Pe 8 martie, când pe stradă înfloreau sandalele, tricourile şi obrajii, la propriu, împreună cu cele 20 de grade din termometru şi cu un soare îmbietor pe o boltă perfect alcătuită, după nişte ore lucrate am sosit acasă, cu trandafiri gălbui şi cu o zambilă roz, de căpătat; mi-am retuşat un pic imaginea, m-am încăpăţânat să păstrez paltonul 3/4 pe mine şi am plecat spre teatru, să văd un "spectacol eveniment de Ziua Femeii", cum cred că îl numiseră. Fireşte că aşteptările au fost colosale. Repertoriul e amplu, cred că e greu să decizi ce piesă ar putea încălzi mai bine inimile doamnelor de ziua lor, aşa că alegerea unei piese pe care nu o mai văzusem promitea mult. Piesa se numeşte "Sorry", actorii, cei pe care îi îndrăgisem din ce în ce mai mult, pe măsură ce vedeam reprezentaţiile "Anonimului veneţian", sunt talentaţi, reuşesc să transmită mesaje clare şi emoţii şi mai clare, aşadar, cu toată oboseala, cu toate cele rele doar parţial depăşite, am pornit spre teatru cu încredere. Am înţeles, încă de la început, că seara va fi specială, că vor fi tombole, câştigătoarele putând beneficia de reduceri la diverse magazine din mall, de cazare pentru o noapte într-un hotel central, împreună cu partenerii sau, de ce nu, de abonamente la o sală de fitness, pentru o lună. OK, fie şi-aşa, dacă aşa a decis directorul teatrului, care este, la origini, actor. Poate a ştiut să facă nişte combinaţii inteligente, care să aducă bucurie spectatorilor la anumite ocazii, însă nu ăsta era esenţialul, gândeam. Şi-a început spectacolul. Actriţa ieşea de după o uşă, cărând, pe o targă, un ceva acoperit cu un cearşaf, ceva care s-a dovedit a fi un cadavru. Aşa am înţeles că femeia lucra într-o morgă. Scena slab luminată, decorul sumbru nu puteau însemna ceva prea bun, nici pozitiv. În timp ce ea încerca să cosmetizeze cadavrul, legându-l cu leucoplast, în spatele ei, ca o arătare, se iveşte partenerul de scenă, care, râzând, o pişcă de fund şi este neobişnuit de vioi, dat fiind ambientul. Un partener îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, contrastând cu cămaşa de noapte în care defila actriţa. Iuri se întorcea din Israel în Rusia, pentru a-şi recâştiga dragostea pierdută, pentru a o duce împreună cu el la o viaţă mai bună. După două ore chinuitoare de spectacol, am dedus că cei doi aveau o fostă dragoste la activ, că el plecase cu mult timp în urmă, adoptând religia iudaică, ca şi ritualurile acesteia, că fusese căsătorit cu o anume Dora, pentru care până la finalul spectacolului nu înţelegem exact ce sentimente nutrise, sau dacă fusese vorba de aşa ceva. De altfel, şi Inna, angajata intelectuală sechestrată în morgă, avea la activ vreo două căsnicii, diluate, despre care, la fel, nu aflăm dacă fuseseră de voie, de nevoie, din dragoste, din interes sau din alte motive la fel de abstracte. Îmbrăcarea rochiei de nuntă denotă faptul că Inna urma să se mărite cu Iuri, şi, la fel, nu aflăm cu certitudine dacă cei doi au făcut sau nu pasul, ei rămânând prizonieri în acelaşi subsol macabru, până la finalul spectacolului, când înţeleg că fiecare trebuie să îşi urmeze drumul, hotărât - fără celălalt.
Aş minţi dacă aş spune că a fost singurul spectacol care nu mi-a trasmis nimic. Nimic înălţător, nimic emoţionant, nimic sensibil, nimic logic. M-am întrebat cui se datorează eşecul. Pentru că mie personal reprezentaţia asta mi s-a părut un eşec lamentabil. Probabil viziunea regizorului se complăcuse atât de mult într-un clar-obscur încât nu reuşise să îşi regăsească, până la final, esenţa. Va fi, la fel ca şi "Casa Bernardei Alba", un spectacol de care îmi voi aminti cu neplăcere, pe care nu voi dori să îl revăd, cu o viaţă, foarte probabil, extrem de scurtă.
Următorul spectacol a fost "Cerere în căsătorie", după Cehov. La acesta am mers pe o vreme urâtă, aşa cum se prezintă de o mulţime de zile, ploiasă, rece, neîmbietoare, şi, cu toate astea, nu am regretat. Alt regizor, alt autor, alţi actori, altă viziune. Pentru că, deşi şi "Sorry" şi "Cerere în căsătorie" aveau drept temă comună o dorită căsătorie, după ce am ieşit de la Cehov zâmbetul mi-a rămas, impertinent, pe faţă, replicile mi se întipăriseră în minte, ideea de bază fiind structurată cu atâta claritate încât nu puteai rămâne neafectat.
Spectacolele şi calitatea lor mă fac să mă întreb ce influenţă are impactul acestora asupra publicului în ceea ce îi priveşte pe cei ce le pun în scenă. Dacă aplauzele sunt hotărâtoare, sau lipsa spectatorilor, sau dacă nu ar trebui luate alte măsuri pentru a verifica părerea spectatorului care se simte câştigat sau, dimpotrivă, furat atunci când asistă la nişte aberaţii de lungă durată. Poate, din respect pentru public, ar trebui efectuate sondaje de opinie pentru a desfiinţa eşecurile şi pentru a promova calitatea, indiferent cui se datorează cele două.
Poate încercarea face parte din normalitate. Perseverenţa este însă devastatoare pentru toate părţile implicate, şi chiar e păcat să ieşi să vezi calitate şi să pleci din sală regretând că nu rămăseseşi, ca o legumă, acasă, unde, chiar legumă fiind, sigur ai fi fost mai câştigat.