am ştiut dintotdeauna că aveam ceva... greu de explicat până şi de mine însămi, un ceva aparte, un ceva care mă diferenţia de tot restul lumii. Că exigenţa legată de mine, că neiertările, că autocritica - toate îşi mai au un final, un sens, nu şi la mine. Într-un fel exigenţa asta m-a ferit să îi judec prea aspru pe alţii, câtă vreme nu m-au călcat foarte tare pe bătătură. Ştiam cât de departe de perfecţiune mă aflu şi-atunci cum să le pretind altora ceva ce mie mi-e străin? 

Eh. Am făcut cunoştinţă cu domnul calculator, computer sau cum s-o mai numi prin... 2000, cred. Nu pentru că aveam unul acasă (asta era la stadiu de vis îndepărtat şi nu neapărat necesar), cât pentru că făcusem un curs de iniţiere. Am petrecut ceva timp învăţând cu stau lucrurile cu MS-DOS-ul (coşmar pentru mine şi pentru ceilalţi participanţi la curs), şi cu Norton Commander-ul, ale cărui comenzi trebuiau învăţate ca la carte, aşa cum ştiai nervii cranieni în clasa a XII-a de liceu. Pretenţie absurdă de-a lui Gabi, profesorul, care la vârsta lui putea să aibă o viziune mai clară despre ce va aduce viitorul, nu să ne spună mereu că poate vom lucra pe computere nu atât de performante în care să putem folosi programe uzuale, ci pe antichităţi bune de pus pe rafturile muzeelor. 

Ulterior am avut computer la serviciu, unde am bâjbâit puţin, după care au venit nişte copii, care probabil adormeau cu monitorul la cap, spunându-le poveşti, şi alături de care am renunţat la emoţie sau temeri. Calculatorul acela era unul normal, şi limitat de absenţa internetului. 

În 2005 mi-am achiziţionat bunătate de computer (într-un fel îmi vine să râd când scriu asta, într-altul nu, pentru că, plauzibil sau nu, bunătatea de computer nu mi-a făcut probleme până în prezent. A căzut Windowsul de vreo două ori, virusat fiind, am necesitat nişte rami în plus, am necesitat partiţionarea hardului, m-am împrietenit cu un IT-ist care venea de îndată ce îl chemam şi rezolva problemele, dar cam asta a fost tot, până în ziua în care Tibby m-a învăţat să instalez singură Windows atunci când cade, şi de atunci... doar "marele expert" ce şi-a mai vârât nasul, să îmi bulverseze sistemul - şi nu doar pe el). 

Din 2005 am şi Internet. Din 2005 îl folosesc cu încredere, spre a afla despre păpădie, despre Herodot pe google, spre a socializa, spre a coresponda, spre a.

Nu, nu am conturi pe site-uri de socializare. Poate că, dat fiind episodul din seara trecută, a fost singura treabă inteligentă pe care am făcut-o, în legătură cu mine, în ultimii ani. Pentru că o fi conţinând şi exagerări, o fi având şi erori, dar ce vezi în "Minţi criminale" te face să vrei să evadezi. Pe Lună sau pe Marte. 

"Internetul e singurul lucru creat de om pe care omul nu reuşeşte să-l înţeleagă", era concluzia de-azi noapte. Şi-atunci stai şi te întrebi în ce măsură procedezi bine folosind o unealtă despre a cărei comportament nu ştii mare lucru. O unealtă care la un moment dat se va întoarce împotriva ta, făcând revoluţie. 

E copleşitor să vezi că locurile în care te simţeai în siguranţă, cum ar fi intimitatea propriului cămin, pot deveni capcane în situaţia în care un dement decide că ar fi frumos să devină celebru printre discipolii săi, folosindu-te pe tine drept şoarece, o conexiune în direct drept "breaking news", o minte bolnavă spre a-şi satisface narcisismul. E copleşitor să vezi că te poţi pregăti de culcare, cu porţile şi uşile-ncuiate, aşa, pentru liniştea ta, că nu ai averi în casă, şi dă peste tine un dement căruia nu i-ai greşit cu nimic, despre a cărui psihologie nu ştii nimic, dar care vrea să domine şi te foloseşte pentru a ajunge pe prima pagină a ziarelor, fără să-i pese de consecinţe. 

