Peste visul meu devreme începuseră să se aştearnă ploi. Ploi reci, ploi mute, ploi insinuante, cum numai peste case şi peste-oraşe se mai cad. Ploi reci care l-au speriat şi l-au făcut să fugă. Şi l-am uitat, aşa cum uiţi un cântec trist când orizonturile-ţi plimbă aurore boreale pe fruntea realităţii.
În altă zi, acelaşi vis devreme fu-acoperit de-un clopot de sticlă. Îl priveam cum zace cuminte, nemişcat, paralizat de teamă, precum cireşele amare în vremea pârguirii.
Am reintrat în realitate şi l-am uitat.
Sau am crezut că se întâmplă asta.
Eram într-un vârtej. Într-un vârtej fără de cap sau coadă, într-o tradiţie sonoră şi persistentă a prostului gust, într-o reeditare a zilei cârtiţei, Cineva crezând că-ntr-o bună zi am să-nvăţ ceva să mă salvez.
Eram într-o capcană a propriei vieţi, paralizată, iubind-o pentru că nu credeam că altfel se poate.
Eram într-un ocean de frunze îmbibate cu praf de stele, frunze aşternute pe crengile destinului.
Eram... sau poate doar mi se părea, cum se-ntâmpla cu "Steaua" lui Mihai "al nostru".
Ştii cum e când realitatea îţi dă fiori reci pe şira spinării? Te retrezeşti în vis, Cineva mai acordându-ţi o şansă, sperând că vei fi învăţat s-o valorifici. O şansă să schimbi pustiul în livezi, în cupe cu nectar şi-n suflete pereche.
Şi visul curgea la vale, cu limpezime de pârâu.
Acum, că l-am găsit, voi şti că mă-nsoţise, hazardat, tot timpul. Că şi atunci când râdeam, sceptică, rămăsese undeva, sub clopotul de sticlă al sinelui probabil, cursese cu mine prin ploi fără de ani. Că şi-n momentele în care drama căpăta accente de tragedie greacă, sincronă şi amară, visul rămăsese cu mine, mă ţinuse de mână, nu mă pierduse. Măcar el nu făcuse asta.
Acum, că l-am găsit, voi şti că mă-nsoţise, hazardat, tot timpul. Că şi atunci când râdeam, sceptică, rămăsese undeva, sub clopotul de sticlă al sinelui probabil, cursese cu mine prin ploi fără de ani. Că şi-n momentele în care drama căpăta accente de tragedie greacă, sincronă şi amară, visul rămăsese cu mine, mă ţinuse de mână, nu mă pierduse. Măcar el nu făcuse asta.
Ştii cum e să te trezeşti dimineaţa cu ochii picuri de rouă ce zâmbesc destinului?
Şi-atunci mă întreb cum te-aş putea păstra pe mai departe, vis fidel. Cum te-aş putea preface-n parte integrantă din mine, nemodificându-ţi înţelesul şi dând uitării pustietatea şi reculegerea unui prezent învolburat. Învolburat deoarece cu prea multă semnificaţie greşisem a-l înzestra, nemeritat.
Peste visul meu începuseră a se-aşterne ploi. Ploi reci, insinuante, cum numai peste vise mai pot cădea, sperând ca să le piardă.
Mai ştii ce culoare are fericirea?
Nu te-ntreba de-i bine sau e rău. Îndeajuns ţi-ai purtat tăcută cicatricile în lipsa lui.
