duminică, 12 decembrie 2010

Recenzii

Recenzii. Recenzii de sfârşit de an.
Toamna a fost presărată de lectură. Am citit în cele mai ciudate locuri, pe unde s-a nimerit. Mi-am luat cartea drept scut, drept pavăză, drept dopuri în urechi şi drept ochelari de cal, astfel că am văzut şi am auzit, în jur, doar ceea ce nu putea rămâne, sub nicio formă, neobservat.
Să spun de populara "Bărbaţi care urăsc femeile"? Înainte să deschid paginile cărţii, am citit nişte recenzii extrem de elogioase. Cartea era comparată cu "Magicianul" lui Fowels, era genul de carte care te ţinea cu sufletul la gură, datorită căreia nu puteai să dormi până nu o terminai, era ROMANUL poliţist, situat deasupra tuturor romanelor, era, ce să mai vorbim, totul. Poate că eu nu am perceput-o la fel datorită condiţiilor improprii în care mi-am desfăşurat activitatea. Repet: citeam în cele mai ciudate locaţii. N-am stat într-un fotoliu, pe un pat sau pe un scaun directorial, cum găseşti la Metro sau Selgros. Paralela cu "Magicianul" mi s-a părut umilitoare pentru "Magician". De altfel, această paralelă e aproape inexistentă. Ah, că fiecare din cei doi eroi s-a aflat, pentru un timp, într-o izolare voită, ei putând şi nevoind să ţină prea mult legătura cu persoanele din trecutul lor? OK. Dar atât. Cartea e bine scrisă, n-am să mă pun de-a curmezişul. E inteligentă. Şochează. Unele pasaje şochează. Poate şi datorită diferenţei de mentalităţi dintre români şi suedezi. Când citeşti ce i s-a întâmplat micuţei hackeriţe, ştii ce s-ar fi întâmplat aici, cum ar fi dat fuga la poliţie, ar fi căutat dreptatea, pe când Lizbeth pare să adopte o resemnare mioritică. Resemnarea e doar aparentă, ea făcându-şi dreptate cu mâinile ei. Pe de altă parte, nu cred că bărbaţii suedezi despre care se vorbeşte urăsc, neapărat, femeile. Ei sunt, pur şi simplu, debusolaţi şi dezumanizaţi. Nişte fiare dezlănţuite. O societate mult prea dezvoltată din punct de vedere economic, în combinaţie cu luni întregi petrecute la minus Dumnezeu ştie câte grade, pervertesc gândirea. Te fac din om neom. Te determină să faci lucruri pe care, dacă ai fi în vreo ţară subdezvoltată, nu le-ai gândi măcar, pentru că ai avea alte griji pe cap. Moravurile suedeze sunt asemănătoare cu ale noastre, totuşi, chiar dacă ei sunt ceva mai deschişi la minte şi acceptă în mod firesc să-şi împartă soţiile cu alţi bărbaţi, jumătate din timp. Pentru că în acea jumătate din timp de libertate bărbaţii îşi canalizează energia spre lucruri mai "constructive", probabil, cum ar fi arta plastică sau Dumnezeu mai ştie ce. N-ai să poţi înţelege deplin care-i treaba cu Suedia dacă nu ai trăit acolo minim trei ani, aş zice eu. Pentru mine trei ani sunt de referinţă. Sunt limita care, o dată depăşită, te îndrumă. După trei ani ştii dacă mai are rost să investeşti în ceva, în cineva, într-o persoană, într-un proiect, sau dacă merită, mai degrabă, abandonat. 
Am continuat cu "Vălul pictat" al lui Maugham. E foarte adevărat că văzusem filmul iar motivele care m-au determinat să cumpăr cartea sunt subiective. Speram să găsesc ceva diferit. Pozitiv diferit faţă de film. Din păcate, diferenţa constituie un plus pentru film. Kitty din film îşi găseşte, cu greutate, drumul, iese din superficialitate, devine ceva ce la începuturi nici nu ţi-ai fi putut închipui. Kitty din carte... dezamăgeşte. E prea slabă. E ca un animăluţ lipsit de voinţă, ca o mâţă pe care o găseşti la o răscruce de drumuri şi pe care o abandonezi într-un moment cheie, pentru ca, la primul tău semn, să revină, lipsită de voinţă, în minciuna braţelor tale adulternine.. 
"Colecţionarul" lui Fowles a fost o lectură exasperantă. Încă de la primele pagini am stat şi m-am întrebat, la fel cum o făceam în liceu, când lista de lecturi obligatorii cuprindea cărţi proaste, dar absolut proaste, de ce nu abandonez cartea. Intrasem în lumea şi în mintea unui sociopat, a unui psihopat, şi jur că nu aveam nevoie să aflu cum gândeşte un asemenea personaj. Ce frământări are şi ce imaginaţie are acesta. Când decizi să abandonezi lectura, fiindcă deja e prea mult, dai peste jurnalul Mirandei. Un jurnal al disperării, un jurnal sincer, un jurnal cu gânduri, cu amintiri despre persoana care obişnuia să fie, un jurnal al speranţei că într-o bună zi omul care a fost va putea să reapară, altfel modelat, însă mai pregătit pentru viaţă, cu tot ce înseamnă asta. Finalul este oarecum aşteptat. "Colecţionarul" este biografia unui criminal în serie. Şocantă e doar diferenţa dintre acest volum şi mai de timpuriu parcursul "Magician", pe care l-aş relua, oricând, cu mare plăcere, pentru că "Magicianul" îţi dă lecţii, te educă, te schimbă, îţi revoluţionează gândirea. 
"Drumul spre înalta societate" (John Braine) este un fel de "Ion" al lui Rebreanu. Singurul pasaj care m-a impresionat a fost realitatea conţinută de fraza: "Suntem cu toţii prozonierii unui pitic egoist - eul ". Mda. Acel pitic e atât de dominant încât sperie, dacă e să priveşti la rece. Nu mai contează că binele tău personal nu poate fi deplin într-o lume traumatizată, că ai fi mai împlinit dacă şi ceilalţi ar fi într-un echilibru. Piticul din tine te determină să faci orice ca să-ţi fie ţie bine. Nu generalizez, aşa cum o face Joe Lampton, însă situaţia e des întâlnită. Uzuală. La modă. În trend.
Concluzii? 
Citeşte. Gândeşte. Discerne între bine şi rău. Găseşte-ţi drumul. Nu-ţi abandona visele, nici preferinţele. O carte de care cândva te-ai îndrăgostit nu te va dezamăgi, cărţile nu sunt oameni.