Aşadar, încotro naiba ne îndreptăm, oameni buni? Unde mai găseşti ajutor, dacă acasă a devenit echivalentul incertitudinii? Cine să te apere când cazurile de schizofrenie se înmulţesc incontrolabil? 

Categoric, Vank nu ştia ce vorbeşte când spunea: "Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". O, nu. Ziua de mâine va fi mai plină de paranoia decât cea de azi. Pentru că ne îndreptăm, invariabil, spre distrugere şi spre autodistrugere. Nu ştiu ce a favorizat creşterea numărului de demenţi. Tineri care la 12-15 ani îşi ucid mama şi bunica pentru că nu se simţeau sprijiniţi fug de la psihiatrie - sunt liberi, se spovedesc, sunt evlavioşi şi cucernici. Mame care îşi ucid copiii. Copiii care îşi ucid taţii. Toate aceste elemente or fi fost concepute la beţie, sub aburii alcoolului? Ce explicaţie a fenomenului putem invoca? Şi eu, care credeam că doar în ţările nordice numărul de psihipaţi obsedaţi e atât de crescut, punând asta pe seama frigului şi a întunericului omniprezent, mare parte din cele 24 de ore ale zilei. 

"Îţi mulţumesc că în sfârşit / Ziua de mâine e un loc mult mai fericit". 

Asta sună a poveste de Fraţii Grimm.

"Te aşteptam, bine-ai venit,

Te cunoşteam chiar dacă noi nu ne-am mai întâlnit".

Şi-atunci hai să fim naivi, tâmpiţi, şi să credem că dragostea le rezolvă pe toate, şi să credem că lumea e plină de oameni buni... Invizibili, dar mulţi. Inexistenţi, dar funcţionali.

Pe crengile sufletului crivăţul şi-a pus amprenta, golindu-le de vise.

Marea biblioteca a destinului

"Un singur vector să-şi fi schimbat traiectoria, altă viaţă s-ar fi trăit, alt destin s-ar fi scris în marea bibliotecă a destinului", zicea Constantin Chiriţă în "Romantica". 

Un pahar. De vorbă. Cu Angel. Îmi povestea, senin, cum mersese el la şcoală la 6 ani, pentru că, în vremea când noi aveam acea vârstă, copilul era considerat suficient de matur spre a deprinde litere şi cifre de la 6 ani. Ai lui s-au interesat, văzând că alţi părinţi îi mai ofereau odraslei un an de zbenguială, şi au aflat că, pentru a începe şcoala la 7 ani, trebuia să fii declarat inapt. Medical. Să fi avut un soi de deficit. Mental sau fizic. Unii părinţi au făcut rost de adeverinţe medicale şi şi-au salvat copilul de la şcolarizarea prematură, după optica lor. 

A fost momentul meu de iluminare. 

- Angel, tu realizezi că DOAR ATÂT ne era de ajuns spre a trăi cu totul alte vieţi??? Că am fi avut alte învăţătoare, alţi profesori, alţi colegi şi cu totul alt destin??? 

M-am cutremurat eu, s-a cutremurat şi el. 

- Ne putea fi... mai bine sau mai rău, Angel, am continuat. Dar sigur ne-ar fi fost diferit! Datorită unei decizii aparent minore, a părinţilor noştri, suntem ceea ce suntem. 

Uneori mă întreb cine mai trage de sfori în lipsa părinţilor, pentru că sincer nu cred să fim lăsaţi de capul nostru. Şi ce-ar fi fost viaţa mea dacă mama mi-ar fi luat certificat de handicap? Nu cred că aş fi fost stigmatizată, în categorie nu se regăsea un singur copil, ci erau mai mulţi, erau grupări, erau elevi a căror profesori fuseseră avertizaţi deja, erau... cu totul alte conjuncturi. 

Şi alte vieţi s-ar fi trăit.

Ingeri si clipe

Din categoria "lucruri care mă contrariază", măcar până le sesizez întru totul gustul: 

1. Doamnele de la magazinele cu cosmetice. De firmă. Intri, întrebi dacă au seturi de farduri de pleoape de la Ga-De, mov, cu trei sau patru culori. Pe care să le poţi combina, adicătelea, aşa cum vezi peste tot. Doamnele te evaluează din priviri şi te corectează verbal: "De la Ja-De?" (pronunţat JAD de către domniile lor). Te-au cântărit, nu ai cerut Estee Lauder, nici măcar un fard de la Dior sau MAC. Păi treabă-i asta? De ce-ai mai şi intrat în magazinul lor, dacă nu doreşti Estee Lauder? Şi îţi arată ce au de la Deborah, de la Maybelline, de la Margaret Astor, de la Miss Sporty, de la Max Factor, de la Seventeen, de la Revlon, de la Rimmel, de la L'Oreal, aşa, într-o doară. Dacă ştii puţină psihologie, le citeşti gândurile fără prea mare efort. Şi ele spun: "La ce-ţi trebuie cosmetice dacă tot nu ai bani? Nu tu un barosan care să te întreţină, nu tu... " 

Am încercat cosmetice scumpe, crezând că preţul e o garanţie pentru calitate. Că renumele e o garanţie. Am încercat un ruj rezistent la transfer, fără să ţin cont că la vremea aceea mă costa o avere, pentru că mi se părea necesar, util. L-am aruncat după foarte puţin timp. Plecăciunile vănzătoarelor nu-mi hidrataseră buzele, nu le catifelaseră, nu le împiedicaseră să devină nişte ceva-uri supărătoare, enervante, uscate, gata să pice, cu toate că rujul era sub formă de brichetă alcătuită din două porţiuni: una colorată şi un balsam hidratant. Nu a mers. Am cerut la un moment dat, în acelaşi magazin, un ruj rezistent la transfer care să nu usuce buzele. Da, desigur, avem unul chiar hidratant, mi s-a spus. E de la Revlon. Doar 57 de lei. Zic bun. Daţi testerul. L-am probat. Am ieşit pe stradă cu sentimentul că o dată cu fulgii de nea cădeau şi porţiuni de buze suferinde. Iar rezistenţa la transfer a fost colosală. După vreo oră mâncam un covrig. Mi-am admirat buzele cu rujul rezistent la transfer la purtător. O, da. Senzaţia de uscăciune era la loc, rujul îl mâncasem. Probabil că fusese bun. Nu mi-am dat seama, pentru că l-am făcut salată. Ruj cu covrig, vă rog. Salată de ruj cu covrig. Bun. În condiţiile astea, cum mama dracu' îţi permiţi dumneata, indiferent cine ai fi, să te uiţi cu coada ochiului când îmi iau un Maybelline care pe nemâncate rezistă patru ore, iar dacă nu rezistă, preţul e accesibil, totuşi, comparativ cu alte grozăvii? Lucrul e valabil pentru toate cosmeticele din uz. Farduri de pleoape, dermatografe, rimeluri, fonduri de ten. Am probat. Ştiu ce mi se potriveşte. Iar dacă nu mi se potriveşte, ce-ţi pasă? 

