Recenzii

Recenzii. Recenzii de sfârşit de an.

Toamna a fost presărată de lectură. Am citit în cele mai ciudate locuri, pe unde s-a nimerit. Mi-am luat cartea drept scut, drept pavăză, drept dopuri în urechi şi drept ochelari de cal, astfel că am văzut şi am auzit, în jur, doar ceea ce nu putea rămâne, sub nicio formă, neobservat.

Să spun de populara "Bărbaţi care urăsc femeile"? Înainte să deschid paginile cărţii, am citit nişte recenzii extrem de elogioase. Cartea era comparată cu "Magicianul" lui Fowels, era genul de carte care te ţinea cu sufletul la gură, datorită căreia nu puteai să dormi până nu o terminai, era ROMANUL poliţist, situat deasupra tuturor romanelor, era, ce să mai vorbim, totul. Poate că eu nu am perceput-o la fel datorită condiţiilor improprii în care mi-am desfăşurat activitatea. Repet: citeam în cele mai ciudate locaţii. N-am stat într-un fotoliu, pe un pat sau pe un scaun directorial, cum găseşti la Metro sau Selgros. Paralela cu "Magicianul" mi s-a părut umilitoare pentru "Magician". De altfel, această paralelă e aproape inexistentă. Ah, că fiecare din cei doi eroi s-a aflat, pentru un timp, într-o izolare voită, ei putând şi nevoind să ţină prea mult legătura cu persoanele din trecutul lor? OK. Dar atât. Cartea e bine scrisă, n-am să mă pun de-a curmezişul. E inteligentă. Şochează. Unele pasaje şochează. Poate şi datorită diferenţei de mentalităţi dintre români şi suedezi. Când citeşti ce i s-a întâmplat micuţei hackeriţe, ştii ce s-ar fi întâmplat aici, cum ar fi dat fuga la poliţie, ar fi căutat dreptatea, pe când Lizbeth pare să adopte o resemnare mioritică. Resemnarea e doar aparentă, ea făcându-şi dreptate cu mâinile ei. Pe de altă parte, nu cred că bărbaţii suedezi despre care se vorbeşte urăsc, neapărat, femeile. Ei sunt, pur şi simplu, debusolaţi şi dezumanizaţi. Nişte fiare dezlănţuite. O societate mult prea dezvoltată din punct de vedere economic, în combinaţie cu luni întregi petrecute la minus Dumnezeu ştie câte grade, pervertesc gândirea. Te fac din om neom. Te determină să faci lucruri pe care, dacă ai fi în vreo ţară subdezvoltată, nu le-ai gândi măcar, pentru că ai avea alte griji pe cap. Moravurile suedeze sunt asemănătoare cu ale noastre, totuşi, chiar dacă ei sunt ceva mai deschişi la minte şi acceptă în mod firesc să-şi împartă soţiile cu alţi bărbaţi, jumătate din timp. Pentru că în acea jumătate din timp de libertate bărbaţii îşi canalizează energia spre lucruri mai "constructive", probabil, cum ar fi arta plastică sau Dumnezeu mai ştie ce. N-ai să poţi înţelege deplin care-i treaba cu Suedia dacă nu ai trăit acolo minim trei ani, aş zice eu. Pentru mine trei ani sunt de referinţă. Sunt limita care, o dată depăşită, te îndrumă. După trei ani ştii dacă mai are rost să investeşti în ceva, în cineva, într-o persoană, într-un proiect, sau dacă merită, mai degrabă, abandonat. 

Am continuat cu "Vălul pictat" al lui Maugham. E foarte adevărat că văzusem filmul iar motivele care m-au determinat să cumpăr cartea sunt subiective. Speram să găsesc ceva diferit. Pozitiv diferit faţă de film. Din păcate, diferenţa constituie un plus pentru film. Kitty din film îşi găseşte, cu greutate, drumul, iese din superficialitate, devine ceva ce la începuturi nici nu ţi-ai fi putut închipui. Kitty din carte... dezamăgeşte. E prea slabă. E ca un animăluţ lipsit de voinţă, ca o mâţă pe care o găseşti la o răscruce de drumuri şi pe care o abandonezi într-un moment cheie, pentru ca, la primul tău semn, să revină, lipsită de voinţă, în minciuna braţelor tale adulternine.. 

"Colecţionarul" lui Fowles a fost o lectură exasperantă. Încă de la primele pagini am stat şi m-am întrebat, la fel cum o făceam în liceu, când lista de lecturi obligatorii cuprindea cărţi proaste, dar absolut proaste, de ce nu abandonez cartea. Intrasem în lumea şi în mintea unui sociopat, a unui psihopat, şi jur că nu aveam nevoie să aflu cum gândeşte un asemenea personaj. Ce frământări are şi ce imaginaţie are acesta. Când decizi să abandonezi lectura, fiindcă deja e prea mult, dai peste jurnalul Mirandei. Un jurnal al disperării, un jurnal sincer, un jurnal cu gânduri, cu amintiri despre persoana care obişnuia să fie, un jurnal al speranţei că într-o bună zi omul care a fost va putea să reapară, altfel modelat, însă mai pregătit pentru viaţă, cu tot ce înseamnă asta. Finalul este oarecum aşteptat. "Colecţionarul" este biografia unui criminal în serie. Şocantă e doar diferenţa dintre acest volum şi mai de timpuriu parcursul "Magician", pe care l-aş relua, oricând, cu mare plăcere, pentru că "Magicianul" îţi dă lecţii, te educă, te schimbă, îţi revoluţionează gândirea. 

"Drumul spre înalta societate" (John Braine) este un fel de "Ion" al lui Rebreanu. Singurul pasaj care m-a impresionat a fost realitatea conţinută de fraza: "Suntem cu toţii prozonierii unui pitic egoist - eul ". Mda. Acel pitic e atât de dominant încât sperie, dacă e să priveşti la rece. Nu mai contează că binele tău personal nu poate fi deplin într-o lume traumatizată, că ai fi mai împlinit dacă şi ceilalţi ar fi într-un echilibru. Piticul din tine te determină să faci orice ca să-ţi fie ţie bine. Nu generalizez, aşa cum o face Joe Lampton, însă situaţia e des întâlnită. Uzuală. La modă. În trend.

Concluzii? 

Citeşte. Gândeşte. Discerne între bine şi rău. Găseşte-ţi drumul. Nu-ţi abandona visele, nici preferinţele. O carte de care cândva te-ai îndrăgostit nu te va dezamăgi, cărţile nu sunt oameni.