vineri, 5 noiembrie 2010

Flori de mar

Sunt zile în care pur şi simplu ştirile de dimineaţă fac să îţi îngheţe sângele-n vene. Te uiţi pierdut, te uiţi în gol, şi-ncerci să-ţi închipui Universul fără o prezenţă cu care erai cel puţin obişnuit. Scapi o lacrimă şi realizezi că nu poţi să condamni nicio atitudine, că omul avusese discernământ şi că alegerea îi aparţinuse. Îl respecţi la fel şi te doare lipsa sa încă de pe acum.
Pentru că Adrian Păunescu e unul din cei mai complecşi poeţi români contemporani. Dacă versurile unora trebuie traduse, trebuie tălmăcite, rezonând ca un film de-ăla pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură pentru ca finalul să vină ca un pantof în plină figură, lăsându-te nedumerit, tu, ca spectator, putându-i da ce interpretare doreşti, fiindcă nimeni nu se supără (sunt aproape convinsă că nici măcar autorii nu au avut idee ce voiau să exprime, şi nici nu şi-au bătut capul cu asta, pentru că trebuia să aibă şi filologii de lucru), la el poemul nu necesita interpretare. Era suficient să ai o fărâmă de suflet, o inimă care măcar o dată-n viaţă să fi fost sfâşiată, şi pasiunea sa se transmitea în toţi porii tăi. Păunescu nu necesită traducere, e o legendă vie, e POETUL, sincer, pasional şi frumos, de o admirabilă complexitate. Nu voi face apologia personajului, nu cred că a fost perfect, cu siguranţă multora le-a dat bătăi de cap, însă mintea sa a fost sclipitoare, lucidă până-n ultima clipă, uluitoare. Lui nu-i poţi contesta valoarea pentru că era intrinsecă. Era suficient să-i pronunţi numele şi te cutremurai, şi te umpleai de respect...
"Du-te-n flori de măr,
Du-te în poveşti,
Dacă-ntr-adevăr
Nu mă mai iubeşti".
Blestem cu o formulare atât de sensibilă încât înfioară.
Avea dragoste de viaţă. Poate a greşit crezând în existenţa existenţei fericite, cea despre care Ileana Vulpescu vorbeşte aşa de realist: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice. Nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic".
Poetul nu s-a vrut bolnav. Cine se vrea aşa? Existenţa fericită e cea în care nu există boli cronice. Fericiţi cei ce au parte de ea.
Rămas bun, stimate domn!...

duminică, 17 octombrie 2010

Paralele

Ştii cum e să te trezeşti bine dispus, uitând pentru o clipă de precaritatea echilibrului tău existenţial? Să te trezeşti bine dispus uite-aşa, fără anume motiv, într-o zi mohorâtă de toamnă timpurie, când frunzele-s pârguite pe ramurile înălţate, a disperare, spre un cer închistat.
S-a terminat povestea. Există un "va urma" pe care trebuie să-l caut, să-l recuperez, gustul de acum fiind prea amar, totuşi. 
"Sfârşit de capitol" este cu totul altceva decât te-ai aştepta. Vine după "Forsyte Saga" şi după "Comedia modernă", cu nişte protagonişti diferiţi, punând vechile personaje într-un con de umbră. Cei de acum nu sunt mai puţin înţelepţi, sunt doar diferiţi. Caractere aparte, puternice, nişte supravieţuitori. 
Ce m-a surprins a fost faptul că volumele captivează, fără să fie de actualitate şi fără a avea pretenţia că ar fi romane poliţiste. Te "prind" într-o mreajă magică şi te trezeşti întrebându-te cum naiba o vor scoate la capăt caracterele. 
Constatări simple, pentru că postarea nu se vrea a fi recenzie: bărbaţii sunt de două feluri: nişte gentlemeni desăvârşiţi sau nişte gentlemeni care mai au de lucrat la comportament. Celor din prima categorie le-ai putea reproşa slăbiciunea, pentru că mai toate personajele aparţinând sexului tare se îndrăgostesc lulea numai de acele femei care nu îi pot iubi, care nu le pot oferi totul, iar ei se mulţumesc cu fragmentele pe care doamnele binevoiesc să le împartă. Te duc cu gândul la acei căţei de rasă care acceptă buna trataţie mimând fericirea, chiar dacă, în adâncul sufletului, şi-ar dori ca apartenenţa să fie completă şi biunivocă. Cei din a doua categorie nu sunt nişte ticăloşi, nu în adevăratul sens al cuvântului. Vorba cuiva: "Nici măcar nostalgia nu mai e ce era". Categoria a doua încearcă să domine, în general metodele de persuasiune fiind asociate cu violenţa fizică. Nu vei întâlni un limbaj inadecvat în roman, vei întâlni câteva erori umane asupra cărora poţi insista, întrebându-te dacă sunt, totuşi, condamnabile sau nu.
Romanul este, aşadar, pigmentat cu femei puternice, care nu-şi iubesc soţii şi care au privilegiul să fie adulate de aceştia. 
O notă discordantă o crează Dinny care, după marea pasiune pentru Wilfrid Desert, încearcă o vindecare solitară. Povestea lui Desert nu e de natură liniştitoare. Suflet zbuciumat, artist nefericit, agitaţia lui Desert e contagioasă şi neplăcută până şi pentru cititor. Desert are marele talent de a se face antipatic cititorului, fără să facă eforturi în acest sens. Din toate personajele, el se încadrează perfect în cercul laşilor, fugind de o iubire mistuitoare, de societate, izolându-se în cuibarul oriental, mai puţin dătător de dureri de cap. În aceeaşi categorie ar mai putea intra Jon Forsyte, a cărui destin dispare în ceaţă. Încă nu pot spune cu precizie dacă Jon e laş sau doar slab. Un bărbat slab, aducând cu Ashley Wilkes din "Pe aripile vântului", având o personalitate palidă.
Finalul e un amalgam. Eşti, pe de o parte, mulţumit că lucrurile au intrat într-o oarecare normalitate, ai siguranţa că femeile acelea au parte de suportul de care au nevoie şi liniştea e inerentă. Gustul amar e dat de aceea că, acolo unde e linişte, nu e pasiune bilaterală şi nici reciprocitate în dragoste. 
Poveştile lipsite de sincerul fior al începuturilor îmi apar ca nişte toamne obosite să mai fie rebele...


