luni, 2 ianuarie 2012

2012

Nu planificasem şi nu premeditasem nimic. Cei apropiaţi păreau în lumea lor, veneau cu sugestii (îi însoţisem, nebuneşte, în mall, să-şi cumpere colanţi şi bluzici flu-flu) şi propuneau ieşiri. Aşa, de nebuni, cu vreo maşină. Fără rezervări, fără invitaţii onorate. Să ieşim de zăpăciţi, frumoşi şi eleganţi, să ne prindă Anul Nou în stradă. Nu am acceptat şi nu am refuzat. Sunt momente în care e mai bine să rămâi pasiv, pentru ca "in the very moment" să iei decizia care ţi se pare cea mai normală la cap. 
Şi-am observat, cu oarece mirare, că cei mai apropiaţi inimii mele deciseseră să se izoleze. 
C spunea că Revelionul o umple de tristeţe. Pentru că ea se leagă nebuneşte de orice - lucru sau om, şi-acum îi părea rău şi pentru anul ce se despărţea, cu bunele şi relele lui, de noi. Sentimentul de la miezul nopţii tot ea l-a prezentat mai frumos: i se părea ireal şi trist. Artificiile alea sunt amăgire. Se sparg, explodează în văzduh, spulberă zarea, şi te-ai aştepta să deschidă cerul, iar din el să coboare îngeri frumoşi care să te mângâie pe creştet şi să-ţi sărute obrajii roşii, promiţându-ţi ceva.
A s-a izolat oferindu-şi, în felul ăsta, un cadou. Pentru cei ce lucrează cu atâţia oameni, ca ea, ca mine, o perioadă de izolare e o reală binecuvântare. Să nu trebuiască să râzi. Să nu ai de zâmbit de complezenţă. Să nu trebuiască să-ţi compui o mutră fericită când eşti, de fapt, doar teribil de obosită. 
Anul trecut a fost cu atâta zgâlţâială, cu atâta efervescenţă, încât, la un moment dat, întrebarea: "Nu te simţi bine?" a părut intrinsecă. God. Cine avea timp să se întrebe cum se simte? Dansam nebuneşte când Asia povestea despre "Trenul pierdut" altfel decât Compact, dansam nebuneşte pe orice ritm, pe muzică pop, pe populară, dansam în hore, cunoscuţi şi necunoscuţi, dansam şi nu aveam nevoie de altă intimitate decât cea oferită de învârteala înnebunitoare, iar cineva s-a gândit să facă o pauză spre a declama (întrebarea era mai mult o constatare, însă speram să trec neobservată, doar erau zeci de oameni în sală) că nu mă simţeam în elementul meu. Nu era vorba de un rău fizic. Era vorba de răul cauzat de întrebarea pe care, fără să vrea, mi-a infiltrat-o în minte, şi care suna cam aşa: "Totuşi, eu ce caut aici?" Şi am zâmbit şi mi-am amintit de Grey. Nici fetele alea nu le aveau cu socializarea. Şi întrebarea îşi urma cursul, se amplifica, se transforma în răspunsuri, îţi confirma, pentru a câta oară, că nu eşti un element ca toate celelalte, nu era vorba că eşti mai bună sau mai rea, erai doar diferită de la A la Z, şi nu durea. Nu durea pentru că avuseseşi timp să te înveţi cu asta, şi pentru că ştiai demult că nicăieri nu te vei simţi la fel de bine cum te simţi în braţele în care nici tu nu ştii cum nu te-ai lipit cu superglue, cu sufletul făcând-o.
M-am simţit însoţită în izolarea mea, cu atât mai mult cu cât la întrebările mele răspundeau, empatic, cele ale tale în direcţia mea. 
Şi nu, Cititorule, nu e vorba de vreun bărbat însurat. Poate aşa pare, dar nu. 
Mă întrebam, până să adorm, care e de fapt chestia cu trecerea dintre ani. De ce simplul fapt că eşti în viaţă te obligă? La ce anume te obligă?... 
Constat că, de la zi la zi, cred tot mai mult, mai fervent, mai solitar, în Destin. Cred în Destin aşa cum cred că azi e luni. Fără să ezit. Pot paria pe Destin, fără să-mi fie teamă că voi pierde. Ştii de ce? Mă uit la ţeluri. Eu nu mi-am propus să îndeplinesc obiective în 2012. Unii şi-au propus: atitudini mai distante, drumuri de urmat, kilograme de slăbit. Toate, absolut toate sunt planificate. Toate sunt restricţionate de aşa-zisele "întâmplări" pe care le traversăm zilnic. Nu-mi pot propune să slăbesc un kg pe lună mâncând doar legume şi fructe. Poate reţeta funcţionează pentru tine, în timp ce metabolismul meu dat dracului decide să mă îngraş folosind aceeaşi metodă. 
Nu ştiu în ce măsură are sens să mă zbat, când totul e planificat. Nu sunt adepta lui "dolce far niente". Nici nu învinovăţesc destinul pentru orice rahat. Cei ce mă cunosc ştiu cât de intransigentă, exigentă sunt cu mine. Cât de neîndurătoare. Cât de mult mă acuz, scuzându-i mai degrabă pe ei. Câtă vreme obiectivele mele sunt realiste, e bine să mi le fac. Să le institui. Să le urmăresc cu atenţie şi să veghez la devenirea lor. Şi la a mea. Dar nu-mi pot propune ca de la anul să iubesc pe cine nu merită, să urăsc pe cei pe care i-am iubit, să mă dezumanizez.
Aşadar, nu tristeţea despărţirii de un an a fost la putere. La putere a fost gândul că, o dată cu traversarea în 2012, mai am de trăit... X-1 ani. X fiind punctul terminus, bine determinat, încă înainte de a mă naşte. De cine? E treaba mea să ştiu cum se numeşte Păpuşarul? Cel a cărui marionete suntem? 
Nu e tristeţe. E doar o absenţă a superficialităţii, a uşurinţei de a privi lucrurile. E doar responsabilitate faţă de mine, de tine, de cei ce mi-au fost daţi în grijă. 
Şi îngerii nu s-au coborât cu artificii pe cerul meu, să mă sărute pe creştet şi să-mi împlinească dorinţe. 
În zarea ta s-au coborât?

8 comentarii:

  1. am citit pe un site ca o doamna, de o varsta respectabila, avea un caiet in care isi nota la sfarsitul fiecarui an proiectele pentru anul urmator. si avea caietul ala de zeci de ani. si la sfarsitul fiecarui an citea ce a scris anul anterior si vedea ce a realizat din cele propuse. m-a surprins. si am stat sa ma gandesc...nu cred ca mi-am facut niciodata planuri de genul "la anul o sa fac asta, asta si cu asta".

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) Sa speram ca doamna nu citeste.
    Iti imaginezi ce existenta monotona avea? Mai intai pentru ca traia planificat. I se punea si ei pata sa manance o inghetata de capsuni si poate ca in anul acela greutatea si planurile nu ii permiteau sa manance inghetata!
    Mai apoi pentru ca ea nu exista de una singura. Existenta ei ii influenta, in bine sau rau, si pe altii. Poate si-a propus ca intr-un an sa mearga in USA, unde sa viziteze toate statele pret de 6 luni. Prilej de bucurie sau de agonie pentru sarmana familie lasata de izbeliste!
    Si... imaginatia mea zburda! :)) Continua, daca doresti!
    Nu stiu de ce o aseman pe doamna cu un personaj din povesti: cu mama vitrega, cu vrajitoarea, cu "planificatoarea". :))

    RăspundețiȘtergere
  3. :) sper sa nu ne citeasca comentariile. sincer, m-as simti prost pentru ca am gasit si povesti frumoase pe blogul doamnei. insa asta ... mi s-a parut ciudata. sau poate asa e normal si doar noi suntem ciudate :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Eh, parca mai stie cineva ce e normalitatea in zilele noastre?
    Mie treaba cu planificarea nu mi-a prea iesit pana acum, iar de pe acum imi ramane doar sa ii felicit pe cei carora le iese. :)
    Nu ma ambitionez sa le urmez exemplul, viata mea fiind compusa din schimbari spectaculoase de situatie, aparute din senin, si de patru ori pe zi, daca a fost necesar! :))

    RăspundețiȘtergere
  5. eu am invatat sa nu mai imi fac planuri ca ... se alege praful de ele. pierd doar timpul facandu-le. oricum nu fac nimic. mai bine vad la momentul respectiv in functie de imprejurari.
    cineva ar spune ca nu suntem perseverente, ca nu stim ce vrem si nu reusim pentru ca nu ne canalizam fortele in directia dorita :). poate la asta servesc planurile :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Depinde de cat de sinuos e drumul fiecaruia. Daca un drum e monoton, omul simte nevoia sa-si faca planuri. Cand e abrupt si te trezesti parcurgand situatie-limita dupa situatie-limita, te bucuri ca mai ai suflare, nu te mai gandesti la ce notasesi in decembrie trecut in caietzelul fermecat! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. sa stii ca suntem niste ciudate :)) am gasit asta seara cel putin inca vreo 6 bloguri ai caror propietari scriu despre "lista de proiecte/dorinte/sau cum s-o mai numi" :))

    RăspundețiȘtergere
  8. Bine cel putin ca suntem doua! Ciudate sau nu, in fond nu-i treaba nimanui! :))

    RăspundețiȘtergere