Ultima zi

"Ce a fost a fost,
Ce va fi va fi,
Uite c-a venit
Ultima zi".
OK. A lui 2012. Dar tot ultima se cheamă că e.

Mai am o oră. O oră şi câteva minute până păşesc în ea. Cu... fără planuri. Pentru că perspectivele s-au prăbuşit dimpreună cu bugetul, doar la auzul costului sălii: între 150 şi 245 lei o noapte. La ambele săli adăugăm ţinuta pe măsură, că nu te poţi prezenta la final, respectiv început de an în trening. Ceva nou, ceva roşu, ceva... superstiţii de care niciodată nu am ţinut cont. 

Mă gândeam sâmbătă, în timp ce mă îndreptam spre mall cu căştile-n urechi, la cât e de trist refrenul celor de la ABBA. Recunosc, îmi adaptez mersul în funcţie de ce rulează în căşti. Dacă e cu Andra sau Andreea Bălan, e săltat. Dacă e cu ABBA şi cu "Happy New Year", nu doar mersul se domoleşte. Mi se umplu ochii de lacrimi. De fericire. Glumesc. Pur şi simplu ceva mă sufocă, ceva îmi evocă un ceva despre care ştiu teoretic că există, dar pe care nu l-am cunoscut niciodată, şi cântecul devine cu atât mai sfâşietor, şi tot ce pot să fac e să sper că nu mă vede nimeni din cei care mă cunosc în acele momente în care bocesc fără să am habar de ce o fac. 

"No more champagne,
And the fireworks are through,
Here we are, me and you,
Feeling lost and feeling blue.
It's the end of the party
And the morning seems so grey,
So unlike yesterday,
Now's the time for us to say...

Happy new year,
Happy new year,
May we all have a vision now and then
Of a world where every neighbour is a friend.
Happy new year,
Happy new year,
May we all have our hopes, our will to try,
If we don't we might as well lay down and die,
You and I.

Sometimes I see
How the brave new world arrives,
And I see how it thrives
In the ashes of our lives.
Oh yes, man is a fool
And he thinks he'll be okay,
Dragging on, feet of clay,
Never knowing he's astray
Keeps on going anyway...

Happy new year,
Happy new year,
May we all have a vision now and then
Of a world where every neighbour is a friend.
Happy new year,
Happy new year,
May we all have our hopes, our will to try
If we don't we might as well lay down and die
You and I.

Seems to me now
That the dreams we had before
Are all dead, nothing more
Than confetti on the floor.
It's the end of a decade
In another ten years time
Who can say what we'll find
What lies waiting down the line
In the end of eighty-nine...

Happy new year,
Happy new year,
May we all have a vision now and then
Of a world where every neighbour is a friend.
Happy new year,
Happy new year,
May we all have our hopes, our will to try
If we don't we might as well lay down and die
You and I".

Ceva lipseşte. Nu ştiu ce. Niciodată nu am ştiut ce era. Lipseşte inconştienţa? Beţia simţurilor şi nu doar a lor? Ceva lipseşte. Mereu, dintotdeauna a lipsit. La fel va fi şi-n anii ce urmează, nu are rost să te minţi. Haide că vine ultima zi... Ce a fost a fost, ce va fi va fi.

La mulţi ani, dragii mei!

Un 2013 cu tot ce vă doriţi! Cu sănătate, cu linişte, cu dragoste!

An Nou fericit!

Promisiuni

Parcă nu a trecut, ci s-a topit anul. S-a topit ca omătul, jeluind convingător când temperaturile devin pozitive.

S-a topit, a însemnat în arhivele vieţii fiecăruia plusuri şi minusuri, aşteptări împlinite şi neîmplinite, a adus cu el mai multă înţelepciune sau isterie, după caz. 

Atmosfera e de sărbătoare, pentru că "dă rău" să nu declari asta. E de sărbătoare, cu brazi, cu globuri, cu beteală, cu prăjituri. OK. Exteriorul arată bine. Cum o fi ceea ce nu vedem decât noi? Mulţumitor? Satisfăcător? Ce notă am pune în catalog Crăciunului de acum? Am fost mai generoşi? Mai buni? Mai pozitivi? Mai darnici? 

Una din cele mai straşnice dovezi de dărnicie o întâlnim pe raftul de mai jos. Reclama aceea veche care spunea "dacă vrei poţi" pare să fi devenit realitate. 

La mai mare! 

Crăciun fericit, dragilor! Să vă fie sufletul împodobit cu stelele bucuriei, ale generozităţii, ale frumuseţii interioare, ale liniştii şi dragostei celor apropiaţi! 

Şi-acum, copilul din mine resimte acut dorinţa de a crede în Moş Crăciun, la fel ca Ioana Sandu... Vreau să cred că măcar uneori oamenii pot fi frumoşi, şi că Moş Crăciun are abilitatea de a transforma răul în bine, măcar pentru o noapte.

Echilibru

Auzeam de curând un lucru care mi s-a părut logic, însă care m-a făcut să mă întreb câţi dintre noi se bucură de îmbinarea celor trei elemente care compun un interior echilibrat. Se spune că, pentru echilibru, omul are nevoie ca ceea ce simte să fie în acelaşi registru cu ceea ce gândeşte şi cu ceea ce exprimă. Asta mi se pare o stare de har. Să poţi simţi un lucru, acel lucru să nu îţi bulverseze gândirea, iar simţirea şi gândirea să poată fi exteriorizate fără a te teme de consecinţe. Wow. Se regăseşte cineva?...

Titanic

Ştiu, postarea conţine o doză de sadism, dar... iată în ce se poate transforma reeditarea "Titanicului": 

Mai mult... 

Inconstient

O doamnă la psiholog este anunţată la sfârşitul şedinţei: 

- Săptămâna viitoare vom lucra cu inconştientul. 

- Nu cred că soţul meu va dori să vină, răspunse ea.

Apus

Tot din vremea în care dragostea însemna a iubi-iubire, tristeţe sfâşietoare la final, regrete, amar şi identităţi pierdute, împletindu-se una cu cealaltă până la confuzie totală. 

Nu ştiu de ce "te iubesc"-ul de atunci pare mai plin, mai voluptuos şi mai somptuos decât cel care se întâmplă azi.

Frison duminical

Uneori piesa asta îmi răsare, de nicăieri, în minte. De nicăieri pentru că nu e difuzată, aşadar praful de pe amintirea ei trebuie să fie teribil de gros. Ce-o fi făcând-o într-atât de neuitabilă? E povestea unei iubiri pierdute, a unei duminici inutile, a unei dorinţe de regăsire, a sinelui, a sufletului pereche, a atâtor lucruri care azi şi-au pierdut esenţa şi nu mai reprezintă nimic. Absolut nimic. Decât, poate, un frison duminical.

Nocturna

"Am căutat noaptea, în aşternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, dar nu l-am găsit. M-am sculat, atunci, şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… L-am căutat, dar nu l-am găsit", zicea un vers din Cântarea Cântărilor.

Nu pe iubitul inimii mele l-am căutat trezindu-mă, pentru că fantezia de acum e legată de nişte piese actualizate de-ale lui Cotabiţă, care mie una îmi creează impresia că sună fabulos pentru vremurile noastre tulburi.

De acord?... 

Iedera

Creată parcă pentru sceptici, ca mine, "Iedera" are un ton mai degrabă realist, mai degrabă dramatic-caragialesc, mai degrabă trist şi incolor decât pasional. 

Grazia Deledda reuşeşte să descrie cu exactitate nişte personaje. Unele sunt puternice, dar dominate de pasiuni atavice, primare, simpliste, în ciuda caracterului de fier. Poate tocmai prin asta par atât de vii - femeia iscusită, harnică şi frumoasă care cade moale ca o cârpă în braţele bărbatului pe care îl adoră e capabilă să îndure la nesfârşit cârcotelile unui moş dement şi avar pe care îl îngrijeşte, mai suportă şi curtea ne-elaborată pe care i-o face un mai tânăr pretendent, mai e capabilă să raţioneze, să acţioneze, să fie lucidă în cele mai ciudate împrejurări, până când, de teamă că mult iubitul va săvârşi un act nesăbuit, datorită incapacităţii sale de a fi un om practic şi de a se salva de la iminentul faliment, femeia devine ucigaşa bătrânului astmatic lăsat în grija ei, ştiind că astfel averea va intra în posesia debusolatului ei amant. Femeia raţională de până ieri cedează presiunii exercitate de ameninţarea mult iubitului, care, văzându-se perfect inutil, ameninţă cu sinuciderea. Şi uite cum îşi pierde ea minţile, incapabilă să vadă că un om atât de slab cum era idolul său nu ar avea vreodată îndrăzneala să îşi curme zilele. 

Celelalte personaje, aparent secundare, sunt descrise cu o la fel de mare precizie, deşi nu întrunesc atâtea calităţi. Unele sunt teribil de evlavioase, credinţa lor ferventă făcându-te să te întrebi de ce permit ca singura scăpare să fie reprezentată de rituri şi ritualuri, pentru că persoanele în cauză nu par a se ruga lui Dumnezeu, ci mai degrabă ţin la convenţii, rituri şi ritualuri, de la care ştiu că nu se pot abate sub nicio formă, dacă doresc să le fie bine. Ce bine, te întrebi? În ce ar consta binele pentru ei?