2. Îmbrăcămintea promovată de reviste cum ar fi Beau-Monde, care descrie nişte hăinuţe pentru buget: mic, mediu şi mare. Cele pentru buget mic înseamnă că o rochiţă urâtă costă 4-5 milioane. Cele pentru buget mediu înseamnă că un jerseu costă 8 milioane. Iar cele pentru buget mare înseamnă că o pereche de cizme costă 20-25 de milioane. O rochiţă asortată o găseşti lejer la 28 de milioane, iar o poşetă (a cărei denumire am uitat-o, atât e de dată dracului) costă doar 4 milioane. Bineînţeles că ar fi recomandat să îţi pui şi nişte cercei din aceia tribali, cu doar 3 milioane, fiindcă îi crease Don Quijote.

3. Libidinoşii. Au nevastă (acasă sau sub nasul lor), au copil, iar ei îşi frâng gâtul încercând să te facă să observi că se uită la tine. Te dezbracă din priviri şi simţi tentaculele din ochi întinzându-se mult, tot mai mult, şi auzi tăcerea, dialogurile sunt lăsate în seama nevestei, şi tu nu observi, priveşti cu încăpăţânare unde se nimereşte, simţi că ai face mai bine dacă ai lua-o la sănătoasa, deşi sunt atâtea persoane în încăpere, răspunzi la întrebări cu uşoară ironie, iar ei râd consistent şi colorat, energic şi precipitat, oprindu-se brusc, fără avertizare, şi te consideră amuzantă şi isteaţă şi vai ce partidă ar face cu tine, pentru că de fapt tu erai cea care se visa în pat cu ei. E una din cele mai scârboase categorii lăsate de Dumnezeu (de Dumnezeu?) pe faţa pământului. 

Dar hai să ascultăm tăcerea. Dacă Radu Anton Roman a auzit-o, ne-o fi stând şi nouă în puteri.

Binecuvintează-mi urechea însetată de sunete curate, inimă. 

Sărută-mi ochii ce visează o vară cu sunet de izvor curgând, albastru, la vale. 

Înmiresmează-mi nările cu petale de magnolii îndrăzneţe. 

Simte-mi gândul îndreptat, la ceas de seară, către tine, la fel ca-n noaptea aceea magică despre care ţi-am povestit ulterior şi pe care ai negat-o, speriat de puterile mele magice. Nu erau puteri magice. La mine e altceva. Nu pot trăi ca restul lumii, eu sunt simţire, empatie, aşa că nu mi-a fost greu să-ţi prind, din zbor, urarea. De ce te miri? Ştiai cum sunt. Ţi-arăt zi de zi faţete ale mele, ale aceleiaşi "eu". Şi ce-i cu asta? Trăim pentru spiritualitate. Pentru a deveni, o dată, îngeri.

Call me

Din categoria lucruri care mă enervează: 

- operatorii de telefonie mobilă cu promoţii scandalos de generoase. 2800, 3000 de minute în reţea, tot atâtea SMS-uri, plus nişte minute în alte reţele.

Mi se par oferte menite să scoată din buzunarul utilizatorului de cartela prepay măcar 5 euro lunar, poate 7, dacă omul vrea şi internet pe mobil, să afle despre Herodot şi păpădie în timp ce se speteşte muncind.

Până aici toate bune. Populaţia are nevoie de minute, primeşte minute.

Dar... ce ne facem, domnule, cu cei bătuţi în cap, ca mine, care se uită la ofertele cu 400 de minute ca la ursul polar, întrebându-se când naiba ar avea timp să vorbească atât? 

Am înţeles. Se încurajează comunicarea. Se facilitează comunicarea. Minunat. Excelent. Dar, când comunicatorul mă sună şi îmi înşiră aceeaşi poveste care durează de ani, neschimbată, preţ de două ore, fără să dea semne că ar obosi, înnebunesc, frate. Ştiu povestea, ştiu drama, ştiu, ştiu, ştiu. 

Întrebarea e: de ce trebuie să îmi găsesc o scuză ca să întrerup logoreea? Şi cât mai durează, frate, promoţiile astea??
Sau, ţintit, cum fac distincţia între persoanele care sună fiindcă au motive şi cele care sună fiindcă au minute?? 

