joi, 18 octombrie 2012

Ganduri mute

Sunt situaţii în care eroul meu, aflat pe piedestalul creaţiei, reprezentat, în genere, de vreun scriitor, mă face să mă întreb cât de imuabile sunt legile sale. Cât de incontestabile. Cât de adevărate. 
Ileana Vulpescu face parte din topul preferaţilor mei. Are o luciditate ieşită din comun, refuzând să se şi să amăgească, de unde întrebările. 
"Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea", afirmă ea la un moment dat. Când prima oară am citit asta, a fost ca un fulger care mi-a luminat viaţa şi mintea, aflând că li se întâmplă şi altora. Poate (sigur) am greşit atribuindu-le tuturor aceeaşi stare. Poate că e o stare de har, cea pomenită de Zeiţă. Poate doar "cei aleşi" au parte de ea. Pentru că, în situaţii similare, când unii iubesc acasă, îi vezi schimbaţi în rău în toate celelalte aspecte. Îi vezi isterici, grăbiţi, insensibili şi fanfaroni în loc să fie generoşi. Generozitatea mai e generozitate dacă despre ea ştie doar obiectul dragostei tale? De ce nu se transpune în toate activităţile, în fiecare acţiune, determinându-te să fii nu tâmp, ci zâmbitor şi optimist, cum numai îndrăgostitul poate fi? Dacă dragostea nu te învaţă lecţia generozităţii universale, ce titlu mai poartă ea?... 

7 comentarii:

  1. Vorba mare! Si pe cat de mare pe-atat de adevarata.
    Traim intro lume in care toata lumea fuge si fuge dezastros de tare, incarcata puternic de o dragoste mai mult decat pornografica, cu ideologii si conceptii direct individualistice in care rationamentul generozitatii este demult depasit. A-ti pune astfel de intrebari in ziua de astazi e nebunie curata.
    Eu nu ma pot decat bucura de nebunia ta, draga mea Claudia.

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) Mi-am asumat nebunia de a ramane diferita, Adi! De fugit fug si eu, cel mai adesea insa in directie opusa, pentru ca nu ma caracterizeaza spiritul de turma!

    RăspundețiȘtergere
  3. Din câte am sesizat eu, dragostea celor mai mulți nu e una adevărată ci, în cel mai fericit caz, una egoistă. Cel care ”iubește”, de multe ori, îl vede pe celălalt ca pe un obiect uman care îi aparține. De aici și expresiile: ”dacă te desparți de mine, te omor”, ”tu de mine nu vei scăpa niciodată”. Iată, consideră că poate avea drept de viață și de moarte asupra obiectului ”iubirii” sale ca să...își bată joc. După ce s-a săturat (de sex, uneori), femeia mult ”iubită” devine, obligatoriu, curvă, nesimțită,ba chiar ”tu nu vezi ce proastă ești, nu se uita nimeni la tine, dar te-am luat eu de milă”. Bărbații, devin, automat, ”obsedați, bădărani, curvari, golani, cretini, animale” etc. În astfel de relații, generozitatea se menține cât persistă atracția (primară). După ce atracția dispare, cei doi devin, din cauza orgoliilor, dușmani adevărați. După ce le trece și cu dușmănia, se aruncă iar unul în brațele celuilalt și o țin tot așa până când se trezește unul dintre ei. Cine mai iubește azi pe celălalt ca și cum s-ar iubi pe sine? Cine e capabil să îi ofere celuilalt libertatea de a alege singur într-o relație? Cine pricepe că infidelitatea e o vulnerabilitate care are o cauză comună etc? Și, atunci, ce să mai vorbim de generozitatea către ceilalți. E prea mult, parcă nu ține de majoritate chestia asta :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inseamna ca oamenii ar trebui sa se fereasca de iubire asa cum fug de ciuma. Iubirea (sau cum s-o numi fenomenul asta care a inlocuit-o in zilele noastre), in loc sa ii innobileze, ii face josnici. Daca sunt constienti ca vor fi doar o unealta folosita de partener, de ce alearga cu disperare spre asta? Sau sunt inconstienti? Spera... ce? Ca data viitoare va fi diferit? Sau nu tin cont de consecinte, ci vor doar sa fie ca toti ceilalti? Combinati adica? De ce ai face asta daca nu devii fericit si generos atunci cand iubesti si primesti aceeasi cantitate de iubire, cu aceeasi masura? Sunt prea multe intrebari, ma tem, iar raspunsul a ramas eteric...

      Ștergere
    2. Păi, dacă cred în iubire, nu cred că au de ce să fugă de ea. Ideea e să iubească, e cea mai frumoasă stare pe care omul o poate experimenta. Poate că așa cred la început, că iubesc, dar confundă sentimentele, habar n-au, mulți, de ceea ce simt. Unii, da, speră că iubirea va veni pe parcurs, dar ei nu fac nimic pentru asta. Alții, dimpotrivă, cred că nu va mai veni niciodată, dar nici nu ies din relație de...frică: frica de a nu rămâne singuri, frica de a nu se descurca în viață fără banii partenerului, frica de a nu le reproșa părinții că ei au avut dreptate când le-au zis să nu se căsătorească cu X, frica de ce va zice lumea, frica de a nu putea să crească singur/ă copiii etc. Alții, se implică în relații ca să fie și ei ca prietenii lor, să-i vadă oamenii cuplați, dar n-au nicio atracție pentru partener. Iubirea ar fi cu adevărat înnobilatoare și extraordinar de frumoasă, ar reuși, într-adevăr, să schimbe ființa și să o facă generoasă, cu condiția ca oamenii să (mai) renunțe la orgolii. Orgoliul distruge multe relații plecate din iubire și care ar fi avut un parcurs frumos.

      Ștergere
  4. Iar iubirea dezinteresata nu este la moda, prin urmare nu este promovata. Cum de unul singur e greu sa iti stabilesti sistemul de valori, lasandu-te influentat de turma, adopti ceea ce vezi la aceasta, dupa care te intrebi de ce esti nefericit. De ce ai imbatranit inutil...

    RăspundețiȘtergere
  5. E și asta o cauză. Nu cred că a existat/există iubire dezinteresată. Dar, e foarte mult de dezbătut aici. E prea puțin spațiul de pe blog :).

    RăspundețiȘtergere