Dimineţile de duminică pot fi atât de antipatice încât te fac să urăşti totul. Urăşti pianul ale cărui acorduri răsună în timp ce tu citeşti alte păreri, alte poveşti, alte drame, în timp ce găseşti asemănări între patetismul tău şi al altora, şi tu, care te credeai, şi, in facto, eşti, unică, cu totul şi cu totul în zadar...
Lumea de-acum nu mai caută unicitatea, nici singularitatea, nici originalitatea. Eşti trendy dacă te conformezi noilor reguli, dacă te plimbi şifonat, dacă îţi pui şuviţe de 14 feluri în păr, dacă umbli cu greutate fiindcă înălţimea tocurilor depăşeşte considerabil înălţimea ta, dacă îţi pui silicoane, dacă te plimbi în merţane, dacă ai pantofi roz şi poşetă turcoaz, dacă te machiezi strident sau dacă, printr-o minune, ai găsit dragostea vieţii tale în persoana unui pensionar italian de 80 de ani cu o avere considerabilă care a dat ortu' popii la doi ani după fericita uniune şi cu averea rămasă ai devenit femeie de afaceri. De succes. În cazul ăsta vorbeşti tare, intri oriunde fără să deranjezi, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-ţi spună că o faci, eşti sigură pe tine, valoroasă şi ieftină în acelaşi timp, pentru că mentalul meu depăşit continuă să creadă că 3.000 de euro investiţi în îmbrăcămintea pe care o porţi azi nu te fac să valorezi mai mult decât erai înainte de a te mărita. Din dragoste.
Am crezut mereu (şi rămân la părerea mea) că nu-s o femeie a vremurilor noastre. Că dorul meu de sinceritate, de căldură, de a înţelege şi de a fi înţeleasă deplin, mare parte din timp, dacă nu mereu, fac din mine o persoană care nu-şi mai găseşte locul printre ceilalţi. Întrebarea care îmi stăruie încă în minte e... cum mergi înainte, strângând din dinţi şi încercând să uiţi că odată ai avut totul (sau aproape totul)? Ce ai greşit? Ai greşit?
Poate am tendinţa să înfrumuseţez totul. Realitatea n-o fi nici pe departe atât de sensibilă ca imaginaţia mea. Poate povestea a fost banală şi tristă de la început. Poate el a fost un măgar şi-atât. Cu atât mai gravă incapacitatea mea de a mă desprinde de trecut. Fac eforturi, crede-mă. Încerc să nu-l privesc, să nu-mi pese, să uit, să fac să nu mai doară. E greu să vindeci o rană care e a ta, care îşi cere tratamentul, calmantul, drogul şi-uitarea, zi de zi, clipă de clipă. E greu să vindeci o boală cronică. Aş zice imposibil, pentru că face parte din tine, e cu tine 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.
[Prietenii ştiu de ce... ]
Poate mi-ar fi mai uşor să trăiesc cu amintirea dacă aş avea posibilitatea ca totul să devină amintire. Însă amintirea îşi trece parfumul peste genele mele zilnic, nelăsându-mă să uit ceva, cât de mic. Absenţa gesturilor e cea mai minţită în toată povestea asta cretină, fără-nceput şi fără sfârşit, însă atât de dureroasă încât îţi taie respiraţia, te sufocă, face ca vechea reţetă să nu mai funcţioneze... Vechea reţetă însemna machiaj. Machiaj atent, machiaj sensibil, machiaj de care nu puteai uita când mergeai la teatru să revezi poveşti frumoase şi triste. Strângeai din dinţi, sufereai, trăiai emoţia mai ceva ca actorii, unghiile îţi răneau palmele, erai acolo, implicată, dar nu-ţi permiteai luxul de a vărsa o lacrimă deoarece efectul estetic ar fi fost devastator. Am făcut asta la "Anonimul veneţian", la "Poduri peste timp", la "Fernando Krapp". Vremuri şi piese apuse. Actori plecaţi - fiecare spre destinaţii mai fericite - Bucureşti sau, mai modest, cerul.
Şi-acum datoria mea rămâne aceea de a merge mai departe, contrar voinţei. Nimic nu mă motivează cu adevărat. Cerul pe care îl privesc pare golit ca un cufăr al cărui conţinut s-a mistuit cu trecerea anilor, iar eu zâmbesc trist, fericită că prea puţini fac diferenţa între zâmbetele reale şi cele comerciale. Alternativa ar fi să mă las pradă durerii, să încetez să bravez, să nu mai fac haz de necaz şi să mă resemnez. Am crezut întotdeauna că resemnarea e sfârşitul poveştii. Când ea te-a invadat, nu mai ai nimic. Ai pierdut totul.