Viata pentru sora mea

Am văzut o jumătate (jumătatea a doua) dintr-un film. Nu am putut să nu mă opresc la el - părea atât de dramatic. 

S-a numit "Viaţă pentru sora mea". Am văzut agonia cu care era învăluit copilul cu leucemia, am văzut agonia mamei, m-am intimidat la povestea de dragoste şi m-am şocat când procesul a apărut ca din senin. Procesul intentat părinţilor de către fiica cea mică. 

Ulterior am aflat. Micuţa fusese concepută cu scopul strict de a dona. Sânge, măduvă. Surorii ei. 

Am înţeles lupta mamei. Cu toată lumea. Am înţeles că ţinea cu dinţii pentru a-şi păstra copilul în viaţă. Am înţeles că nu accepta un "nu mai sunt şanse", un "nu se mai poate". 

Dilema a apărut la proces. A fost momentul în care m-am întrebat în ce măsură procedăm corect sacrificând binele unui copil pentru a-i ţine suflarea celuilalt. Pentru că fata cu leucemie nu mai trăia. Decât un calvar. Zilele ei erau coşmaruri. Viaţa ei nu se putea numi aşa. 

În ce ipostaze te pune viaţa, domnule.

Când a murit copilul, lucrurile au părut a reveni la normal. N-au fost resentimente de nicio parte. A fost înţelegere vădită în priviri şi în gesturi.

Ce e normalitatea, oameni buni? 

"Câtă luciditate, atâta dramă", zicea Camil. 

Tind să cred că ştia exact ce spune.

2012

Nu planificasem şi nu premeditasem nimic. Cei apropiaţi păreau în lumea lor, veneau cu sugestii (îi însoţisem, nebuneşte, în mall, să-şi cumpere colanţi şi bluzici flu-flu) şi propuneau ieşiri. Aşa, de nebuni, cu vreo maşină. Fără rezervări, fără invitaţii onorate. Să ieşim de zăpăciţi, frumoşi şi eleganţi, să ne prindă Anul Nou în stradă. Nu am acceptat şi nu am refuzat. Sunt momente în care e mai bine să rămâi pasiv, pentru ca "in the very moment" să iei decizia care ţi se pare cea mai normală la cap. 

Şi-am observat, cu oarece mirare, că cei mai apropiaţi inimii mele deciseseră să se izoleze. 

C spunea că Revelionul o umple de tristeţe. Pentru că ea se leagă nebuneşte de orice - lucru sau om, şi-acum îi părea rău şi pentru anul ce se despărţea, cu bunele şi relele lui, de noi. Sentimentul de la miezul nopţii tot ea l-a prezentat mai frumos: i se părea ireal şi trist. Artificiile alea sunt amăgire. Se sparg, explodează în văzduh, spulberă zarea, şi te-ai aştepta să deschidă cerul, iar din el să coboare îngeri frumoşi care să te mângâie pe creştet şi să-ţi sărute obrajii roşii, promiţându-ţi ceva.

A s-a izolat oferindu-şi, în felul ăsta, un cadou. Pentru cei ce lucrează cu atâţia oameni, ca ea, ca mine, o perioadă de izolare e o reală binecuvântare. Să nu trebuiască să râzi. Să nu ai de zâmbit de complezenţă. Să nu trebuiască să-ţi compui o mutră fericită când eşti, de fapt, doar teribil de obosită. 