În mod curios, preotul are simţ practic şi gândire lucidă. Pare cel mai dezinteresat personaj, cel mai inteligent, cel mai neimplicat fără să fie nevoie, şi, în acelaşi timp, cel mai necesar. 

Povestea sfârşeşte exact cum sfârşesc poveştile din viaţă. Femeia care l-a iubit ca o dementă pe cel mai nepotrivit bărbat ajunge după ani buni soţia sa, aceasta fiind modalitatea de a plăti pentru crima săvârşită.

"Iedera" nu e acel gen de roman pe care să-l citeşti cu sufletul la gură, nici acela al cărui final să vrei să îl citeşti înainte de a-i parcurge, cu conştiinciozitate, paginile, pentru că ele curg în mod firesc, cum curge peste oameni timpul, afectându-i, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, însă schimbându-i pe toţi deopotrivă. Pentru că fiecare început are şi un sfârşit, finalul cărţii îţi lasă un gust amar, dar în acelaşi timp cunoscut: de viaţă trăită. Nefardată, nepudrată, neexagerată. 

K la meteo

Au fost iniţial doar zvonuri, după care acestea au devenit o ştire. 

ANM (Agenţia Naţională de Meteorologie) a găsit ceva interesant de făcut. Auzind angajaţii instituţiei, sau directorii, sau cine ştie cine, piesa lui Marius Moga, interpretată de un duet reuşit format din Andra şi What's Up, ANM-ul s-a revoltat. What's Up şi Andra îi răneau pe meteorologi la sentiment. Le furau demnitatea. Îi jigneau. Aşa că agenţia mai sus menţionată, în loc să-şi vadă de treabă (respectiv să se pună la punct cu starea vremii, să se documenteze, să cerceteze, să dea prognoze cât mai apropiate de realitate), a sesizat CNA-ul, rugându-l să interzică difuzarea piesei pe posturile de radio şi televiziune. Piesa e difuzată pe mai toate aceste posturi, mai destupate la minte sau mai tradiţionale, după cum le-au gândit interesele şi patronii. Aşa că, dacă sesizarea va fi luată în calcul, sugestia mea e să procurăm piesa cât încă se mai găseşte, pentru că poate, cine ştie, cele două instituţii vor pune piesa pe lista neagră, ca pe o înjurătură.

Într-adevăr jignitoare versurile, nu-i aşa? Nu putem să negăm realitatea: 

"Între noi e furtună iar, 

Devastăm tot, ca un uragan, 

Ne minţim ca la meteo

O fi soare dar nu-l văd io". 

Jignitor rău, dar rău de tot. 

Măi oameni buni, deci chiar nu aveţi lucruri serioase de făcut?

Destin

Întrebarea zilei se referă la nişte personaje despre care toţi am auzit măcar odată: la Scarlett şi la Rhett Butler. Pe drum spre serviciu, deşi nu am citit cartea de foarte mult timp, mi-am amintit-o şi m-am trezit întrebându-mă: oare de ce Rhett a iubit-o pe Scarlett? Ce a văzut la ea? Frumuseţea fizică? Firea vulcanică? Dorinţa şi capacitatea de a lupta pentru împlinirea indiferent cărui scop? 

De ce, Rhett, ai iubit-o pe Scarlett? Ea chimie între voi? Nu mi s-a părut. Dimpotrivă, ţi-ai risipit cei mai frumoşi ani iubind o femeie care nu te vedea. Nu te dorea. Nu pe tine. De ce ai ales să iubeşti o femeie frumoasă şi oarbă? Ăsta ţi-a fost, oare, destinul?

Fara scapare

Pentru un început de săptămână cât mai reuşit şi ritmat... de ce nu? 

Aceste minciuni

Am crescut crezând în poveştile cu zâne. Cu prinţese. Cu fete bune şi fete rele. Cu domniţe oropsite de mame vitrege, ai căror taţi jucau un rol neesenţial în tandem (momentan neluând în calcul copiii, pentru că ideea cuprindea, în fapt, un "el" molâu şi o japiţă, destinul copiilor fiind determinat de aceste două personaje principale). Am crescut citind despre conduri, despre delicateţe, despre eleganţă, despre cum faptele bune vor primi un răspuns pe măsură, în timp ce celor rele li se plăteşte cu aceeaşi monedă. 

Cineva spunea că ne-am îndoctrinat, că ne-am imbecilizat, că ne-am robotizat şi că ne-am spălat creierul cu ajutorul poveştilor. Viaţa reală nu e ca-n poveşti, e opusul lor. Fă bine şi vezi că ţi-o iei peste bot la modul neelegant, dar practic.

Nu e de mirare că părinţii de acum nu mai ştiu să îşi educe odraslele. Dacă îi citeşti poveşti cu zâne, faci din copil un idiot fără speranţă. Dacă nu îi citeşti, îl forţezi să se robotizeze, îl îndrumi spre o lipsă de creativitate şi de imaginaţie pe care timpul n-o va compensa. Citeşte-i, şi va avea, poate, un vocabular mai bogat decât colegii săi, dar va deveni visător, imaginativ şi nerealist. Nu-i citi, şi va avea vocabular limitat, redus, dar va cunoaşte valoarea banului şi îşi va crea idealuri practice. 

Plătim toată viaţa pentru felul în care am debutat în viaţă. Ducem în cârcă erorile educaţionale făptuite de părinţii noştri. Poate e şi motivul pentru care am o admiraţie sinceră pentru cei ce îndrăznesc să devină părinţi. Dacă nu e nebunie, e un curaj extraordinar. Faci un copil care are mari şanse să devină principalul eşec al vieţii sale. Copilul va deveni un ratat prin excelenţă dacă nu va avea mijloacele de a-şi schimba traiectoria impusă. Dacă nu va şti să aleagă, din timp, un alt traseu. Dacă nu-l va alege pe cel corect. 

Aceste minciuni legate de viaţa în doi, aceste minciuni cu happy-end, aceste minciuni în care dragostea dezinteresată e mai puternică decât orice, aceste minciuni - ar trebui amendate. Autorii lor ar trebui să fie pedepsiţi. Parcă "Fahrenheit 451" începe să aibă o logică imbatabilă! 

Holografica

Deşi multe dintre cântecele lui Holograf sunt asemănătoare, având doar unele nuanţe schimbate, există piese de care prind drag la prima audiţie. Când am auzit pentru prima oară următoarea, am fost sincer impresionată. Cred că mai mult datorită mesajului transmis, care este, într-adevăr, minunat, aş zice: 

Poveste fara nume

"Iubirea noastră a fost o îndelungă luptă pentru înfrângere", declara, în piesă, "anonimul veneţian".

Am revăzut povestea. Alta, de fiecare dată, pentru că actorii "mei" sunt capabili să modifice textul, să adauge, să scoată segmente, să îl adapteze, să fie în ton cu sala, cu publicul. Şi fac asta cu atâta naturaleţe, cu atâta profesionalism, cu atâta drag, încât te fac să te gândeşti: "Dacă nu ar fi fost actori, nu ar fi fost nimic!!"

Am fost emoţionată de la bun început. Pentru că povestea e despre doi oameni care s-au iubit şi continuă să o facă şi după ce s-au despărţit. În ciuda umorului, a glumelor prezente pe tot parcursul piesei, eu am simţit cu toţi porii durerea pe care o ascundea povestea. Am simţit-o atât de acut încât mi-am pătat bluza cu rimel. N-a fost ceva neaşteptat când, la omagiile de final, protagonista şi-a aţintit frumoşii ochi albaştri într-ai mei, pentru o clipă. Ne-am simţit una pe cealaltă. 

Spectacolul ăsta se joacă cu sala plină, mereu. Lucru oarecum deranjant, pentru că publicul tânăr aude şi vede doar spectacolul, doar amuzamentul, doar ceea ce aparent e trivial, incapabil să recunoască subtilităţile. Prin urmare, unele replici s-au pierdut, datorită râsetelor tinerilor spectatori care nu rămăseseră să vadă X Factor la televizor. Comentariile ulterioare au fost cele aşteptate. Nu poţi da mărgăritare porcilor. Tinerii sesizaseră doar că protagonistul alunecase pe scena plină cu apă, la finalul spectacolului. A fost teribil de interesant să îl vezi pe Zoli alunecând, nu-i aşa? După o oră şi jumătate de dramă, noi râdem pentru că Zoli a alunecat pe scenă. Pe tineri îi însoţeşte, din ce văd, un fin spirit de observaţie. Bravo lor şi educatorilor lor, fie că e vorba de părinţi sau profesori. Generaţie pierdută. Înecată în superficial şi aparenţe. 

Dincolo de aceste neajunsuri, "iubirea noastră a fost o îndelungă luptă pentru înfrângere" mi-a amintit de ce a fost odată. Cândva.

Beyond borders

Nu îl văd pentru prima oară. Probabil nu a fost ultima oară când l-am văzut. Interesant, de fiecare dată îl văd cu alţi ochi. 