I have nothing, by the way. If I don't have you. E o iluzie? Eşti o iluzie? Dacă e aşa, eşti o iluzie devastatoare. Te urăsc în măsura în care încă te iubesc. Pentru că mi-e imposibil să continuu în felul ăsta, pricepi? Nu. Nu mai pricepi, egoismul tău sau alte considerente, cum ar fi comoditatea, nu-ţi mai permite să observi, cu voce tare, că mi-s ochii trişti, nu căprui, egoismul tău observă lacrima tăcută şi mi-o plăteşte cu aceeaşi monedă, tăcând, şi să mor dacă văd vreo ieşire.
Asta a fost o confesiune. Un cititor imparţial, distant, va analiza situaţia la rece şi-mi va da reţete. Nu se aplică, situaţia e dată dracului şi atât de imposibilă pe cât doar mie, în nesfârşitele mele ghinioane, mi se putea întâmpla. OK, am înţeles şi-am acceptat voinţa ta. Ştii ce pedeapsă mi-ai dat pentru iubire? Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să ţi se întâmple la fel. Să fii devastat şi să nu vezi cale de ieşire.
"Pentru mine, pentru noi e prea târziu". Pe asta am înţeles-o. Şi jur că aşa va rămâne: prea târziu.
Dar cum dracului să te uit când îţi maschezi atât de prost nepăsarea? Când tresari de teama probabilei mele lacrimi, aşa înăbuşită cum este? Cum dracului poţi merge mai departe când suntem atât de mult împreună, nedorind şi neputând să schimbăm asta? Cum naiba vindeci cronicitatea bolii? Cum amputezi partea din tine care respiră acelaşi aer cu tine, care îţi împărtăşeşte temerile şi s-a familiarizat în aşa hal cu tine încât se comportă ca acasă? Da, mă apropii vertiginos de un nou început, dacă îmi eşti prezent în gânduri şi-n vise şi-n fiecare secundă trăită, nu-i aşa?
"Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?"
Aş fi plecat. Aş fi plecat, şi o ştii. Acum sunt condamnată să rămân. De aceea mă raportez la sfârşit ca la o salvare. Indiferent ce implică asta.
Lumea de-acum nu mai caută unicitatea, nici singularitatea, nici originalitatea. Eşti trendy dacă te conformezi noilor reguli, dacă te plimbi şifonat, dacă îţi pui şuviţe de 14 feluri în păr, dacă umbli cu greutate fiindcă înălţimea tocurilor depăşeşte considerabil înălţimea ta, dacă îţi pui silicoane, dacă te plimbi în merţane, dacă ai pantofi roz şi poşetă turcoaz, dacă te machiezi strident sau dacă, printr-o minune, ai găsit dragostea vieţii tale în persoana unui pensionar italian de 80 de ani cu o avere considerabilă care a dat ortu' popii la doi ani după fericita uniune şi cu averea rămasă ai devenit femeie de afaceri. De succes. În cazul ăsta vorbeşti tare, intri oriunde fără să deranjezi, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să-ţi spună că o faci, eşti sigură pe tine, valoroasă şi ieftină în acelaşi timp, pentru că mentalul meu depăşit continuă să creadă că 3.000 de euro investiţi în îmbrăcămintea pe care o porţi azi nu te fac să valorezi mai mult decât erai înainte de a te mărita. Din dragoste.
Am crezut mereu (şi rămân la părerea mea) că nu-s o femeie a vremurilor noastre. Că dorul meu de sinceritate, de căldură, de a înţelege şi de a fi înţeleasă deplin, mare parte din timp, dacă nu mereu, fac din mine o persoană care nu-şi mai găseşte locul printre ceilalţi. Întrebarea care îmi stăruie încă în minte e... cum mergi înainte, strângând din dinţi şi încercând să uiţi că odată ai avut totul (sau aproape totul)? Ce ai greşit? Ai greşit?