sâmbătă, 16 octombrie 2010

Nostimada

Câtă subiectivitate zace în fiecare din noi... 
Observ asta la mine, observ asta la alţii. Privim o situaţie, un caz, şi emitem păreri, şi găsim soluţii corespunzând gândirii proprii. 
"Nu mă pot împiedica să nu judec oamenii", zice Ileana Vulpescu. Judecăm oamenii după propriile noastre măsuri, având în vedere sistemul nostru de valori, validat sau nu de vreo comunitate sau curte constituţională. 
"Am fost întotdeauna un tolerant. Încă nu ştiu dacă lucrul aceasta e o calitate sau un defect", spunea altcineva. 
Mă gândeam la eşecuri. La rateuri. Ce anume poate determina ansamblul cunoscuţilor unei persoane s-o catalogheze pe aceasta drept "ratată"? Din punctul meu de vedere, ratat este acela căruia i-au fost puse la dispoziţie o sumedenie de mijloace pentru a-şi face un scop în viaţă şi care nu s-a folosit de respectivele mijloace pentru propria devenire sau pentru devenirea altora, în funcţie de ţinta aleasă. 
Ne e uşor să catalogăm, ne e greu să fim catalogaţi. Urâm să fim catalogaţi, găsim rapid scuze în ce ne priveşte, împrejurările ne-au fost potrivnice, n-am avut bani, n-am avut sprijin parental. Ce facem cu cei ce au avut de toate şi, cu toate astea, sunt debusolaţi şi plutesc în derivă pe marea destinului? 
În funcţie de persoana la care facem referire, devenim, brusc, subiectivi. Dacă împricinatul ne e apropiat, nici nu mai trebuie să-şi caute scuze, pentru că îi găsim noi. Dacă ne e nesuferit, înfierăm fără probleme, suntem neobosiţi în asta. Dacă ne e indiferent, trecem pe lângă el după ce i-am alocat 2-3 minute de gândire. Şi îl uităm, nu merită consumul. 
Mă întreb ce anume crează magnetismul şi ostilitatea între anumiţi oameni. De ce pe unii îi iubeşti fără efort, te superi pe ei, te împaci, şi faci asta la nesfârşit, pentru că starea de "supărare" nu funcţionează prea mult între părţi. După cum mă întreb de unde aversiunea aparent nejustificată faţă de anumite persoane. OK, persoanele din cercul nesuferiţilor fac gesturi pe care tu nu le faci, afirmă lucruri pe care tu nu le-ai afirma, au un sistem de valori şi nişte credinţe care te lasă fără cuvinte, nu pentru că acestea contravin părerilor tale, ci pentru că ţi se pare că ar conţine o doză substanţială de nebunie. OK. Dar de ce îţi pasă? Dă-i încolo, ignoră-i, doar ai amici cu care empatizezi la nesfârşit. 
Mi-ar plăcea să se creeze o pastilă care să neutralizeze sentimental. Să-i priveşti pe toţi cu indiferenţa din final de "1984". Cu ochi goi şi lipsiţi de semnificaţie. Sau nu mi-ar plăcea?? Cum ar arăta o astfel de lume? Rece. Fără zâmbete. Fără înţelesuri. 
Ajung la concluzia că viaţa în sine e de o nostimadă fără egal. Că iubim iresponsabil şi urâm la fel.
"Dacă viaţa ar fi un cal de curse, ar fi întruna muştruluit de antrenori că nu respectă regulile jocului" (acelaşi Galsworthy).