E un film despre iubire, despre sacrificiu, despre renunţare la sine. Te face să te întrebi: dacă o femeie a fost capabilă de toate astea, or fi existând şi bărbaţi în stare să le făptuiască? 

Avem o petrecere, avem mondenism, avem convenţionalism, avem doi soţi, aparent snobi - deşi ea se depărtează de această trăsătură cu prima ocazie - care nu întârzie să apară - la chiar acea petrecere, odată cu sosirea misionarului însoţit de copilul etiopian înfometat şi oarecum robotizat din acestă cauză. Avem un manifest, o răzvrătire, o încercare de a-i trezi la realitate pe cei cărora părea să le pese doar de lumea lor, şi poate că aşa şi era. Doctorul este un personaj excentric, care îmi creează impresia că şi-a făcut un ţel din salvarea omenirii tocmai datorită incapacităţii de a exista în condiţii normale, pentru că pentru a face asta, pentru a exista firesc, ai nevoie de un curaj nebunesc! În privinţa asta, îndrăznesc să afirm că doctorul este un laş. Incapabil să îşi asume idealuri mici pe care să le ducă la bun sfârşit, acesta doreşte să salveze lumea de plăgile care au măcinat-o dintotdeauna. Răzvrătit şi rebel, aparent convins de realismul idealurilor sale înalte, neconvenţional, doctorul reuşeşte să îi intrige pe cei prezenţi, să îşi atragă antipatii şi să o impresioneze pe tânăra doamnă prezentă la acea petrecere. Ea decide să se alăture idealurilor doctorului, care nu i se par nici îndepărtate, nici nerealiste, ci tangibile şi cutremurătoare. Părăseşte cuibul cald şi confortabil în care se află şi merge să se alăture misiunii etiopiene, în care îşi investeşte economiile. Tipul o abordează într-o manieră mai degrabă grosolană şi brutală, privind-o cu nepăsare şi sarcasm. Doamna nu se descurajează, pune umărul la treabă, asumându-şi, aşadar, idealul unui străin care nici măcar politicos nu era. Dialogurile dintre ei nu sunt sensibile, doar doamna este, cu toate astea întrezăreşti schimbarea din caracterul ei. Poate mediul familial nu îi oferea perspective calde, în ciuda confortului fizic? După acţiuni mai mult sau mai puţin previzibile, după o pseudo-idilă, în care ea oferă totul fără să pretindă mare lucru, după răbdarea cu care îşi însoţeşte fiecare gest, realizezi că "acasă" nu îi oferă lucrurile de care are nevoie, "acasă" însemnând un soţ şomer şi infidel căruia nu îi reproşează mai nimic, conştientă de inutilitatea gestului, probabil, "acasă" însemnând datoria faţă de un copil, al lor, căruia îi este o mamă devotată. Aşadar, doamna noastră ajunge să îşi idolatrizeze eroul, să se dedice, în alt fel, idealului lui, să îl susţină prin toate mijloacele care îi sunt la îndemână, fără a-i fi, deopotrivă, neapărat comode. Decizia de a pleca în Cecenia spre a-l salva atunci când este luat prizonier nu mai şochează, fiind oarecum firească, previzibilă, aşteptată. 

"Beyond borders" este, în final, o poveste despre dăruirea de sine. Despre renunţare. Despre asumarea idealurilor persoanei iubite, asumare în care crezi cu mai multă sinceritate şi tărie decât iniţiatorul lor. Povestea te face să te întrebi dacă un el aflat într-o situaţie similară ar fi procedat la fel. Daca în locul lui Sarah s-ar fi aflat Nick, ar fi făcut aceleaşi sacrificii? Ar fi iubit la fel? Ar fi murit la fel? Ceva mă face să cred că nu...

Ganduri mute

Sunt situaţii în care eroul meu, aflat pe piedestalul creaţiei, reprezentat, în genere, de vreun scriitor, mă face să mă întreb cât de imuabile sunt legile sale. Cât de incontestabile. Cât de adevărate. 

Ileana Vulpescu face parte din topul preferaţilor mei. Are o luciditate ieşită din comun, refuzând să se şi să amăgească, de unde întrebările. 

"Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea", afirmă ea la un moment dat. Când prima oară am citit asta, a fost ca un fulger care mi-a luminat viaţa şi mintea, aflând că li se întâmplă şi altora. Poate (sigur) am greşit atribuindu-le tuturor aceeaşi stare. Poate că e o stare de har, cea pomenită de Zeiţă. Poate doar "cei aleşi" au parte de ea. Pentru că, în situaţii similare, când unii iubesc acasă, îi vezi schimbaţi în rău în toate celelalte aspecte. Îi vezi isterici, grăbiţi, insensibili şi fanfaroni în loc să fie generoşi. Generozitatea mai e generozitate dacă despre ea ştie doar obiectul dragostei tale? De ce nu se transpune în toate activităţile, în fiecare acţiune, determinându-te să fii nu tâmp, ci zâmbitor şi optimist, cum numai îndrăgostitul poate fi? Dacă dragostea nu te învaţă lecţia generozităţii universale, ce titlu mai poartă ea?... 

Psihologia crimei

Psihologia crimei - nu, postarea asta nu va fi o trimitere la serialul cu acelaşi nume, din care nu am văzut vreun episod. 

Am citit, de curând, "Rebecca". Romanul e scris în stil autobiografic, personajul care relatează faptele fiind, poate, cel mai străin de ele, în fapt. Pentru ca rezumatul să fie scurt, un burghez englez cunoaşte la Monte Carlo o duduiţă ştearsă, care îndeplinea cu mai mult sau mai puţin succes rolul de companioană a unei doamne nu la fel de bogată, însă teribil de snoabă, doamna având ochi doar pentru cele mai sonore nume din burghezia de pretutindeni. Maxim de Winter devine un soi de salvator al duduiei, pe care accesele de teribilism ale celei care o plăteau o umpleau de ruşine, de altfel. Devine salvatorul ei determinând-o să se îndrăgostească de el (până aici nimic condamnabil, totul pare oarecum firesc - care dintre noi ar spune "nu" când un tip aparent matur, aparent echilibrat, frumos, cu bune maniere şi bine îmbrăcat s-ar arăta interesat?). Maxim de Winter decide să o salveze definitiv pe autoarea al cărei nume nu îl vom afla niciodată, însurându-se cu ea. Şi-şi duce nevasta pe domeniul său, după ce luna de miere se întâmplă la Veneţia. Pe domeniu, snobismul care o caracteriza pe doamna a cărei companioană fusese asta mică era generalizat. Servitorii au menirea de a fi antipatici, cu toţii, parcă ar avea vreun merit pentru că servesc pe proprietatea cu un nume, într-adevăr răsunător: Manderley. Nişte servitori antipatici, ţepeni, imobili, cu priviri care te îngheaţă, fiind genul de oameni pe care preferi să nu îi ai lângă tine, dacă e să mă întrebi - bineînţeles, pe mine, care nu am aterizat în astfel de medii vreodată, nevoită să trăiesc mai apoi acolo. Ca să pună capac la toate, servitorii o mai au în frunte şi pe baba aia greţoasă, doamna Denvers, a cărei privire era toată dispreţ, gheaţă, formalism rece şi superioritate. Bun. Până aici e OK. Până aici înţelegem că nimeni şi nimic nu o încuraja pe tânăra mireasă să pună piciorul în prag şi să înceapă să ordone. Era în minoritate, supusă bârfelor celor din jur şi celor din casă, care, de altfel, ar fi trebuit să privească cu sfinţenie alegerile stăpânului lor, nu să le conteste pe la spate, că nu de aia îi plătea Max de Winter. Dar, trecând peste asta, povestea care ni se dezvăluie e de-a dreptul oribilă. De la doamna Denvers, care nu s-a abţinut O CLIPĂ din prezentarea fostei soţii, învăluind-o într-o pătură a perfecţiunii de care ea era într-atât de convinsă încât a lămurit-o şi pe asta tinerică să creadă în ea, până la comparaţiile făcute de cei din vecinătate (ceva de genul: "Da... tu eşti aşa... Ce să zicem noi? Un şoc - Rebecca era atât de mirobolantă, perfectă, n-are rost să-ţi povestim, dar eram mai bogaţi doar pentru că o cunoşteam şi catadicsea să ne arunce câte o privire" - comparaţia cu femeia generoasă care arunca un os câinelui nu a traversat sinapsele nimănui, ăştia toţi fiind fascinaţi datorită puterii de atracţie exercitate de o femeie extrem de frumoasă, de elegantă, de manipulatoare, cât să îi facă pe toţi să creadă că era ireal de perfectă).  Aşadar mireasa nu prea avea condiţii propice spre a se simţi ca acasă în asemenea mediu, Maxim, bărbatu-său, fiind preocupat mare parte din timp cu administrarea moşiei, şi lăsând-o să se descurce pe cont propriu. Şi asta înţelegem. Marele "de ce" intră în scenă atunci când aflăm că, în loc să îşi divinizeze superba nevastă, aşa cum credea asta mică şi toată lumea din jur, Max de Winter o ura. O ura din rărunchi. Nu fără motiv, dacă citim despre falsitatea, lipsa de moralitate şi de principii, ironia, viaţa dublă, teatrologia care o caracterizau pe Rebecca. Rebecca era atât de egoistă, de ironică, de antipatică, încât nu aveai cum s-o iubeşti când vedeai cu adevărat cine e. "De ce"-ul meu devine chiar mai accentuat când înţeleg că, deşi traiul cu ea îi devenise nesuferit soţului, el a rămas captiv într-o căsnicie de faţadă, de convenienţă, doar pentru a da bine în faţa lumii. Ea nu avea cum Dumnezeu să îl şantajeze. Iar el acceptă compromisul şi coarnele. Iar, când nu mai suportă, îşi împuşcă nevasta în casa de pe plajă, îi ascunde cadavrul pe vasul pe care i-l cumpărase, şi îl scufundă. Câinele fidel care fusese doamna Denvers nu acceptă moartea celei pe care o diviniza. Eforturile depuse pentru a-i păstra vie imaginea sunt de-a dreptul patologice. Întrebarea mea este: de ce un divorţ ar fi fost mai degradant decât o crimă? De Max de Winter vorbim aici. Finalul "Rebeccăi" nu aduce cu el un sentiment de uşurare, mistuirea în flăcări a domeniului nu clarifică lucrurile, iar cititorul nu simte vreo eliberare bruscă pentru că ajunsese la finalul poveştii. 

Urmarea, scrisă de altă autoare (recunosc că nu îmi plac romanele de genul, sunt departe de cele originale, şi, când mama-autor al unei creaţii spune: GATA, înseamnă că e gata, sfârşit, nu mai e nimic de spus, de scris, de adăugat), aduce chiar mai multă obscuritate în ce îi priveşte pe supravieţuitori, anume pe cei doi soţi de Winter. Doamna este un personaj complet lipsit de păreri, incapabil să articuleze câteva cuvinte de una singură, aş zice. Un caracter moale ca o cârpă, asumându-şi rolul de îngrijitor al soţului. Ea îl fereşte de emoţii puternice, are mare grijă ca nu cumva el să afle frânturi din speranţele şi dorinţele ei, ca să-l protejeze, pare o simplă umbră, ale cărei entuziasme sunt sporadice şi trecătoare. Se consideră un caracter puternic, pentru că i se pare că îşi fereşte soţul de emoţii, însă e perfect incapabilă să-şi comunice, cu voce tare, micile dorinţe, micile vise, micile speranţe. Femeia asta nu a verbalizat in viaţa ei: "Mi-ar plăcea să". Da, spera la nişte lucruri - voia copii, voia o casă, sătulă de atâta pribegie, dar o dată nu a îndrăznit să viseze cu voce tare! Parcă îşi făcuse un scop în viaţă din a conversa doar la nivel superficial, temându-se continuu de efectele pe care vorbele sale le-ar putea avea asupra soţului. Apariţia celor mai urâte personaje din volumul anterior nu este nefirească, trebuia să existe, pentru ca povestea să pară că are continuitate şi că ar conţine şi elemente surpriză, însă finalul poveştii este mai previzibil pentru cititor decât pentru nevasta care rămăsese, fidelă, în umbră, temându-se să deschidă vreodată gura. 

Poate sunt mult prea critică. Nu am citit recenzii ale cărţilor, acestea sunt strict impresiile mele. Neiertările mele sunt la adresa personajelor secundare, pentru că despre cel principal,  reprezentat de Rebecca, o femeie cu un caracter infect, nu pot spune decât că nu-şi găsise naşul. Că un personaj cu personalitate puternică i-ar fi administrat nişte corecţii de să le ţină minte. Chiar dacă era un personaj impulsiv şi cu înclinaţii spre rău, Rebecca nu era dracul. Oricât de dominantă, nu era ubicuă, oricât şi-ar fi dorit asta. Trebuia să existe o metodă de "îmblânzire a scorpiei", mă gândesc, numai că nimeni nu a avut inspiraţia sau interesul de a o găsi.

Aşadar... romanul iniţial, deşi bine scris, e nerealist, cred eu. Sau poate că unii dintre noi cunoaştem şi în viaţa reală asemenea poveşti?... 

Sfârşitul înceţoşat al primului roman se datorează cenuşii. Pentru ca tot ceea ce clarifică cel de al doilea să fie inutil, aş spune... 

Surprinzator

În zile cu parfum de miere s-a strecurat şi-un sunet venit parcă de departe, armonios şi cald şi tandru ca o mână ce-ţi şterge, fără plată, obrazul plâns. 

A fost una din cele mai frumoase surprize din viaţa mea să îl aud pe Horia Brenciu interpretând, atât de adevărat, "My way"! Mulţumiri, Horia!

Crocant de septembrie

 Îţi aminteşti? Erai aproape copil. Neştiind cu certitudine ce era bine sau rău, nevoind să afli neapărat, pentru că în ochi aveai loc pentru soare, poveşti, seriozitate şi iar seriozitate. Şi într-o zi ai descoperit umorul, cu capacitatea sa de a face totul mai accesibil, mai simplu, mai uşor de răsturnat! Mai... crocant! 

Bibelou de portelan

S-a demodat. Se mai întâlneşte la tineri, la (unele) perechi, din ce în ce mai puţine, mai ales dacă vorbim de sentiment în deplinătatea lui. 

Au cântat-o poeţii, au cântat-o marinarii nerăbdători să se întoarcă, temporar, pe ţărm, pentru a-şi întâlni iubitele, o cântă firele de iarbă când se îndrăgostesc de soare, o fredonează păpădii când se dezmiardă în roua verii, o adulează păsările şi valurile mării, şi e-atâta poezie în aer atunci când ea e la cârmă. 

Mă doare s-o privesc cu scepticism, însă acesta e drumul meu. 

Pe ramuri, frunze atee îşi împletesc căderea cu ploi de toamnă, în timp ce visează la anul ce va să vie. 

Normalitate

În contextul în care se tot vorbeşte de "oameni defecţi", astăzi m-am întrebat cum o fi arătând omul normal. Fără stricăciuni. Fără daune. 

Să fie reprezentat de cel care din tinereţe îşi asumă un ţel şi care luptă pentru împlinirea sa? De cel căruia îi iese faza asta? Exemple? Ar fi. Zoltan s-a visat, încă din gimnaziu, actor. Şi actor a devenit. Colegii lui de clasă povestesc cu simpatie că Zoli era menit să fie actor. Că se maimuţărea cu graţie în toate pauzele şi că nu i s-ar fi potrivit nimic altceva. Corect. 

Dar ceilalţi? Ceilalţi oameni? Ceilalţi actori? De ce colegii lui nu au aceeaşi reputaţie? De ce nu au acelaşi har? De ce îşi întrerup cariera pentru a deveni soţi, soţii, taţi şi mame - sacrificând idealul sau împărţindu-l la (minim) doi?

De unde rezultă eşecul unei cariere sau vieţi? Chiar suntem toţi lipsiţi de ideal? Sau ne asumăm idealuri lipsite de concreteţe? Peste puterile noastre? Îndrăznim să visăm prea înalt sau prea jos? Care e reproşul esenţial care s-ar putea aduce vremurilor noastre?... Ce înseamnă... normalitatea, că de patologic ne tot lovim?? 

Taceri regale

Nu ştiu alţii cum sunt, eu apreciez piesa şi mesajul său ca fiind... sublime. Reprezentative pentru ce are mai bun sufletul românesc în el.

Sa mori din dragoste de viata

Să scrii într-un loc public înseamnă să expui părţi, fragmente din inima şi din sufletul tău, conştient că pentru acele părţi vei fi judecat şi, dacă e cazul, exonerat. 

"Ţine, ia, acesta este sufletul meu". 

E un risc asumat. Şi toamna îl face chiar mai amar decât intenţionam. Dar, dacă amarul e împletit cu armonii, poate fi mai uşor de iertat.

În globul de cristal al timpului s-a mai înfipt un anotimp. Ca un spin în pieptul păsării spin, care se sinucide din dragoste de viaţă.

Anotimpurile sunt ceva atât de ciclic. Atât de firesc. Nu ştiu de ce primăvara nu este atât de inspiraţională pentru mine cum e toamna. Îmbătrânesc? Mor? Zi de zi câte puţin, e o certitudine. Dar toamna mi-aminteşte cât de frumoasă poate fi viaţa, cu apusurile ei ruginii cu tot. Cu soarele anemic, cu galbenul mai galben ca niciodată, cu încăpăţânarea de a străbate şi de a o lua de la început într-un alt an... 

Blue Cafe

Pentru zilele în care te copleşesc. Grijuri, îndatoriri, dar, mai ales, muzici... 

Te recunoşti om. Cu limite. Cu defecte. 

Făcând un rezumat al multor ani, constaţi că, profesional, toţi şefii ţi-au fost interpreţi de muzici şi melomani. Cu o iubire pe care nu o puteau păstra secretă, pentru că le încingea măruntaiele, astfel că o împărtăşeau, generoşi, măcar în privinţa asta, celorlalţi. Dacă fosta şefă lucra fluierând, de ajunseseşi să auzi sunetele acelea lipsite de sens sau coerenţă şi când mergeai singură pe stradă, aici a existat, mai întâi, dragostea pentru Rammstein. Te uitai uneori cu coada ochiului la videoclipuri - înţelegeai că au un sens, un substrat, un ceva pe care doar unii, doar fanii îl pot pătrunde, iar tu vedeai doar nişte băieţi mari, care refuză să se maturizeze, care încă poartă măşti de balaur, ca la Halloween, care încă se joacă cu focul, care, de dragul senzaţionalului, grohăie precum porcii, şi le iese. Asta a durat o vreme. După care gusturile s-au împărţit. De pe acum se ascultă când hard-rock extrem, când "Cavalleria rusticană". Nah. Aşa, pentru liniştea ta. A ta? A cui?

Nu mai faci eforturi să înţelegi. Gusturile sunt prea variate ca să aparţină aceleiaşi persoane. Personalităţi multiple? Nu. Doar căutări ale sinelui, probabil. Zgomotoase căutări ale sinelui, mai ales câtă vreme condiţiile necesare pentru asta nu sunt întrunite. Te poţi căuta şi te poţi găsi dacă te cauţi cu sinceritate. Poate că totuşi unii nu mai pot trăi fără o paletă diversificată de genuri muzicale pe care să le asculte fervent. Întrebarea, de bun simţ aş zice, e... cât de intoxicat să fiu cu anumită treabă încât să doresc, cu orice preţ, să o împart cu ceilalţi, cărora nu ne spune nimic, parţial pentru că m-am îngrijit de asta?

Lucrurile sunt ceea ce ar trebui să fie, probabil. Muzica taie din elanul dialogurilor. Te fereşte de efortul de a-ţi deschide gura prea mult, şi ai scuze: asculţi. Te concentrezi. 

Şi totuşi, despre om se spune că e un animal social. Ce ai în minte când îi impui celuilalt animal social de lângă tine să asculte ceva până la limita cu nebunia? 

Îţi place o piesă. O asculţi cu drag. De zece, douăzeci, patruzeci de ori pe zi. Fă testul. Ascult-o, în aceeaşi zi, de dimineaţa până seara. Vezi cu ce gust rămâi. Vezi dacă a doua zi mai vrei s-o auzi. 

Of. Nu credeam că muzica poate fi un blestem. Se pare însă că, dacă încape pe mâinile cui nu trebuie, devine. 

Iubiri proletare

Mă aflam într-o încăpere. O încăpere care nu avea nimic neobişnuit. Atmosfera o făceau oamenii. Mai mici sau mai mari, pe cum i-a lăsat Dumnezeu. 

Când micuţa doamnă divorţată s-a apucat de prelegeri, am crezut că sunt singura care rămâne uitându-se ciudat la ea. Pentru că micuţa doamnă îşi presară prelegerile cu ticuri - verbale şi nonverbale, cască ochii chiar mai mult decât îi căscase Cel de sus, pentru a sublinia importanţa spuselor sale, şi are nişte filozofii de viaţă foarte date dracului, dacă mi-e permis să mă exprim aşa. Micuţa doamnă vorbeşte cu emfază despre calificarea profesională a părinţilor ei atunci când îi stropeşte pe alţii, clipind des, cu noroi. Alţii e mai bine să nu se afle de faţă, ca să fie tacâmul complet, dar, dacă sunt, niciun bai. "Copilul de psihiatru din mine a descoperit nişte aspecte la actorul cutare, aşa că te rog să mă crezi că ştiu ce spun - e gay, tu!", face, oripilată. După care îl abandonează pe actor şi trece la cineva mai apropiat, cunoscut de mai mulţi prezenţi: "Nu ai observat că gesturile sale seamănă cu ale actorului? Îţi spun eu - e şi motivul pentru care a divorţat. X-ulescu e gay! Eu observ lucrurile astea, înţelegi?" Tot micuţa doamnă, care nu ar fi o doamnă dacă nu ar avea pasiuni atipice, îşi chinuie fiul pentru că ţine morţiş ca acestuia să îi placă să bată la tobe. Îl duce la ore de pian şi se pun la curent cu tot ce mişcă în lumea muzicală. "Imaginează-ţi că_copilul mi-a atras atenţia asupra plombelor de amalgam! Îţi dai seama... dacă_copilul a observat, trebuie să le schimb, să-mi pun plombe albe!" Gândeam că o fi vreo somitate recunoscută copilul, dar nu, copilul are vreo 5 ani, deci, dacă părerile lui nu sunt unele pe care te poţi baza, nu te mai poţi baza pe nimic. "Tu - eu am ajuns la concluzia că suntem un oraş de proletari!!!", i se adresează principalei victime, neţinând cont că nu erau doar ei de faţă. Iar cuvântul "proletar" căpătase o nuanţă ruşinoasă, pronunţat de ea, de parcă ar fi vorbit de sifilitici, retardaţi sau nespălaţi. Necazul legat de proletari era că nu e promovată cultura aşa cum se cuvine în oraş, şi asta li se datorează proletarilor. Femeiuşca asta trebuie că în cei aproape 40 de ani de viaţă s-o fi înconjurat doar de intelectuali de teapa ei, cu gusturi ca ale ei, lucru care mă face să mă întreb de ce dracului o fi înşelat-o şi părăsit-o bărbatul, neproletar, ci, cu siguranţă, intelectual rasat. 

M-am uitat la ea - nu eram singura în culpă. Îndrăzneam să respir aerul august din preţioasa ei vecinătate. Copil de proletari, genul de oameni simpli, fără pretenţii, le eram recunoscătoare alor mei că nu mă împiedicaseră să aspir la mai mult. Şi că ăla o fi motivul pentru care eu nu spun, ca micuţa doamnă divorţată: "Poţi să copii", ci spun: "Poţi să copiezi".

Adela mi-a trimis noaptea trecută un SMS. "Sunt la o apă minerală şi la o bere proletară :)) cu Sergiu". Am izbucnit în râs şi-am zis că data viitoare am să vreau să-i însoţesc. Să facem din proletariat un motiv de mândrie, urmând exemplul micuţei doamne care "de ziua mea mi-am oferit... " (ce credeţi că îşi putea oferi o persoană care vorbeşte cu scârbă despre proletari?) nişte bilete la Scala!" Aşa ne mai venim în fire, alteţă. 

Şi nu, nu-mi sunteţi antipatică. Augustul dv. fund nu merită să cheltui pe el nici cel mai mic sentiment. Mulţumesc doar pentru lecţie. De pe acum multe lucruri vor beneficia de atribut: iubirile vor fi proletare, drumurile la fel, macii Tinei ar putea să îngroaşe rândurile şi să fie şi ei nişte maci proletari, din solidaritate... Şi Doamne, bine-i să poţi râde - dezinhibat, în prezenţa celor ce gândesc asemănător.

Furia ingerilor

Mereu mi s-a părut că Sidney Sheldon scrie copleşitor. Îi citeşti cărţile aşa cum ai vedea un film care se scurge cu repeziciunea unui râu, cu sufletul la gură. E şi motivul pentru care mare parte din scrierile lui se află în biblioteca mea. Cu Sheldon nu ai surprize de genul celor pe care ţi le face John Fowles, ale cărui apariţii nu se aseamănă deloc, însă despre Fowles cu altă ocazie. Surprinzător e faptul că Sheldon nu e nici repetitiv, nici plictisitor.

Am recitit "Furia îngerilor", şi am fost impresionată să constat că citirea avea tonalităţi diferite, impuse de rânduri. Când protagonista a fost nedreptăţită şi agitată, tonalitatea citirii era alertă, nerăbdătoare să afle cum şi dacă o va scoate la capăt femeia aceea. Când lucrurile au intrat pe un făgaş uşor imoral, tonul nu a devenit acuzator, ci înţelegător şi împăciuitor, transmiţând un: "toţi facem greşeli uneori". După care tonalitatea a devenit compătimitoare şi chiar mai plină de înţelegere decât fusese înainte. Îi înţelegi metodele, empatizezi cu ele, o admiri pentru inteligenţă şi înţelegi chiar şi disperarea care a aruncat-o în acel vârtej din care era imposibil să mai iasă, în condiţii normale. 

Finalul te face să te bucuri că femeia era o supravieţuitoare, chiar dacă a plătit atât de scump pentru nişte victorii frugale.

Cam atât despre "Furia îngerilor". Mai mult ar fi de prisos. Şi nu, cartea nu e o carte de dragoste. E o carte de viaţă.

Fenomenul "insula"

Încep să cred că fiecare din noi fiinţează într-un univers al său, propriu, ale cărui interese foarte rar se intersectează cu interesele altora.

Suntem, chiar şi cei mai generoşi dintre noi, egocentrici. Îţi fac bine cu condiţia ca binele tău să nu fie în detrimentul meu. Să nu am de pierdut. Şi mereu avem câte ceva de pierdut. Reputaţie, bani, renume sau maniere, prezente sau de faţadă. În ce măsură un bine cântărit înainte de a-l făptui mai e bine?...

"Nu suntem insule" - e una din teorii. Interacţionăm cu ceilalţi. Dar... o facem? Şi, dacă o facem, de ce  fenomenul "insulă" rămâne nealterat?

Reclamatii ulterioare

Reclamaţiile ulterioare sunt bine-venite. Eu postez opinia pentru că sunt curioasă ce credeţi voi despre ea...

Zadarnicie

Sunt vinovată pentru fiecare clipă în care nu am înţeles lucrurile neînţelese ale lumii. Sunt vinovată pentru că nu am văzut simplitatea acolo unde nu era. Sunt vinovată pentru că, atunci când mi-ai acoperit ochii, am văzut cu simţul. M-am călăuzit empatic şi am rămas eu. Cea pe care atât de mult şi de puţin o ştii. Cea a cărei ochi ai dorit să îi acoperi, să nu te mai poată citi.

Ţi-aş da voie să faci exact la fel. Să îţi laşi mâna peste ochii mei, să citesc în ei zăpada palmei tale. Un singur lucru lipseşte: dorinţa ta.

Cui să oferi când nu are cine primi?

De ce să arzi când mistuirea e zadarnică?

Arhitecturi mintale

O discuţie m-a făcut să îmi doresc să revăd un film de demult. Un film pe care îl văzusem cu mulţi ani în urmă şi care mă intrigase. Problema era că niciunul din noi nu ştiam prin ce anume ne intrigase filmul. Îl văzusem fiecare pe unde ne aflam, eu la mine în oraş, el în oraşul studenţiei sale, eu împreună cu gaşca mea, el împreună cu... dar ce relevanţă are cu cine îl văzuse el? 

Am revăzut filmul, cât să îmi dau seama că memoria uneori joacă feste, că ea însăşi creează confuzii mintale, că amalgamează lucruri, situaţii, scene, că le mixează, le amestecă, iar rezultatul e departe de adevăr. 

Am revăzut, aşadar, în alţi termeni şi alte condiţii, un soi de "Big Brother". 

Într-un imobil impunător din Manhattan se mută o editoare frumuşică, de 35 de ani, la scurt timp după divorţ. Ce şochează la film nu e doar limbajul trivial (e genul de limbaj pe care îl auzim acum oriunde ne aflăm, în cazul în care nu suntem la filarmonică sau teatru, unde auditoriul mai are pretenţii legate de respectabilitate). Şochează scenele de sex. Şochează îndrăzneala. Şochează lipsa de raţiune şi de analiză. Şochează pripa cu care protagoniştii se azvârlu în indiferent ce, de parcă după cinci minute de analiză situaţia ar avea alţi vectori. Şochează instinctele animalice. 

Mă întreb: dacă ar fi să îmi caut o locuinţă, dacă aş găsi ceva într-un imobil rău famat, m-aş arunca, nebuneşte, în vârtej, ca să experimentez, nedând crezare zvonurilor? Dacă aş şti că au fost trei morţi suspecte în acel imobil, mi-aş căuta-o cu lumânarea? M-aş considera imună? 

Mă rog. Editoarea noastră se mută, fără analiza de care pomeneam, şi, când începe să descopere demenţa de care e înconjurată, o priveşte ca pe ceva firesc. Numai finalul o va determina să ia atitudine. Când conştientizează că proprietarul imobilului deţine un control total asupra intimităţii chiriaşilor, când vede înregistrările şi monitorizarea precisă, abia acela e momentul în care realizează că faptul că e partenera de sex a proprietarului nu îi asigură nicio garanţie, niciun avantaj, pentru că, nu-i aşa, partenera de mâine ar putea fi alta. 

Personajul principal nu e proprietarul imobilului şi al monitoarelor, e editoarea asta rămasă iraţională până în momentul în care o realitate mult prea dură o trezeşte din beţia în care fie intrase de bună-voie, fie fusese împinsă de o societate la fel de nebună ca ea.

Aşadar, dacă vreţi sex, instincte animalice, monitorizare, control al propriilor vieţi, urmăriţi asta în SLIVER. 

Sharon Stone va fi la fel de provocatoare, la fel de dezinhibată, la fel de incitantă pentru minţile înfierbântate ale unora. Cred că prestează aşa cum ne-a obişnuit. 

Întrebarea mea e: câţi am fi dispuşi să ne aruncăm în gol, sfidând precauţiile? Şi de ce am vrea să facem asta? De ce am risca? De dragul adrenalinei? 

Unele arhitecturi mintale nu pot fi decât maladive. Aşa cum este şi întreaga construcţie a filmului. Un film lipsit de sensibilitate, brut, care arată tot ce deţine omenirea mai rău, de altfel. 

In filme

În filme, când un cuplu se formează, dacă eşti dotat cu o cotă de sensibilitate, te regăseşti în poezia celor doi, retrăieşti secvenţe pe care într-un moment al vieţii le-ai trăit, poate, şi tu, mai acut sau mai atenuat, dar le-ai trăit, ceea ce se cheamă că nu ai pierdut timpul de pomană ("A walk to remember").

În filme, când o criză apare, cei doi o rezolvă împreună ("When a man loves a woman"), sau se separă, unul rămânând devastat şi făcând eforturi să se readune, celălalt... Dumnezeu ştie ce-o fi făcând celălalt, clar invadat de nepăsare - sau nu ("Pretty woman").

În filme, dacă disconfortul nu e provocat de infidelitate, eroii rămân împreună, încercând să rezolve, să reziste, să-şi fie alături, să se susţină ("Toamna la New York", "Sweet November", "Water for elephants"). 

În filme, dacă disconfortul e cauzat de o presupusă infidelitate, eroii suferă împreună, pentru că la infidelitate nu a luat parte doar unul din ei, ci ea s-a întâmplat cu acordul celuilalt ("Indecent Proposal", "The painted veil").

În filme, nu vedem mai niciodată cum oamenii care se iubesc îmbătrânesc împreună. Poate pentru că nu o fac? Pentru că finalul e tragic sau se încheie apoteotic, când cei doi sunt pe culmi. 

Filmele, la fel ca romanele, deformează realitatea. Te fac să crezi într-o lume ireală, în frumuseţe, în sentimente împărtăşite, în fidelitate şi atracţie. Poate handicapurile sufleteşti se trag de la poveştile din copilărie, cele în care prinţesa era mereu salvată. Asta nu înseamnă să stai cu ochii în zare, nefăcând nimic, aşteptând să ţi se împlinească visul. Înseamnă să fii feminină. Şi calmă, deşi furtunile îţi bat la geam mereu şi mereu.

"Cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura" e una din cele mai mincinoase maxime emise vreodată, şi mă întreb ce minte a putut să emane aşa ceva. Fii bun. Vei fi considerat prost. Fii amabil. Bărbaţii vor crede că le faci avansuri. Zâmbeşte. Vei fi suspectat de intenţii ascunse. Fii modest. Vei fi considerat fals. Fii echitabil. Vei fi luat în râs. Fii sincer. Te vor urî. Fii politicos. Ţi se va răspunde cum nu ţi-ai imaginat. Fii lipsit de răutate. Se vor răzbuna pe tine de parcă le făcuseşi cel mai mare rău. Fii generos. Vei fi refuzat şi atacat şi jignit.

Alternativă? Pliază-te după spiritul vremii. Al veacului. Fii exact ce nu te educaseşi să fii. Fii rău. Fii imprudent. Fii nepoliticos. Fii trivial. În condiţiile date măcar vei fi lipsit de păreri de rău când ţi se va răspunde la fel. 

În viaţă, dacă ai iubit şi la un moment dat te-ai regăsit singur în poveste, nu vei primi explicaţii. Vei avea demnitatea să nu le ceri, dar "de ce-urile" te vor invada, luni, ani în şir. Nu vei înţelege niciodată pe deplin de unde schimbarea de cealaltă parte, câtă vreme tu erai dedicat, învăţaseşi să nu oboseşti cu întrebări sau chestiuni inutile, învăţaseşi ce place şi ce nu place, îţi schimbaseşi felul de a fi cât să corespundă cerinţelor celeilalte părţi. Uluirea va apărea abia în momentul în care, perfect transformat, vei constata că eşti perfect singur în ecuaţie. Că celălalt s-a agăţat de un pretext, de o scuză, pentru a te părăsi şi învinui cu convingere.

Poate a fost vina ta (fanii muzicii pop au tendinţa să se autoflageleze). Poate a fost vina lui, dar nu prea crezi asta. Poate nu a fost vina nimănui, ci aşa trebuia să fie. 

În filme, viaţa e emoţionantă, tristă sau frumoasă, pigmentată cu înţelesuri edificatoare. 

În viaţă, ne bălăcim în infinite "de ce-uri", pe care ni le adresăm nouă înşine, pentru că nu avem pe cine întreba. Cine să deţină răsunsuri la întrebările şi durerile noastre?

Reproş? Autoflagelare? 

Cum să mergi înainte când inima ţi se rupe în fâşii cu fiecare bătaie rămasă? 

Şi ce faci? Continui să zâmbeşti. Nimeni nu e interesat ce ascund ochii din spatele zâmbetului. 

De ce ar fi? E mai simplu să nu fie interesat. E mai simplu să nu ştie. E mai simplu... măcar pentru unii. Şi unii caută simplitatea, calea uşoară, întrebându-se de ce, atât de meritorii fiind, fericirea e la atâţia kilometri distanţă de ei. Măcar de întrebările de genul am fost scutită. E o fericire? Nu. E o resemnare. Te-ai frânt? Şi ce dacă? E bagajul emoţional cu care ai fost prevăzut de la naştere, cu care ai continuat să defilezi prin viaţă. Nu-i pasă nimănui, câtă vreme haina le e protejată de pata neînţeleselor tale lacrimi.

Sentiment

Sentimentul meu de azi este că lumea a renunţat la două culori. Nu mai există alb şi nu mai există negru - ne bălăcim în nuanţe de gri, de rozaliu neplăcut, de portocaliu spălăcit, dar culoarea predominantă e griul. Cenuşiul. 

Nu mai avem graniţe. Nu mai avem "asta mi-e permis şi asta nu". Nu mai avem moralitate, avem însă judecăţi aspre în ce-i priveşte pe ceilalţi. Cu noi înşine suntem prea indulgenţi sau prea exigenţi, judecători parţiali, plătiţi de o conştiinţă de a cărei existenţă nu am fost înştiinţaţi. 

Suntem incapabili să ne evaluăm corect. Ne supraestimăm sau ne subestimăm cu graţie. Ne credem mai buni sau mai răi decât suntem. Ne autoflagelăm când avem de-a face cu isteriile altora, deşi nu ne putem imagina cum reuşiserăm să păcătuim atât de mult într-un timp atât de scurt, însă presupunem că isteria căreia trebuie să îi facem faţă are trimitere la noi. 

Nu, lumea nu mai are graniţe. Şi au dispărut culorile. Nu mai există alb, după cum nu mai există negru. 

Am terminat de recitit, după ani, "Dama cu camelii". Mi s-a reconfirmat un adevăr vechi de când lumea. Anume acela că femeile de o moralitate îndoielnică sunt invidiate, urâte, folosite, dar, în acelaşi timp, privite cu înţelegere. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cineva suferind. "Săracul, ar fi om bun, dar are hepatita B". "Săraca, păcat de ea, ar fi o fată tare drăguţă, ce păcat că a rămas cu cicatricea aia urâtă după accident". Pe ăştia nu îi iertăm. Nu scriem romane despre ei. 

Dumas fiul a avut o copilărie extrem de nefericită, care l-a marcat grav. Ca tânăr, s-a implicat în toate lucrurile imorale ale vremii, ca să le înţeleagă şi să le descrie prin prisma experienţei. Cred că dacă trăia în vremurile noastre, Tom Hanks pe el l-ar fi interpretat în "Străzile din Philadelphia". 

Totuşi, diferenţele nu sunt substanţiale. Prostituatele au fost folosite, rămân folosite şi privite ca nişte femei care asta au ales pentru ele. Unii le vor considera mărfuri, unele le vor admira în secret, dar nimeni nu le va condamna. Mult mai grav e să ai o cicatrice. 

Singura schimbare se referă la eliminarea celor două culori: albul şi negrul au dispărut din conştiinţa colectivă. 

Ce bine că cicatricile sufleteşti nu sunt la vedere. 

Iluzoriu

Dacă mă întrebi ce am mai făcut între timp, îţi voi răspunde că nimic notabil. Nimic deosebit. Am isprăvit "Floarea întunecată", al doilea roman de Nobel pe care l-am achiziţionat, mai puţin suspicioasă decât atunci când am luat "Fără ideal", recunosc. Şi asta pentru că, atunci când vine vorba de Galsworthy, nu mi-e greu să-l recunosc. Dacă îmi dai o carte pe care nu am citit-o, dacă mi-o întinzi deschisă la anumită pagină şi-mi dai un minut, fără să-mi arăţi coperta, şansele să îl recunosc pe Galsworthy sunt considerabile, pentru că scrierile lui au nişte note distincte, aşa cum privighetoarea cântă diferit de orice altă pasăre.

"Floarea întunecată" descrie, după cum rezumă şi criticile, cele trei iubiri ale unui artist. Sculptor de data asta. 

Iubirea dintâi e reprezentată de o femeie măritată. Băiatul are 17-18 ani, ea 35. Zbaterile lui sunt prezente, însă nici pe departe atât de acute cum sunt ale ei. Ea îşi ţese pânza în jurul lui, crezând că impusa condamnare într-o căsnicie cu un bărbat superior ca inteligenţă, însă rece, merită o pauză, un răgaz, o scăpare temporară. Iubirea nu se materializează, din nicio parte, probabil datorită faptului că Mark era un copil, totuşi, aşadar inconstant. 

Iubirea de-a doua se referă la o persoană la fel de măritată ca prima, de data asta de aceeaşi vârstă cu Mark, ale cărei sentimente se materializează, după îndelungi frământări. Nici femeia asta nu se măritase din dragoste, nici ea nu avea niciun sentiment faţă de soţ, atâta doar că, după ce se îndrăgosteşte de tânărul Mark, repulsia ia locul indiferenţei în ceea ce-l priveşte pe soţ. La fel ca-n primul caz, soţul este conştient de ce se petrece, încearcă discuţii cu soţia şi cu concurentul, încearcă s-o recâştige pe cea pe care sufleteşte nu o avusese niciodată, şi, o dată cu pierderea ei fizică, decide să o cufunde în moarte. Episodul este ceţos, se finalizează fără prea multă insistenţă în privinţa dramei. 

Cea de-a treia iubire se întâmplă la 45 de ani, în plină maturitate. Îl regăsim pe Mark căsătorit şi îndrăgostindu-se de fiica de 17 ani a unui fost coleg. Sentimentul este împărtăşit, fata găseşte modalităţi inedite de a-l convinge că îl iubeşte. Aşadar soţia de-aici este pe plan secund, deşi a fost prezentă în toate cele trei episoade, fiecare din parteneri convins că celălalt îl înţelege în prea mică măsură. Dacă de la soţie nu ai mari aşteptări, ea fiind o fiinţă paşnică, modestă, drăguţă dar fără frământări majore, aşteptările cititorului (ale mele, cel puţin) se referă la înţelegerea lui Mark, artistul, superiorul, cel sensibil, sentimental, aparte. El descoperă cu adevărat cu cine trăieşte abia când îi mărturiseşte nevestei pasiunea pentru tânăra apariţie, şi când nevasta se declară dispusă să îl elibereze, convinsă că el merită ce e mai bun de la viaţă. Gestul ei nobil a fost urmat de o fracţiune de luciditate de-a lui, atunci când se întreabă ea alături de cine va îmbătrâni dacă el va pleca, şi cu ce greşise ea pentru ca el să facă una ca asta. În plus, la 45 de ani el realizează că tinereţea atrage tinereţe, că tânăra de 17 ani are o viaţă înainte spre a-şi găsi pasiuni de vârsta ei, în timp ce pentru el episoadele cele mai pregnante ale dragostei apuseseră. 

Mi se pare curios că tocmai soţia nu a reprezentat o mare dragoste. Ea era soţia şi atât. Prezentă, însă mai tot timpul în umbră. 

Oare ăsta o fi destinul fiecărei neveste? 

Am citit cărţi mai bune ale lui Galsworthy, după cum am citit cărţi mai greoaie. Învăţăminte din carte mi-e greu să trag, câtă vreme nu mă regăsesc nici în pasiunile tinereţii lui, nici în cele ale maturităţii, nici măcar în pasiunile damelor pentru el. Fără a fi uşuratice, femeile astea au ceva distinctiv, întâlnit doar la femeile britanice, în general, şi la personajele lui Galsworthy în special. Ceva matur împletindu-se cu ceva copilăresc. Batiste muşcate de ciudă şi mâini frământate de neputinţă. 

Mă întreb ce anume a constituit fericirea personajului principal. Fost-a el oare fericit mai mult de câteva minute, dintre care mai bine de jumătate au fost iluzorii? Dar ea? Soţia? Ei ce bucurii îi fuseseră hărăzite? 

"Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu e decât o iluzie. 

Solutia salvatoare

M-am declarat, nu o dată, adepta lecturii. Da, lectura ajută. Lectura te determină să gândeşti, să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, să îţi lărgeşti orizontul. Ce nu ştiam însă era următorul lucru: 

"Nu am văzut niciodată o problemă care să nu poată fi rezolvată cu o oră de citit" (Charles de Secondat - baron de Montesquieu).

Ei, nene, atunci bravo dumitale. 

Şi mulţumesc pentru soluţia salvatoare. Chiar nu m-ar fi dus capul atât de departe. Nu ştiam că un conflict de stradă se poate rezolva cu o oră de citit. Nu ştiam că senzaţia de foame dispare cu o oră de citit. Nu ştiam că o boală cronică se vindecă la fel. Nu ştiam că lipsa unui loc de muncă se rezolvă în acest fel. Nu ştiam că durerile fizice şi cele spirituale au la îndemână o soluţie miraculoasă. 

Concluzie: când luăm de undeva aformisme, poate n-ar fi rău să aflăm cine naiba le-a emis. Pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, cu atât mai mult cu cât zburătorul nu a avut o existenţă prea tenebroasă, dragul de el. 

Incompatibilitati

Incompatibilitatea lunii iunie se leagă de sinceritate şi drăgălăşenie. Nici astea nu pot convieţui, după umila mea părere. Poţi fi fie sincer, şi-atunci nu vei avea prea mulţi prieteni, fie drăgălaş, şi-atunci vei avea multe subiecte. De bârfă. Nu poţi fi drăgălaş şi sincer în acelaşi timp, decât dacă eşti: 1. îndrăgostit (dar asta trece cu repeziciune, lăsând în urmă un gust amar, al realităţii, cu condiţia să nu fii tâmpit), fie: 2. tâmpit. 

Altă ipostază în care cele două aspecte convieţuiesc nu văd. Dacă vedeţi voi, sunt deschisă la orice sugestie. 

Dezamagire

Am cumpărat "Fără ideal" după ce am citit recenzii copleşitoare referitoare la conţinutul cărţii. Încă nu ştiu motivul pentru care cele mai bine cotate cărţi, cele mai premiate filme, cele mai apreciate melodii îmi inspiră neîncredere de la bun început. De regulă, dacă decid să văd, ascult sau citesc, totuşi, ulterior regret. 

Nici "Fără ideal" nu face excepţie de la regulă. A primit premiul Nobel, iar părerile unor cititori au fost excepţionale. Unora cartea le schimbase viaţa. Alţii erau în stare să reia lectura, în orice moment al vieţii lor, cu aceeaşi plăcere. 

Poate sunt vinovată - am privit cartea cu suspiciune, de la bun început. Nu i-am dat şansa de a se lipi de inima mea. 

Cu toate astea... 

Romanul e scris sub forma confesiunilor unui june aparţinând burgheziei poloneze. Aflăm astfel că acesta rămăsese orfan de mamă, încă de mic, că tatăl încercase să acopere lipsa, prin educaţie, că îi adusese profesori de arte, că îl educase la Roma. Însuşi tatăl, deşi a fost descris pe scurt, mi s-a părut un personaj ambiguu, nesigur, instabil. Încăpăţânarea cu care refuza să ia tratamentele prescrise de medicii pe care îi consulta cu sfinţenie, de câte ori i se părea câte ceva, denotă un caracter imprecis şi labilitate. Pentru că, dacă eşti bolnav, fie refuzi să consulţi medici, în ideea că oricum un sfârşit se va ivi, fie, dacă îi consulţi, mai şi asculţi de ceea ce îţi recomandă. Însă tatăl adoră să se afle în treabă.

Tânărul Leon deţine arta scepticismului. El singur recunoaşte că nu crede în nimic, că e capabil să pună sub semnul întrebării orice, că, dacă azi spune: sunt sănătos mintal, mâine, în altă dispoziţie, ar fi capabil să recunoască precaritatea afirmaţiei şi să se îndoiască de ea. 

Partea "superbă" a personajului e constituită de averea sa fabuloasă, avere care îl scuteşte de orice altă preocupare. În afară de despicatul firului în patru, tânărul Leon, căruia rudele şi cunoscuţii îi prevăzuseră un viitor luminos, nu are niciun ţel în viaţă. Nu îşi doreşte nimic. Nu are nicio ambiţie. Niciun rol de împlinit.

Cum spre o profesie nu a simţit nevoia să se îndrepte, a fost scutit de efortul alegerii. Nu trebuia să analizeze dacă preferă să devină medic sau profesor. Nu. Era lipsit de astfel de probleme - pe care le-aş numi vitale pentru sănătatea mentală a oricărui personaj.

În oarecare împrejurare, mătuşa lui Leon, sora necăsătorită a tatălui său, cea care voia pentru nepot măcar o împlinire familială, dacă de una profesională se putea lipsi, face posibilă întâlnirea dintre Leon şi Aniela, o altă nepoată. Drăguţă, sensibilă, nelipsită de inteligenţă. Leon recunoaşte că o place pe fată şi are ocazia să o cunoască suficient de bine încât să îşi dea seama că ea îl iubeşte. Lucru care nu îi displace, care îl flatează, Aniela fiind o frumuseţe. Tânărul se pregăteşte să îi ceară fetei mâna, însă a doua zi, fireşte, conform caracterului său susceptibil. Asta denotă instabilitate emoţională, în opinia mea. Deşi convins că fata aceea ar fi capabilă să îl facă fericit, Leon speră să intervină ceva care să reprezinte un obstacol în împlinirea visului său.

Obstacolul nu întârzie să apară, chiar a doua zi. Când tatăl lui Leon scrie, de pe patul de moarte, de la Roma, tânărul merge să îi fie aproape şi, după deces, prelungeşte nedrept de mult perioada de doliu, pe care, de altfel, o petrece combinându-se cu o femeie măritată, având un soţ bolnav, o femeie frumoasă însă perfect lipsită de orice sentiment. Leon refuză să scrie acasă, refuză să răspundă scrisorilor de la "tanti", iar, când tanti îl avertizează că pe Aniela o mai curtează şi alţii, se simte uşurat. Nu recunoaşte asta, scrie doar că postura de fată  "de măritat" i se pare degradantă, aşa că, prin aceea că Aniela mai avea şi alţi pretendenţi, ea nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor lui, devine vinovată, iar el îi scrie mătuşi-sii că îi doreşte Anielei fericire cu pretendentul la mâna ei. 

Aniela citeşte răspunsul şi acceptă cererea în căsătorie. În definitiv era abandonată, i se dădea clar de înţeles că nu e dorită, deci încă o dată păcătuieşte înţelegând exact ce se petrecea. 

Eh... dar după căsătoria Anielei cine era cel mai oropsit muritor? Fireşte, Leon. O cunoaşte pe pianista germană Klara Hilst, o femeie enormă, frumoasă, de treabă, din câte vedem până la final, o aduce în Polonia, să concerteze, deşi Leon recunoaşte că nu-i înţelege muzica, mai mult, "în timp ce o ascultam pe domnişoara Hilst cântând, mă gândeam că, dacă pianul ar fi un bărbat care i-ar fi sedus sora, n-ar fi putut să îl bată mai aprig". Tot Leon: "Bucăţile ei au mare succes în lumea muzicală de aici, fiind cotate ca profunde, pentru că, atunci când le ascultă a zecea oară, omul îşi spune: "poate a unsprezecea oară o să înţeleg ceva".

Aşadar se foloseşte de faptul că o cunoaşte pe muziciană pentru a avea pretextul de a se întoarce în ţară. Revăzând-o pe Aniela, nu observă schimbări esenţiale. Nici fizice, dar, mai ales, nici spirituale. Aniela nu devenise soţia înfumurată, distantă, superioară la care se aştepta. Ea rămăsese o timidă, o sfioasă, o modestă, inconştientă de propria-i valoare. În acele momente mintea lui Leon a fost invadată de gândul că, în absenţa soţului Anielei, care, om de afaceri, era plecat prin Orient, ar fi foarte potrivit din partea sa să încerce să o seducă pe Aniela. Cât fusese "fată de măritat" o dispreţuise datorită statutului, acum însă ea era valoroasă, demnă de cucerit. 

O parte importantă din roman e dedicată eforturilor lui Leon de a înfrânge rezistenţa Anielei. Fata rămăsese sensibilă, continua să vadă în Leon ceva ce nu era, un om evoluat, superior, dar statutul de femeie măritată nu îi permitea să aibă sentimente pentru acesta. Bombardată de avansuri, mai subtile sau mai făţişe, Aniela se frământă, se agită, însă reuşeşte să reziste. Se opune atacurilor de orice fel ale lui Leon, nerecunoscând nici măcar o dată că mai simte ceva pentru el. 

Finalul îl falimentează pe soţul aflat mai mereu la distanţă, determinându-l să se sinucidă, Aniela moare, şi, bineînţeles, "plenipotenţiarul" ei candidat decide să o urmeze în moarte. 

Aşadar, ce e de învăţat din roman? De ce ar vrea cineva să recitească aşa ceva, după ce lectura a fost aproape agonizantă, cititorul neregăsindu-se în aproape nimic din cele scrise? 

Cronicile marchează faptul că autorul s-a dovedit un cunoscător aprofundat al psihologiei femeii. Aşa. Şi? Modestia nu e ceva care se educă. O persoană este sau nu modestă, în funcţie de caracter şi gene. Nu vei deveni o femeie modestă, din infatuată cum erai, citind cartea. Iar ca bărbat, mă întreb ce învăţăminte ar putea trage un bărbat din acest roman de Nobel?... Personajul principal mi-a fost şi mi-a rămas teribil de antipatic. Dacă e să remarci ceva, acest lucru ar fi contrastul dintre personaj şi dintre obiectul pasiunii lui, o femeie sensibilă, delicată, dedicată, cumsecade, cu capul pe umeri, personaj de o înaltă moralitate. Cu toate astea, nu voi reciti, sub nicio formă, faimosul roman de Nobel. Iar titlul nu e demn de conţinut, asta cred. Idealul personajului a fost să îşi împlinească, tardiv, o ambiţie pe care a transformat-o în obsesie demnă de mintea sa găunoasă.