Poate am tendinţa să înfrumuseţez totul. Realitatea n-o fi nici pe departe atât de sensibilă ca imaginaţia mea. Poate povestea a fost banală şi tristă de la început. Poate el a fost un măgar şi-atât. Cu atât mai gravă incapacitatea mea de a mă desprinde de trecut. Fac eforturi, crede-mă. Încerc să nu-l privesc, să nu-mi pese, să uit, să fac să nu mai doară. E greu să vindeci o rană care e a ta, care îşi cere tratamentul, calmantul, drogul şi-uitarea, zi de zi, clipă de clipă. E greu să vindeci o boală cronică. Aş zice imposibil, pentru că face parte din tine, e cu tine 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână.
[Prietenii ştiu de ce... ]
Poate mi-ar fi mai uşor să trăiesc cu amintirea dacă aş avea posibilitatea ca totul să devină amintire. Însă amintirea îşi trece parfumul peste genele mele zilnic, nelăsându-mă să uit ceva, cât de mic. Absenţa gesturilor e cea mai minţită în toată povestea asta cretină, fără-nceput şi fără sfârşit, însă atât de dureroasă încât îţi taie respiraţia, te sufocă, face ca vechea reţetă să nu mai funcţioneze... Vechea reţetă însemna machiaj. Machiaj atent, machiaj sensibil, machiaj de care nu puteai uita când mergeai la teatru să revezi poveşti frumoase şi triste. Strângeai din dinţi, sufereai, trăiai emoţia mai ceva ca actorii, unghiile îţi răneau palmele, erai acolo, implicată, dar nu-ţi permiteai luxul de a vărsa o lacrimă deoarece efectul estetic ar fi fost devastator. Am făcut asta la "Anonimul veneţian", la "Poduri peste timp", la "Fernando Krapp". Vremuri şi piese apuse. Actori plecaţi - fiecare spre destinaţii mai fericite - Bucureşti sau, mai modest, cerul.
Şi-acum datoria mea rămâne aceea de a merge mai departe, contrar voinţei. Nimic nu mă motivează cu adevărat. Cerul pe care îl privesc pare golit ca un cufăr al cărui conţinut s-a mistuit cu trecerea anilor, iar eu zâmbesc trist, fericită că prea puţini fac diferenţa între zâmbetele reale şi cele comerciale. Alternativa ar fi să mă las pradă durerii, să încetez să bravez, să nu mai fac haz de necaz şi să mă resemnez. Am crezut întotdeauna că resemnarea e sfârşitul poveştii. Când ea te-a invadat, nu mai ai nimic. Ai pierdut totul.
I have nothing, by the way. If I don't have you. E o iluzie? Eşti o iluzie? Dacă e aşa, eşti o iluzie devastatoare. Te urăsc în măsura în care încă te iubesc. Pentru că mi-e imposibil să continuu în felul ăsta, pricepi? Nu. Nu mai pricepi, egoismul tău sau alte considerente, cum ar fi comoditatea, nu-ţi mai permite să observi, cu voce tare, că mi-s ochii trişti, nu căprui, egoismul tău observă lacrima tăcută şi mi-o plăteşte cu aceeaşi monedă, tăcând, şi să mor dacă văd vreo ieşire.
Asta a fost o confesiune. Un cititor imparţial, distant, va analiza situaţia la rece şi-mi va da reţete. Nu se aplică, situaţia e dată dracului şi atât de imposibilă pe cât doar mie, în nesfârşitele mele ghinioane, mi se putea întâmpla. OK, am înţeles şi-am acceptat voinţa ta. Ştii ce pedeapsă mi-ai dat pentru iubire? Mi-ar plăcea ca într-o bună zi să ţi se întâmple la fel. Să fii devastat şi să nu vezi cale de ieşire.
"Pentru mine, pentru noi e prea târziu". Pe asta am înţeles-o. Şi jur că aşa va rămâne: prea târziu.
Dar cum dracului să te uit când îţi maschezi atât de prost nepăsarea? Când tresari de teama probabilei mele lacrimi, aşa înăbuşită cum este? Cum dracului poţi merge mai departe când suntem atât de mult împreună, nedorind şi neputând să schimbăm asta? Cum naiba vindeci cronicitatea bolii? Cum amputezi partea din tine care respiră acelaşi aer cu tine, care îţi împărtăşeşte temerile şi s-a familiarizat în aşa hal cu tine încât se comportă ca acasă? Da, mă apropii vertiginos de un nou început, dacă îmi eşti prezent în gânduri şi-n vise şi-n fiecare secundă trăită, nu-i aşa?
"Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?"
Aş fi plecat. Aş fi plecat, şi o ştii. Acum sunt condamnată să rămân. De aceea mă raportez la sfârşit ca la o salvare. Indiferent ce implică asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu