Considerente cenuşii

"Dar bine-ai venit, amăgire, 

Mai stai, mai durează un pic. 

Această minţită iubire

Oricum e mai mult ca nimic". 

Adrian Păunescu o fi având dreptate? O iubire minţită e mai mult decât absenţa iubirii?

M-am obişnuit cu absenţa iubirii. Poate o simpatie sinceră, o apreciere dezinteresată valorează mai mult decât nişte vorbe pe care nu le crede nici unul din parteneri. 

Galsworthy spunea că în iubire mereu cineva tot sărută iar altcineva tot întinde obrazul spre a fi sărutat. Nici una din ipostaze nu mi se pare de invidiat. Adică n-aş putea să sărut ştiind că nu mi se răspunde la fel şi n-aş putea să primesc sărutul dacă nu aş simţi la fel. Nasol, nu?

Sar de la Păunescu la Galsworty şi mai apoi la House, care zice ceva de genul: "You know how they say, "you can't live without love"? Well, oxygen is even more important". 

Iar după filozofiile astea, mă uit la unii oameni. Mă uit şi, oricât m-aş minţi că micimea lor e un lucru cu care ajungi să te obişnuieşti, dezgustul sporeşte. 

Există mai multe categorii de oameni. Unii care au bani, avere, şi se laudă cu ele. Le au, nu contează cum le-au obţinut, sunt cineva. Sunt alţii care au bani, case, şi spun că nu au. Pe unde merg nu încapi de bocetele, văicărelile şi patetismul lor. Există oameni care nu au bani şi, cu toate astea, au mândrie. Au coloană vertebrală şi, în loc de bocetele aparţinând categoriei "defavorizate" mental, dau din coate, luptă, cu mai mult sau mai puţin drag de viaţă, nu abandonează. Şi mai există cerşetorii, care alcătuiesc o categorie cu totul aparte, de o cronicitate fără egal.

Sunt omul care am devenit ŞI datorită problemelor. Mă întreb dacă m-aş prefera diferită. Să schimb categoria. Să fac din bogăţie leit-motivul sărăciei mele spirituale. Şi nu. Nu aş schimba categoria, nici măcar pentru că atâţia idioţi o cred virgină.