Îţi aminteşti? Erai aproape copil. Neştiind cu certitudine ce era bine sau rău, nevoind să afli neapărat, pentru că în ochi aveai loc pentru soare, poveşti, seriozitate şi iar seriozitate. Şi într-o zi ai descoperit umorul, cu capacitatea sa de a face totul mai accesibil, mai simplu, mai uşor de răsturnat! Mai... crocant!
S-a demodat. Se mai întâlneşte la tineri, la (unele) perechi, din ce în ce mai puţine, mai ales dacă vorbim de sentiment în deplinătatea lui.
Au cântat-o poeţii, au cântat-o marinarii nerăbdători să se întoarcă, temporar, pe ţărm, pentru a-şi întâlni iubitele, o cântă firele de iarbă când se îndrăgostesc de soare, o fredonează păpădii când se dezmiardă în roua verii, o adulează păsările şi valurile mării, şi e-atâta poezie în aer atunci când ea e la cârmă.
Mă doare s-o privesc cu scepticism, însă acesta e drumul meu.
Pe ramuri, frunze atee îşi împletesc căderea cu ploi de toamnă, în timp ce visează la anul ce va să vie.
În contextul în care se tot vorbeşte de "oameni defecţi", astăzi m-am întrebat cum o fi arătând omul normal. Fără stricăciuni. Fără daune.
Să fie reprezentat de cel care din tinereţe îşi asumă un ţel şi care luptă pentru împlinirea sa? De cel căruia îi iese faza asta? Exemple? Ar fi. Zoltan s-a visat, încă din gimnaziu, actor. Şi actor a devenit. Colegii lui de clasă povestesc cu simpatie că Zoli era menit să fie actor. Că se maimuţărea cu graţie în toate pauzele şi că nu i s-ar fi potrivit nimic altceva. Corect.
Dar ceilalţi? Ceilalţi oameni? Ceilalţi actori? De ce colegii lui nu au aceeaşi reputaţie? De ce nu au acelaşi har? De ce îşi întrerup cariera pentru a deveni soţi, soţii, taţi şi mame - sacrificând idealul sau împărţindu-l la (minim) doi?
De unde rezultă eşecul unei cariere sau vieţi? Chiar suntem toţi lipsiţi de ideal? Sau ne asumăm idealuri lipsite de concreteţe? Peste puterile noastre? Îndrăznim să visăm prea înalt sau prea jos? Care e reproşul esenţial care s-ar putea aduce vremurilor noastre?... Ce înseamnă... normalitatea, că de patologic ne tot lovim??
Să scrii într-un loc public înseamnă să expui părţi, fragmente din inima şi din sufletul tău, conştient că pentru acele părţi vei fi judecat şi, dacă e cazul, exonerat.
"Ţine, ia, acesta este sufletul meu".
E un risc asumat. Şi toamna îl face chiar mai amar decât intenţionam. Dar, dacă amarul e împletit cu armonii, poate fi mai uşor de iertat.
În globul de cristal al timpului s-a mai înfipt un anotimp. Ca un spin în pieptul păsării spin, care se sinucide din dragoste de viaţă.
Anotimpurile sunt ceva atât de ciclic. Atât de firesc. Nu ştiu de ce primăvara nu este atât de inspiraţională pentru mine cum e toamna. Îmbătrânesc? Mor? Zi de zi câte puţin, e o certitudine. Dar toamna mi-aminteşte cât de frumoasă poate fi viaţa, cu apusurile ei ruginii cu tot. Cu soarele anemic, cu galbenul mai galben ca niciodată, cu încăpăţânarea de a străbate şi de a o lua de la început într-un alt an...
Pentru zilele în care te copleşesc. Grijuri, îndatoriri, dar, mai ales, muzici...
Te recunoşti om. Cu limite. Cu defecte.
Făcând un rezumat al multor ani, constaţi că, profesional, toţi şefii ţi-au fost interpreţi de muzici şi melomani. Cu o iubire pe care nu o puteau păstra secretă, pentru că le încingea măruntaiele, astfel că o împărtăşeau, generoşi, măcar în privinţa asta, celorlalţi. Dacă fosta şefă lucra fluierând, de ajunseseşi să auzi sunetele acelea lipsite de sens sau coerenţă şi când mergeai singură pe stradă, aici a existat, mai întâi, dragostea pentru Rammstein. Te uitai uneori cu coada ochiului la videoclipuri - înţelegeai că au un sens, un substrat, un ceva pe care doar unii, doar fanii îl pot pătrunde, iar tu vedeai doar nişte băieţi mari, care refuză să se maturizeze, care încă poartă măşti de balaur, ca la Halloween, care încă se joacă cu focul, care, de dragul senzaţionalului, grohăie precum porcii, şi le iese. Asta a durat o vreme. După care gusturile s-au împărţit. De pe acum se ascultă când hard-rock extrem, când "Cavalleria rusticană". Nah. Aşa, pentru liniştea ta. A ta? A cui?
Nu mai faci eforturi să înţelegi. Gusturile sunt prea variate ca să aparţină aceleiaşi persoane. Personalităţi multiple? Nu. Doar căutări ale sinelui, probabil. Zgomotoase căutări ale sinelui, mai ales câtă vreme condiţiile necesare pentru asta nu sunt întrunite. Te poţi căuta şi te poţi găsi dacă te cauţi cu sinceritate. Poate că totuşi unii nu mai pot trăi fără o paletă diversificată de genuri muzicale pe care să le asculte fervent. Întrebarea, de bun simţ aş zice, e... cât de intoxicat să fiu cu anumită treabă încât să doresc, cu orice preţ, să o împart cu ceilalţi, cărora nu ne spune nimic, parţial pentru că m-am îngrijit de asta?
Lucrurile sunt ceea ce ar trebui să fie, probabil. Muzica taie din elanul dialogurilor. Te fereşte de efortul de a-ţi deschide gura prea mult, şi ai scuze: asculţi. Te concentrezi.
Şi totuşi, despre om se spune că e un animal social. Ce ai în minte când îi impui celuilalt animal social de lângă tine să asculte ceva până la limita cu nebunia?
Îţi place o piesă. O asculţi cu drag. De zece, douăzeci, patruzeci de ori pe zi. Fă testul. Ascult-o, în aceeaşi zi, de dimineaţa până seara. Vezi cu ce gust rămâi. Vezi dacă a doua zi mai vrei s-o auzi.
Of. Nu credeam că muzica poate fi un blestem. Se pare însă că, dacă încape pe mâinile cui nu trebuie, devine.