Anul trecut a fost cu atâta zgâlţâială, cu atâta efervescenţă, încât, la un moment dat, întrebarea: "Nu te simţi bine?" a părut intrinsecă. God. Cine avea timp să se întrebe cum se simte? Dansam nebuneşte când Asia povestea despre "Trenul pierdut" altfel decât Compact, dansam nebuneşte pe orice ritm, pe muzică pop, pe populară, dansam în hore, cunoscuţi şi necunoscuţi, dansam şi nu aveam nevoie de altă intimitate decât cea oferită de învârteala înnebunitoare, iar cineva s-a gândit să facă o pauză spre a declama (întrebarea era mai mult o constatare, însă speram să trec neobservată, doar erau zeci de oameni în sală) că nu mă simţeam în elementul meu. Nu era vorba de un rău fizic. Era vorba de răul cauzat de întrebarea pe care, fără să vrea, mi-a infiltrat-o în minte, şi care suna cam aşa: "Totuşi, eu ce caut aici?" Şi am zâmbit şi mi-am amintit de Grey. Nici fetele alea nu le aveau cu socializarea. Şi întrebarea îşi urma cursul, se amplifica, se transforma în răspunsuri, îţi confirma, pentru a câta oară, că nu eşti un element ca toate celelalte, nu era vorba că eşti mai bună sau mai rea, erai doar diferită de la A la Z, şi nu durea. Nu durea pentru că avuseseşi timp să te înveţi cu asta, şi pentru că ştiai demult că nicăieri nu te vei simţi la fel de bine cum te simţi în braţele în care nici tu nu ştii cum nu te-ai lipit cu superglue, cu sufletul făcând-o.

M-am simţit însoţită în izolarea mea, cu atât mai mult cu cât la întrebările mele răspundeau, empatic, cele ale tale în direcţia mea. 

Şi nu, Cititorule, nu e vorba de vreun bărbat însurat. Poate aşa pare, dar nu. 

Mă întrebam, până să adorm, care e de fapt chestia cu trecerea dintre ani. De ce simplul fapt că eşti în viaţă te obligă? La ce anume te obligă?... 

Constat că, de la zi la zi, cred tot mai mult, mai fervent, mai solitar, în Destin. Cred în Destin aşa cum cred că azi e luni. Fără să ezit. Pot paria pe Destin, fără să-mi fie teamă că voi pierde. Ştii de ce? Mă uit la ţeluri. Eu nu mi-am propus să îndeplinesc obiective în 2012. Unii şi-au propus: atitudini mai distante, drumuri de urmat, kilograme de slăbit. Toate, absolut toate sunt planificate. Toate sunt restricţionate de aşa-zisele "întâmplări" pe care le traversăm zilnic. Nu-mi pot propune să slăbesc un kg pe lună mâncând doar legume şi fructe. Poate reţeta funcţionează pentru tine, în timp ce metabolismul meu dat dracului decide să mă îngraş folosind aceeaşi metodă. 

Nu ştiu în ce măsură are sens să mă zbat, când totul e planificat. Nu sunt adepta lui "dolce far niente". Nici nu învinovăţesc destinul pentru orice rahat. Cei ce mă cunosc ştiu cât de intransigentă, exigentă sunt cu mine. Cât de neîndurătoare. Cât de mult mă acuz, scuzându-i mai degrabă pe ei. Câtă vreme obiectivele mele sunt realiste, e bine să mi le fac. Să le institui. Să le urmăresc cu atenţie şi să veghez la devenirea lor. Şi la a mea. Dar nu-mi pot propune ca de la anul să iubesc pe cine nu merită, să urăsc pe cei pe care i-am iubit, să mă dezumanizez.

Aşadar, nu tristeţea despărţirii de un an a fost la putere. La putere a fost gândul că, o dată cu traversarea în 2012, mai am de trăit... X-1 ani. X fiind punctul terminus, bine determinat, încă înainte de a mă naşte. De cine? E treaba mea să ştiu cum se numeşte Păpuşarul? Cel a cărui marionete suntem? 

Nu e tristeţe. E doar o absenţă a superficialităţii, a uşurinţei de a privi lucrurile. E doar responsabilitate faţă de mine, de tine, de cei ce mi-au fost daţi în grijă. 

Şi îngerii nu s-au coborât cu artificii pe cerul meu, să mă sărute pe creştet şi să-mi împlinească dorinţe. 

În zarea ta s-au coborât?