duminică, 10 octombrie 2010

Zece

În 10.10.2010 lumea ar trebui să fie mai bună, mai frumoasă şi atât de pozitivă... Şi spun asta cu tonul lui Badea când nu crede nimic din ce spune. "Cei ce se nasc în această zi se nasc sub auspicii fericite", căsniciile se întemeieză mai cu elan decât în alte zile ale aceluiaşi an pentru că, nu-i aşa, vai cât de minunat e să fie zece a zecea. 
Mi-am amintit de o poveste petrecută în urmă cu mulţi ani. Eram în gimnaziu şi profesoara de română mă ascultase. Eram bună la română. Îmi plăcea româna. Nu pot spune acelaşi lucru despre matematică, fizică, istorie sau geografie. Le învăţam ca să le uit a doua zi. Nu la fel stăteau lucrurile cu româna. Aceea îmi plăcea. Aşa că, după ce m-a ascultat, profesoara mi-a cerut carnetul de note (îmi amintesc exact că locul meu în bancă era exact sub nasul profesorilor, lângă catedră), şi, cu o satisfacţie nedisimulată, îmi trecuse nota şi spusese: 
- 10 în 10 a zecea. 
Fără legătură cu zecele din zece a zecea, eu nu cred în horoscop, în astrologie şi în stele. Cred în afirmaţia celui care spunea că omul este suma eşecurilor sale şi mai cred ceva.
Nu am atins până acum subiectul pentru că întotdeauna mi s-a părut prea sensibil. Chiar şi pentru mine. 
Mădălina. 
La serviciu cumpărăm internet radio în fiecare zi, de câteva luni, şi nu-l mai cumpărăm în fapt. Asta pentru că am obosit îngrozitor să schimb canalele de fiecare dată când pe cineva deranjează mulţimea de vedete care, printr-o modalitate sau alta, au reuşit să ne devină nesuferite. Dacă antipatia celeilalte părţi se leagă de Julio Iglesias şi Celine Dion, eu am un top al antipatiilor. Pe locul întâi se situază, firesc, cretinul "Don't worry, be happy". Dar trăzneasc-o Dumnezeu de treabă, eu înţeleg din prima, nu mă convingi dacă repeţi la infinit, preţ de vreo 7 minute, acelaşi lucru, cretinopatule, gândesc, în timp ce mă deplasez cu viteză să scap de dobitoc. Nu-mi place nici mie Julio, nu mă dau în vânt după mult prea difuzatul "Alejandro", aşa că, uneori (deseori, de fapt), ajungem la Naţional FM. Post pe care îl urăsc. Sincer. Din toată inima. Asta de când patronii au înnebunit şi l-au făcut din post nepost. Auzi şi-acolo piese repetate la nesfârşit, pentru că o trupă care nu place fraţilor Micula nu există. 
Denis Ciulinaru nu s-a schimbat esenţial, totuşi, pare oarecum mai puţin Denis fără Claudiu Ştefan. Interviurile luate vedetelor sunt ok, subiectele se pliază în funcţie de personalităţi, dacă artistul e sensibil şi întrebările sunt pe măsură. Nu am răbdare să urmăresc interviul în întregime, pentru că e înnebunitor de lung. 
Legătura dintre cele afirmate până aici o constituie Mădălina Manole. 
Pe youtube există un videoclip: Mădălina la Naţional 24 Plus. Am fost şocată s-o văd. Acum, după ce totul s-a sfârşit. Veselia ei era fabricată. Părea rătăcită. Acelaşi lucru se vede la Răzvan şi Dani în emisie, în mai 2010. 
Mă uitam la ea, în contextul celor întâmplate, şi mă întrebam dacă a fost, într-adevăr, depresie postnatală. Eu nu cred asta. A fost depresivă? Cu siguranţă. Dar nu cred în depresia postnatală. Nu în cazul ei. 
Mădălina a fost o voce cu care eram obişnuită, o prezenţă caldă, vie, ceea ce nu înseamnă că fusesem vreun fan înrăit. Îmi plăcea aşa cum e bine să-ţi placă toate în viaţă: cu măsură. 
Uitându-mă la ea, mi-a fost clar că, într-un fel sau altul, încercase să lupte, să nu se lase doborâtă. Că emisese semnale. Numai că n-a fost cine să le interpreteze. Când te gândeşti la o existenţă, să n-o crezi niciodată lipsită de griji sau fericită. Existenţa fericită nu există. Mădălina avea răni nevindecate. Care îi apăsau greu pe suflet. Nici copilul, nici muzica, nici nimic nu i le-au închis. Sunt momente în care, obosit de luptă, clachezi. 
"Marile răni nu dor la început. Ele sunt mari pentru că deschid o rană ce nu se mai vindecă" (Mihail Drumeş). Afirmaţia conţine oarecare sadism însă e reală. Reală şi... cu consecinţe dramatice. 
Eu cred că omul duce. Duce până în momentul în care nu mai poate duce. Şi-atunci se duce el. 
"Nu cred în existenţa existenţei fericite", spune Ileana Vulpescu. Nici eu nu cred. Cred în zbatere, cred în zbucium, cred în "ediţiile adăugite şi îmbunătăţite ale nefericirii", nu şi în existenţa existenţei fericite. Pentru că, voluntar sau involuntar, independent de faptele sau spusele proprii, vin momente în care ţi-ajunge un cuvânt al altcuiva pentru ca edificiul pe care cu trudă l-ai construit să se prăbuşească într-o clipă. Şi-o dată cu el şi tu.

marți, 28 septembrie 2010

Reduceri

"Septembrie, luni", cânta Horia Brenciu luni, la Acces Direct. 
Septembrie marţi. Septembrie marţi - răsturnare de planuri pentru istoricul săptămânii. Un telefon de la Chanel şi uite cum totul s-a schimbat. E ok. Mergem înainte. 
Septembrie marţi m-a exasperat prin reclame. Reclame la de toate, toate cu preţ redus. Lichidare stocuri de vară, colecţii de vară, cumperi trei perechi de pantofi şi o primeşti pe-a patra la preţ redus, joi apare "Gazeta sporturilor" cu "Bărbaţi care urăsc femeile" la preţ redus, totul e redus iar nouă ne e rău. Cei ce în vară umpleau litoralul acum nu au bani de întreţinere.
Banii ca o problemă. Lipsa banilor - o problemă. 
Ajungi să te întrebi cum ar fi dacă nu ai fi capacitat să te gândeşti la asta. Să fii un Charlie al lui Daniel Keyes, nerăvăşit de dorinţa de a fi deştept, nestrăbătut de asemenea viziuni. L-am văzut de curând pe Charlie. Vorbea rar, repetitiv, dar îşi avea tabieturile, încăpăţânările şi lucrurile pe care le ştia mai bine. Râdea zgomotos şi, încurajat de interlocutor, ştia cine l-a învăţat să schimbe macazul unui tramvai, ştia că pe cursa 164 e Nuţi, nu Nelu, deoarece Nelu e pe 148. Ştia că îşi făcuse poze cu Maria şi cu Mona, nu şi cu celelalte fete din echipă. Ştia că trebuie să ajungă la lucru la anumită oră şi ştia să fie vesel. Vesel fără motiv. M-a făcut să mă întreb dacă oamenii ca ei s-au născut ca să-i facă celebri pe Algernon-i. Omul pe post de cobai. Omul la reduceri?... 

