duminică, 11 noiembrie 2012

Aceste minciuni

Am crescut crezând în poveştile cu zâne. Cu prinţese. Cu fete bune şi fete rele. Cu domniţe oropsite de mame vitrege, ai căror taţi jucau un rol neesenţial în tandem (momentan neluând în calcul copiii, pentru că ideea cuprindea, în fapt, un "el" molâu şi o japiţă, destinul copiilor fiind determinat de aceste două personaje principale). Am crescut citind despre conduri, despre delicateţe, despre eleganţă, despre cum faptele bune vor primi un răspuns pe măsură, în timp ce celor rele li se plăteşte cu aceeaşi monedă. 
Cineva spunea că ne-am îndoctrinat, că ne-am imbecilizat, că ne-am robotizat şi că ne-am spălat creierul cu ajutorul poveştilor. Viaţa reală nu e ca-n poveşti, e opusul lor. Fă bine şi vezi că ţi-o iei peste bot la modul neelegant, dar practic.
Nu e de mirare că părinţii de acum nu mai ştiu să îşi educe odraslele. Dacă îi citeşti poveşti cu zâne, faci din copil un idiot fără speranţă. Dacă nu îi citeşti, îl forţezi să se robotizeze, îl îndrumi spre o lipsă de creativitate şi de imaginaţie pe care timpul n-o va compensa. Citeşte-i, şi va avea, poate, un vocabular mai bogat decât colegii săi, dar va deveni visător, imaginativ şi nerealist. Nu-i citi, şi va avea vocabular limitat, redus, dar va cunoaşte valoarea banului şi îşi va crea idealuri practice. 
Plătim toată viaţa pentru felul în care am debutat în viaţă. Ducem în cârcă erorile educaţionale făptuite de părinţii noştri. Poate e şi motivul pentru care am o admiraţie sinceră pentru cei ce îndrăznesc să devină părinţi. Dacă nu e nebunie, e un curaj extraordinar. Faci un copil care are mari şanse să devină principalul eşec al vieţii sale. Copilul va deveni un ratat prin excelenţă dacă nu va avea mijloacele de a-şi schimba traiectoria impusă. Dacă nu va şti să aleagă, din timp, un alt traseu. Dacă nu-l va alege pe cel corect. 
Aceste minciuni legate de viaţa în doi, aceste minciuni cu happy-end, aceste minciuni în care dragostea dezinteresată e mai puternică decât orice, aceste minciuni - ar trebui amendate. Autorii lor ar trebui să fie pedepsiţi. Parcă "Fahrenheit 451" începe să aibă o logică imbatabilă! 


6 comentarii:

  1. Se spune că cel mai mare act de egoism este să faci un copil. Pentru că faci acel copil pentru tine, mai întâi, și apoi, poate, pentru el. Cine întreabă un copil dacă vrea să se nască?
    Se mai spune că greșelile copiilor sunt, de fapt, greșelile părinților care nu i-au educat/format astfel încât să se adapteze societății. Așa e, dacă nu va avea mijloacele/voința/dorința etc. să-și schimbe traiectoria, va deveni un ratat al propriei existențe, sau un infractor (depinde de situații). Ai dreptate cu minciunile (aș adăuga eu și ipocrizia care mă obsedează), și eu m-am întrebat de multe ori ce-i cu ele, de ce se perpetuează în halul ăsta. În facultate am trăit primul șoc, apropo de trezirea la realitate. Cât am fost în liceu, am fost mințiți îngrozitor prin dezinteresul profesorilor de a ne conecta la viața reală. Minciuni ipocrite dintre cele mai ordinare despre facultate, serviciu, familie etc. Astfel că, în primii ani de facultate, nu mă interesau banii. Credeam că trebuie să-mi termin studiile cu note mari, iar apoi va veni cineva la mine și-mi va cere să ma angajeze și-mi va da și câți bani am nevoie ca să trăiesc decent. Mai credeam că la locul de muncă trebuie să aplic fix ceea ce învățam, că dacă o să-mi fac treaba bine o să fiu apreciat, promovat și tot așa. Astfel ni se trăncănea zi de zi în liceu: ”învățați (ca papagalii, aș zice eu) ca să vă fie bine”. Mă întreb uluit, oare pe unde trăiau oamenii ăia? În care lume? Cât de ipocriți puteau fi!
    Al doilea șoc l-am avut relativ recent, când mi-am dat seama că totul e o minciună și o prefăcătorie de sus până jos. Pe facebook scriam de curând că cea mai mare dramă a minții mele în prezent e că nu pot știi niciodată de care parte, sau unde se găsește adevărul adevărat. Aproape că nu mai pot privi nimic fără suspiciune, fără să-mi pun întrebări. Nu mai pot lua nimic ca atare. De o vreme sunt în căutare de oameni sinceri, curați, morali, decenți etc. Greu de tot!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În "Despre neajunsul de a te fi născut", Cioran zicea ca singura crimă pe care nu o făptuise fusese aceea că nu făcuse copii. Am tendinţa să îi dau dreptate. Viaţa merge înainte şi fără ca autorul să fi avut urmaşi. În definitiv, cui îi pasă, nu-i aşa?
      Mă faci să îmi amintesc de speranţele şi visele mele legate de maturitate, atunci când citesc ce ţi s-a întâmplat în liceu, respectiv facultate. La mine decepţiile au fost chiar mai timpurii, pentru că încă din gimnaziu am fost îmbrobodiţi cu "scumpii ani de liceu". Ni se vorbea despre liceu de parcă statutul de licean ar fi echivalat cu cel de general în armată. Nu oricine putea fi licean, nu-i aşa? Aiurea. În ţară, din păcate, poate domeniul tău este printre cele mai vitregite, datorită condiţiilor economice. E şi motivul pentru care nu am ales să fac asta... Ai absolvit cu notă mare, ai învăţat, şi jobul nu îţi aduce satisfacţii, ci frustrări, pentru că nu eşti lăsat să îţi faci meseria, ci eşti silit să scrii rapoarte. Cu totul alta ar fi fost situaţia dacă mama sau tatăl tău ar fi fost în domeniu, având un cabinet al lor. Tu ai fi venit, indiferent de media cu care absolviseşi, la loc sigur şi călduţ. Non-problematic. Nimeni nu ar fi fost curios dacă te potriveşti sau nu acolo. Dacă îţi faci treaba sau nu. Nu e singurul domeniu cu astfel de probleme. Cel medical este însă cel mai afectat. Un medic îşi trimite copilul la medicină ştiind că postul nu va fi o problemă pentru copil, după absolvire. În timp ce colegii ăstuia, mai competenţi, vor intra în şomaj după terminarea studiilor.
      Profesorii nu au fost neapărat ipocriţi, Cosmin. Nu cred asta. Cred că au rămas nişte oameni ai timpului lor, prizonierii unor vremuri apuse, incapabili să se adapteze noilor condiţii. Nu propovăduiau nişte minciuni despre care ştiau că sunt minciuni. Spuneau adevărurile LOR proprii şi personale. Pentru că în orice aspect, cât de mic, în afară de cel matematic, în care 1+1 fac 2, există mai multe faţete ale aceluiaşi adevăr, în funcţie de ochiul care le priveşte, respectiv interpretează. Eu numesc asta "porţiuni de gri", care apar involuntar. Ipocrizia e atunci când tu ştii foarte bine că interlocutorul tău e inteligent, şi îi spui, cu convingere: "Cât de prost poţi să fii?", ca să îi faci rău. Ca să îl răneşti şi debusolezi. Când vezi bine că arată excelent într-o zi, şi vii şi spui: "Dar ce-i cu cearcănele astea oribile?" Asta e ipocrizie în formă pură. Multe altele sunt statistici şi erori de interpretare a rezultatelor.
      Stai calm, există o vorbă care spune: "Lume multă, oameni puţini". Nu doar tu întâlneşti fenomenul. Din 100 de persoane cunoscute, cu 95 poţi schimba doar impresii cu caracter general, vorbind despre vreme. Pentru că sinceritatea te-ar descalifica în ochii lor care mereu caută greşeli la alţii, uitând să vadă bârna din ochiul lor înainte să caute paiul în ochiul tău.
      E o realitate crudă, tragică, şi teribil de dureroasă şi pentru mine, pentru că o experimentez des. Trădări şi interpretări aiuristice. Spun un cuvânt care primeşte altă interpretare şi ajunge deformat la urechile te miri cui. Şi iată conflictul.
      Ciudate vremuri. Poate mereu au fost aşa. Totuşi, uneori am impresia că am greşit secolul. Că nu aici trebuia să mă aflu...

      Ștergere
  2. cata dreptate ai...
    nu, nu mai am nimic de adaugat pentru ca ai sintetizat esentialul. e ceea ce gandesc de mult timp.

    RăspundețiȘtergere
  3. Stii ce am constatat in plus, luni seara? Pentru parinti, copiii lor sunt cea mai mare necunoscuta. Povestesc vrute si nevrute despre ei, despre faptele lor, despre planurile lor, cand, de fapt, copiii sunt la kilometri distanta de iluziile parintilor. De oricata ratare profesionala ar da dovada un fiu, parintele tot cel mai grozav din domeniu il va vedea. Cel mai pasionat de munca sa. Cel cu cele mai curate ganduri si intentii. Cel imaculat. Sunt si exceptii, acelea in care parintii isi subestimeaza copiii, insa acelea sunt chiar mai patologice decat primele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. avea mama o vorba: fiecare cioara crede ca puiul ei e cel mai frumos. :) cam asa e cu iluziile parintilor. nu reusesc sa fie obiectivi cand vine vorba de copiii lor. cad in extreme.

      Ștergere
  4. Slava Domnului ca exista prietena mea, care, desi stia vorba, cand copilul era mic era extrem de ingrijorata, vazandu-l urat ca o cioara. Si-a facut griji ca e mama denaturata, insa marturiseste ca fiu-sau fusese monstruos cand era mic! Cand si-a intrebat rudele, peste cativa ani, acestea i-au confirmat: "Asa e, mama, fusese uratel, insa tot al tau era!". :)))

    RăspundețiȘtergere