Reduceri

"Septembrie, luni". Asta cânta Horia Brenciu luni, pe 27 septembrie, la Simona Gherghe în emisie. Septembrie, luni, un telefon îmi dădea săptămâna peste cap. Nu-i nimic, mă descurc.
Septembrie, marţi. Septembrie, marţi, a cuprins de toate. Zâmbete la reluarea emisiunii "În gura presei" (Mircea are dreptate, poveştile pentru copii sunt sadice şi pline de violenţă - asta până la "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi"): mamele vitrege revendică inimile fiicelor nedorite, lupii mănâncă bunicile, vânătorii spintecă burţile lupilor, iezii sunt devoraţi de lup iar lupul incinerat de viu, de către capră. Dacă poveştile stau la începutul imaginaţiei, în ce se va transforma imaginaţia mai târziu?
Tentaţii. Nu ştiu dacă toate popoarele sunt atât de uşor de momit cum e al nostru. Mă îndoiesc. OK, "Chanel" îmi spune că în Germania oamenii stau cu ochii pe teletext, vânând reducerile de cost ale convorbirilor telefonice. Mi-e greu să mă imaginez pensionară, plictisită, cu ochii pe teletext, aşteptând cu nerăbdare convorbirile low-cost, spre a-mi putea suna amicele şi a le plictisi şi pe ele, dacă tot nu mă costă nimic. În aceeaşi măsură, mijloacele de transport în comun îmi asigură diversitate pe zi ce trece. Fiecare zi îşi are povestea, fiecare seară la fel. Imaginează-ţi, sunshine, o călătorie de jumătate de oră, în care ai şansa ca tramvaiul sa nu fie aglomerat. Îţi deschizi cartea pe genunchi, hotărâtă să răscumperi timpul, şi vrei să citeşti, când, dintr-o dată, auzi nişte voci cum trebuie să fi fost a lui Hercule. Te uiţi înainte şi descoperi, rapid, sursa: vatmanul răcneşte către un individ masiv, de aproximativ 2 metri, clar paşnic, clar bine-intenţionat, clar limitat. Un soi de Charlie al lui Daniel Keyes, repetând, la nesfârşit, câteva propoziţii, şi un vatman care, departe de a-l batjocori, îi face jocul. Pentru că Charlie din tramvai era retardat, nu şi prost. Charlie ştia să schimbe macazul, cerea voie să o facă şi ştia cu precizie cine îl învăţase să facă asta. Charlie ştia că pe cursa 164 e Nuţi, în timp ce Nelu e pe 178, nu pe 176, cum eronat spusese prietenul său, vatmanul. Nu am ştiut, în situaţia dată, cum ar fi trebuit să reacţionez. DACĂ ar fi trebuit să o fac. Clar este că, văzând înţelegere din partea celui cu raţiune, am ştiut că acest Charlie nu-şi va dori mai mult. Cel puţin nu acum. Şi te întrebi cine ar fi fost Algernon în absenţa lui Charlie. Sau dacă scopul lui Charlie a fost acela de a-l face pe un şoarece celebru. Alte zile, alte poveşti. Bunici în vârstă, cu nepoţici frumoase, plimbaţi, bunici şi nepoţi, prin parcul însângerat de toamnă, făcând întrecere în copilării. Bunicul se vrea pupat dacă tramvaiul care se vede în zare e cel aşteptat, şi recurge la şantaj: "Îmi dai ţucă dacă e 8?" Gândesc (ce bine că gândurile nu se pot citi: profitaţi, nene, de naivitatea ăstui mic. Peste 3 ani va profita el de a dumneavoastră). Îl privesc pe bătrân. Eu nu l-aş pupa. Sub nicio formă. Sunt un om rău, ştiu. Alte zile, alte poveşti. Mame calme, sosite de la cumpărături cu odrasla isterizată în braţe, zâmbind frumos, vorbindu-i frumos, în timp ce ăl mic ştie doar: mvaaaaaaaaaaaa!!! Bun aşa, gândesc. La coborâre îi va lua Faringosept, probabil. Alte zile, alte poveşti. Zile cu reclame în omniprezentul radio din cabina vatmanului. Reduceri. Reduceri mari. La 3 perechi de pantofi, primeşti una la jumătate de preţ. Pantofii arată, toţi, aşa:

duminică, 20 iunie 2010

"Deci".

Ştii ce mi se pare tragic? Mai tragic decât comedia umană în toată splendoarea ei? Indecizia. Nehotărârea. O vezi peste tot. Cu toate astea, de la o comedie te-ai aştepta să fie comedie. 
Am văzut "Mariaj de Vegas" ("What happens in Vegas"), cu Cameron Diaz şi Ashton Kutcher. După un debut ciudăţel, spiritele se înflăcărează, în fond ce n-ar face cineva pentru a-şi păstra averea câştigată pe neaşteptate într-o singură noapte, în Vegas? 
Ai parte, aşadar, de şicane, de copilării, de imaturitate, de conflicte casnice, de păcăleli, şi, fără să îţi dai seama, a trecut jumătate din film. Cred că a doua jumătate începe să nu mai fie deja comedie, ci se transformă în romance. Adică de unde până atunci râdeai fiindcă nu aveai de ales, oricât de trist ai fi fost, la un moment dat lucrurile devin serioase şi, "pe cale de consecinţă" (citat Mircea Badea), siropoase. 
Iar comedia decide să devină romance. 
Dacă mă întrebi ce am văzut sâmbătă, am văzut o Cameron Diaz cu un corp frumos lucrat, îmbrăcată cu gust, puternică şi fragilă, emoţională şi emoţionată, luptătoare şi visătoare, şi un bărbat transformat. 
Şi-uite cum te ia duioşia şi uiţi că ai râs şi regreţi. Regreţi că până şi filmele sunt ca reclama la bere. Nehotărâte. "DECI... DECI".

marți, 8 iunie 2010

Considerente cenuşii

"Dar bine-ai venit, amăgire, 
Mai stai, mai durează un pic. 
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic". 
Adrian Păunescu o fi având dreptate? O iubire minţită e mai mult decât absenţa iubirii?
M-am obişnuit cu absenţa iubirii. Poate o simpatie sinceră, o apreciere dezinteresată valorează mai mult decât nişte vorbe pe care nu le crede nici unul din parteneri. 
Galsworthy spunea că în iubire mereu cineva tot sărută iar altcineva tot întinde obrazul spre a fi sărutat. Nici una din ipostaze nu mi se pare de invidiat. Adică n-aş putea să sărut ştiind că nu mi se răspunde la fel şi n-aş putea să primesc sărutul dacă nu aş simţi la fel. Nasol, nu?
Sar de la Păunescu la Galsworty şi mai apoi la House, care zice ceva de genul: "You know how they say, "you can't live without love"? Well, oxygen is even more important". 
Iar după filozofiile astea, mă uit la unii oameni. Mă uit şi, oricât m-aş minţi că micimea lor e un lucru cu care ajungi să te obişnuieşti, dezgustul sporeşte. 
Există mai multe categorii de oameni. Unii care au bani, avere, şi se laudă cu ele. Le au, nu contează cum le-au obţinut, sunt cineva. Sunt alţii care au bani, case, şi spun că nu au. Pe unde merg nu încapi de bocetele, văicărelile şi patetismul lor. Există oameni care nu au bani şi, cu toate astea, au mândrie. Au coloană vertebrală şi, în loc de bocetele aparţinând categoriei "defavorizate" mental, dau din coate, luptă, cu mai mult sau mai puţin drag de viaţă, nu abandonează. Şi mai există cerşetorii, care alcătuiesc o categorie cu totul aparte, de o cronicitate fără egal.
Sunt omul care am devenit ŞI datorită problemelor. Mă întreb dacă m-aş prefera diferită. Să schimb categoria. Să fac din bogăţie leit-motivul sărăciei mele spirituale. Şi nu. Nu aş schimba categoria, nici măcar pentru că atâţia idioţi o cred virgină.

vineri, 4 iunie 2010

Gânduri

Mă întrebam azi oare câţi am mai avea locuri de muncă sau parteneri dacă gândurile s-ar putea citi. 
Poftim?? Să-mi citească gândurile? Wow. Şi nu fac parte din categoria celor ce perie pe faţă şi bârfesc pe la spate. Dacă ceva sau cineva nu-mi place, nu voi sări niciodată în sus să laud lucrul sau persoana. De obicei, în situaţiile date, aşa-zis critice, tac. Gândesc şi tac. Tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată. Şi tac cu atât mai mult cu cât nu sunt întrebată pentru că interlocutorul intuieşte că răspunsul ar fi un ţepuş incomod şi neplăcut. Şi-atunci de ce-aş vorbi? 
Repet. Ce-ar fi dacă, Doamne fereşte, gândurile ni s-ar alinia frumuşel, deasupra capului, tot timpul?... Aoleu.
Oare House avea dreptate când spunea: "Truth hurts, so everybody lies"? Minţim neverbalizând ca să îi ocrotim pe ceilalţi şi, făcând asta, ne menajăm şi pe noi înşine? Pentru că un adevăr, al meu, tăcut, neverbalizat, echivalează strălucit cu o minciună, tot a mea, nu-i aşa?
Gânduri, tăceri, minciuni albastre.

duminică, 30 mai 2010

Un "fleac"

"Un fleac: v-am ciuruit!", zise preşedintele în decembrie 2009. 
Un fleac. Ne-a ciuruit, gândi populaţia în mai 2010. Populaţia cu salariile tăiate, populaţia cu pensiile decimate, populaţia care, cu ochii plini de încredere, a mers la vot, să nu-i lase pe comunişti să revină la putere. 
Mă uit la cazul copilului din Slatina şi nu mă mai miră nimic.
Şi nu cred că ar mai fi ceva de spus. Incompetenţă, act medical condiţionat, inconştienţă? Mai contează? O mână cu o fractură deschisă a trebuit să fie amputată. Iar copilul avea 9 ani, ştia că oamenii normali au două mâini! Nu mă pot gândi la ce-o fi fost în sufletul copilului! Urmarea fireacă? Decesul.
Un copil - un tribut plătit înainte de reducerea salariilor. Poate pedeapsa prezidenţială îi va motiva pe medici să "lucreze mai atent, cu mai mult profesionalism", de luna viitoare.
Propunerea mea ar fi următoarea: primul criteriu de admitere la facultatea de medicină să fie averea. Eşti bogat? Eşti ca şi admis. Eşti sărac? Eşti eliminat din start. Pentru că din salariul de medic, mai mic cu 25%, e clar că nu se poate trăi, aşadar sunt de părere să se facă medici Băsescu, Boc şi Udrea, oameni care au posibilitatea să se întreţină fără salarii şi să presteze o muncă sensibilă pro bono.

sâmbătă, 29 mai 2010

Oameni frumoşi

Ileana Vulpescu spunea că i-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi, pentru că măcar sub aspect fizic nu sunt măcinaţi de complexe. Nu ai surprize.
Am văzut oameni frumoşi fizic pe care anumite atitudini îi urâţeau. Îi urâţeau infatuarea, aerele de superioritate, îi urâţeau minciunile debitate, îi urâţeau patetismele emanate.
După cum am văzut oameni care, deşi nu frapau prin frumuseţe, aveau o căldură care cucerea. Aveau sinceritate, aveau lucruri pozitive de spus, aveau încurajări la îndemână, aveau vorbe bune, aveau suflete curate.
Cred că expresia "frumoasa şi bestia" e un eufemism nereuşit, deoarece "bestia" din poveste nu era bestie, era mai umană decât mulţi dintre semenii noştri. E foarte adevărat că în cazul tipului chirurgia estetică ar fi făcut minuni şi că e singura condiţie în care susţin demersurile chirurgiei estetice. Te naşti cu un chip ca acela, ok, există modalităţi de a corecta, pentru a preveni izolarea şi suferinţele inutile.
Nu sunt de acord cu nicio altă scuză. Nu avem nevoie de sâni mai mari, mereu va exista cineva care să le conteste valoarea. Nu avem nevoie de buze mai senzuale decât dacă ne-am propus să devenim curtezane. Şi, dacă ne-am propus asta, atunci n-ar trebui să mai pozăm în inocente.
Sunt atâtea contradicţii în jur, sunt atâtea răsturnări de situaţii, de valori, de epoci, şi toate se petrec cu o repeziciune nefirească, parcă timpul şi-ar fi răsturnat găleata peste planetă şi-ar fi lăsat-o aşa, răsturnată, ştiind că nimic nu mai poate deveni cum a fost, ştiind că ce s-a pierdut pierdut rămâne.
Am văzut copii fericiţi, la televizor. Jandarmii îi plimbaseră în dubiţe, ca un preambul al zilei copilului. Le sclipeau ochii de bucurie, le străluceau feţele, şi-am râs şi m-am gândit că anii ăştia nu se vor repeta niciodată, şi le-am dorit să fie fericiţi, măcar acum, când, inconştienţi, savurează dulcele şi ineditul gust al prezentului, şi asta e ceea ce contează.
Mi-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi. Mi-au plăcut oamenii care ştiu să fie oameni, indiferent de condiţii. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii frumoşi. 


Rateuri

Dacă e marţi e Belgia, zicea un film, pe vremuri. Dacă e sâmbătă e ploaie.
Mi-e dor de ploile de altădată. Din vremea inconştienţei mele.
Îi priveam pe copiii din Bucureşti, filmaţi de Realitatea, după ce fuseseră plimbaţi în dubiţele jandarmilor. Cadou anticipat pentru ziua lor. Aveau nişte feţe atât de luminoase cum trebuie să fi fost şi-a mea pe vremea când aveam anii lor. Bolnăvicios de luminoase, ca-n introducerea cântecului lui Guess Who:
"Suntem copii, de-acum vom fi
Plini de uimire, plini de iubire,
Cu ochii vă urmărim,
Ştim de pe-acum ce ne-aşterneţi la drum:
Nenumărate flori şi palate,
S-avem noi mâine aur şi pâine,
Voi sunteţi nişte eroi,
Dar într-o zi şi noi".
Mda. Într-o zi şi voi veţi creşte, iar creşterea, maturizarea, aduce cu sine dezamăgiri, tristeţi, aripi tăiate, Icari ce şi-au amputat dreptul la zbor o dată cu apropierea de soare.
Şi soarele a fost scump la vedere anul ăsta, a fost şi a rămas raţionalizat. Îl aştepţi ca puşcăriaşii de pe vremuri, care, din carceră, aşa mai desluşeau diferenţa dintre zile şi nopţi - cu câte-o rază fugară ce se strecura printr-o nişă în veşnicul lor întuneric.
Am visat urât. Am visat?
Ştii cum e să te trezeşti cu ochii larg deschişi, să dispară orice urmă de ceaţă, de amăgire, să priveşti adevărul faţă în faţă şi să realizezi cât de oarbă ai fost? E foarte adevărat că în epoca orbirii tale ai fost fericită, pentru că erai sub efectul narcoticelor. Orbirea e un narcotic neegalat, special, te tâmpeşte, te face să zâmbeşti necontrolat, te zăpăceşte. Şi-atunci când orbirea e un sinonim pentru iubire, cu atât mai grav.
Mă simt de parcă aş fi măritată cu tine. De parcă aş fi semnat actul acela fatal (condamnarea la moarte) şi-abia acum am realizat ce am făcut. Sunt atât de debusolată că am putut greşi în felul ăsta încât gândul că totul e un vis urât nu mă înseninează, doar mă sperie. Cine Dumnezeu eşti? Te descopăr zilnic mai mult, mai tu, mai... aproape de adevăr, şi mă înfioară gândul că odată ţi-am locuit în braţe şi-am crezut că aparţin acolo. Eşti ca o sâmbătă ploioasă, dragul meu. Eşti exact ca mult aşteptatul week-end care îţi soseşte cu intemperii. Eşti cea mai neplăcută surpriză a vieţii mele, şi-aşa presărată cu contradicţii. Cum să te apăr eu de tine însuţi, când tu de asta ai, de fapt, nevoie? Cum să-ţi elimin eu incoerenţa dacă tu eşti cel ce ar trebui să ia decizii? Ce fel de casă am fi alcătuit?
"Atât de oarbă cum am putut să fiu?
N-am ştiut că-n lumea asta moartă
Tu erai cu-adevărat viu".
Viu. Dar cu ce preţ? Ai marele dar de a distruge şi a otrăvi tot ce te înconjoară. Eşti malefic. Cu atât mai malefic cu cât aparent eşti cel mai blând om de pe faţa pământului.
Amazing. Really.
Rateuri, rateuri. Week-end-uri ratate şi destine sub incidenţa nebuniei.


duminică, 23 mai 2010

Tristeţi duminicale

Dimineţile de duminică pot fi atât de antipatice încât te fac să urăşti totul. Urăşti pianul ale cărui acorduri răsună în timp ce tu citeşti alte păreri, alte poveşti, alte drame, în timp ce găseşti asemănări între patetismul tău şi al altora, şi tu, care te credeai, şi, in facto, eşti, unică, cu totul şi cu totul în zadar...
Lumea de-acum nu mai caută unicitatea, nici singularitatea, nici originalitatea. Eşti trendy dacă te conformezi noilor reguli, dacă te plimbi şifonat, dacă îţi pui şuviţe de 14 feluri în păr, dacă umbli cu greutate fiindcă înălţimea tocurilor depăşeşte considerabil înălţimea ta, dacă îţi pui silicoane, dacă te plimbi în merţane, dacă ai pantofi roz şi poşetă turcoaz, dacă te machiezi strident sau dacă, printr-o minune, ai găsit dragostea vieţii tale în persoana unui pensionar italian de 80 de ani cu o avere considerabilă care a dat ortu' popii la doi ani după fericita uniune şi cu averea rămasă ai devenit femeie de afaceri. De succes. În cazul ăsta vorbeşti tare, intri oriunde fără să deranjezi, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-ţi spună că o faci, eşti sigură pe tine, valoroasă şi ieftină în acelaşi timp, pentru că mentalul meu depăşit continuă să creadă că 3.000 de euro investiţi în îmbrăcămintea pe care o porţi azi nu te fac să valorezi mai mult decât erai înainte de a te mărita. Din dragoste.
Am crezut mereu (şi rămân la părerea mea) că nu-s o femeie a vremurilor noastre. Că dorul meu de sinceritate, de căldură, de a înţelege şi de a fi înţeleasă deplin, mare parte din timp, dacă nu mereu, fac din mine o persoană care nu-şi mai găseşte locul printre ceilalţi. Întrebarea care îmi stăruie încă în minte e... cum mergi înainte, strângând din dinţi şi încercând să uiţi că odată ai avut totul (sau aproape totul)? Ce ai greşit? Ai greşit?
Poate am tendinţa să înfrumuseţez totul. Realitatea n-o fi nici pe departe atât de sensibilă ca imaginaţia mea. Poate povestea a fost banală şi tristă de la început. Poate el a fost un măgar şi-atât. Cu atât mai gravă incapacitatea mea de a mă desprinde de trecut. Fac eforturi, crede-mă. Încerc să nu-l privesc, să nu-mi pese, să uit, să fac să nu mai doară. E greu să vindeci o rană care e a ta, care îşi cere tratamentul, calmantul, drogul şi-uitarea, zi de zi, clipă de clipă. E greu să vindeci o boală cronică. Aş zice imposibil, pentru că face parte din tine, e cu tine 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.
[Prietenii ştiu de ce... ]
Poate mi-ar fi mai uşor să trăiesc cu amintirea dacă aş avea posibilitatea ca totul să devină amintire. Însă amintirea îşi trece parfumul peste genele mele zilnic, nelăsându-mă să uit ceva, cât de mic. Absenţa gesturilor e cea mai minţită în toată povestea asta cretină, fără-nceput şi fără sfârşit, însă atât de dureroasă încât îţi taie respiraţia, te sufocă, face ca vechea reţetă să nu mai funcţioneze... Vechea reţetă însemna machiaj. Machiaj atent, machiaj sensibil, machiaj de care nu puteai uita când mergeai la teatru să revezi poveşti frumoase şi triste. Strângeai din dinţi, sufereai, trăiai emoţia mai ceva ca actorii, unghiile îţi răneau palmele, erai acolo, implicată, dar nu-ţi permiteai luxul de a vărsa o lacrimă deoarece efectul estetic ar fi fost devastator. Am făcut asta la "Anonimul veneţian", la "Poduri peste timp", la "Fernando Krapp". Vremuri şi piese apuse. Actori plecaţi - fiecare spre destinaţii mai fericite - Bucureşti sau, mai modest, cerul.
Şi-acum datoria mea rămâne aceea de a merge mai departe, contrar voinţei. Nimic nu mă motivează cu adevărat. Cerul pe care îl privesc pare golit ca un cufăr al cărui conţinut s-a mistuit cu trecerea anilor, iar eu zâmbesc trist, fericită că prea puţini fac diferenţa între zâmbetele reale şi cele comerciale. Alternativa ar fi să mă las pradă durerii, să încetez să bravez, să nu mai fac haz de necaz şi să mă resemnez. Am crezut întotdeauna că resemnarea e sfârşitul poveştii. Când ea te-a invadat, nu mai ai nimic. Ai pierdut totul.
I have nothing, by the way. If I don't have you. E o iluzie? Eşti o iluzie? Dacă e aşa, eşti o iluzie devastatoare. Te urăsc în măsura în care încă te iubesc. Pentru că mi-e imposibil să continuu în felul ăsta, pricepi? Nu. Nu mai pricepi, egoismul tău sau alte considerente, cum ar fi comoditatea, nu-ţi mai permite să observi, cu voce tare, că mi-s ochii trişti, nu căprui, egoismul tău observă lacrima tăcută şi mi-o plăteşte cu aceeaşi monedă, tăcând, şi să mor dacă văd vreo ieşire.
Asta a fost o confesiune. Un cititor imparţial, distant, va analiza situaţia la rece şi-mi va da reţete. Nu se aplică, situaţia e dată dracului şi atât de imposibilă pe cât doar mie, în nesfârşitele mele ghinioane, mi se putea întâmpla. OK, am înţeles şi-am acceptat voinţa ta. Ştii ce pedeapsă mi-ai dat pentru iubire? Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să ţi se întâmple la fel. Să fii devastat şi să nu vezi cale de ieşire.
"Pentru mine, pentru noi e prea târziu". Pe asta am înţeles-o. Şi jur că aşa va rămâne: prea târziu.
Dar cum dracului să te uit când îţi maschezi atât de prost nepăsarea? Când tresari de teama probabilei mele lacrimi, aşa înăbuşită cum este? Cum dracului poţi merge mai departe când suntem atât de mult împreună, nedorind şi neputând să schimbăm asta? Cum naiba vindeci cronicitatea bolii? Cum amputezi partea din tine care respiră acelaşi aer cu tine, care îţi împărtăşeşte temerile şi s-a familiarizat în aşa hal cu tine încât se comportă ca acasă? Da, mă apropii vertiginos de un nou început, dacă îmi eşti prezent în gânduri şi-n vise şi-n fiecare secundă trăită, nu-i aşa?
"Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?"
Aş fi plecat. Aş fi plecat, şi o ştii. Acum sunt condamnată să rămân. De aceea mă raportez la sfârşit ca la o salvare. Indiferent ce implică asta.


marți, 18 mai 2010

Inedit

O nouă găselniţă: călugării iezuiţi, sub oblăduirea Vaticanului, se pregătesc să meargă în spaţiu şi să creştineze marţienii. 
Dumnezeu să le dea minte. Sper că vor face treaba aşa cum se cuvine. "Creştinaţi-vă sau vă vom arde pe rug!". 
Oare în ce limbă vor avea loc "negocierile"?


luni, 17 mai 2010

Apus

Astăzi oraşul a avut gust amar. Poate pentru că era rece părea şi deznădăjduit. A fost pentru prima oară când am avut senzaţia că oraşul are un suflu al său, şi azi era în agonie, ca un muribund. O staţie de tramvai mutată de la locul ei conţine un tei enorm. Ecologiştii l-au salvat, dar teiul pare însingurat şi trist acolo. 
Realizez că străbat bulevardul şi mai realizez cât de superficiali suntem. O geacă scurtă şi groasă nu înseamnă invitaţie. Nu invit pe nimeni, mă preumblu încercând să-mi demonstrez că sunt aceeaşi, că mersul nu mi-e atât de deteriorat pe cât am uneori senzaţia, încercând să văd cât pot merge fără să doară, atentă la performanţe fizice şi la vitrine. Nasul roşu se mai vâră în câte un magazin "uitat" deschis până la ore târzii, sunt silită să ies repede deoarece nu-mi plac magazinele în care privirea îmi e urmărită, nu îmi place să mă simt intrusă, nu intenţionez să cumpăr doar ca să mulţumesc vânzătoarea însă nici disconfort nu ţin morţiş să îi produc... 
Oraşul azi a avut gust amar. Gust de oraş uitat de locuitori, oraş frumos, vechi, locuit de persoane nepotrivite, parcă pe bulevard, pe Corso, s-ar potrivi mai bine perechile din epoci apuse, doamnele cu mănuşi albe de dantelă şi pălării din mătase, domni galanţi, perechi, caleşti şi cai şi... Da, devin nostalgică. Atunci când plouă cred cu tărie în reîncarnare şi mi se face dor de cine-am fost. Mi se face dor şi mi-e neputinţă ştiind că vremurile o dată apuse nu se întorc, oricât ai vrea...