Bunul simt ca paradox

Şi sărăcia i-a scos pe români în stradă. Un popor aparent inert, aparent răbdător, aparent resemnat, a ieşit de pe 13 ianuarie ca să îşi strige nemulţumirea. Şi nemulţumirea, în mod curios, nu se referă la "putere". OK, dăm jos puterea, însă nu dorim să ne conducă "opoziţia". Antipatia faţă de opoziţie e cel puţin pe măsura celei faţă de putere. Dacă e să observi liderii, înţelegi exact despre ce e vorba în propoziţie. 

Suntem în România. Unii am ales să rămânem, deşi am fost invitaţi să plecăm dacă nu ne place. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi încercăm să schimbăm lucrurile, măcar la nivel mic, nefundamental, însă de bun simţ. O vedem pe bătrânica de 95 de ani, crăcănată şi adusă de spate, grăbindu-se, nerespectând culoarea roşie a semaforului, poate mânată de teama că nu va găsi piaţa la loc şi peste 3 minute. Ea e cea care dă tonul traversării pe roşu, deşi câte voci nu spun că "tineretul de azi... " (blabla). Păşeşte hotărât sau evaziv, după cum îi permite reumatismul, şi îi sfidează pe şoferi. Însă, repet, baba nu e o excepţie. Ea doar dă tonul. În urma ei apar cete întregi, compuse din bătrânei, din tineri, din grupuri de la care te-ai aştepta că merg, cu clasa, la teatru, într-atât sunt de ample. Rămân să respecte regulile de circulaţie doar proştii. Tâmpiţii. Cei care se grăbesc şi ei, că au un serviciu, însă cărora traversatul pe roşu nu le facilitează sarcinile zilnice, nici mari satisfacţii nu le aduce. 

Trăim în România. Trăim şi unii dintre noi aud bunici şi copii, sfătuindu-se ca nişte oameni mari, bunici topiţi, bunici pentru care nepoţii sunt sarea şi piperul, bunici care de Dumnezeu nu vorbesc cu atâta evlavie cum vorbesc despre nepoţi. Îi vezi împreună. Se opresc pe stradă, la vitrina unei patiserii, iar bunica, înlăcrimată de duioşie, îşi întreabă comoara ce doreşte din ditamai vitrina. Nepoata hotărăşte greu, de altfel deciziile nu-s în puterea unora nici la 40 de ani, cum să ai pretenţii de la un copil isteric, care se dă cu fundul de pământ de nerăbdare şi emoţie. Vreau d-aia. Ba d-aia!, ţipă, şi bunica lăcrimează înduioşată. Îi ia, în final, o d-aia, indiferent ce o fi. Observi scena pentru că are loc sub nasul tău, şi drumul e comun. 

- Ce să fac cu ăsta? porunceşte nepoata, uitându-se cu scârbă la ambalajul din hârtie deja mototolită din mâinile ei pline cu de toate: zahăr, marmeladă, rahat şi un pic de mac. 

- Aruncă-l pe jos, răspunde înlăcrimată bunica. Sau mai bine dă-l bunicii să-l arunce. Tot pe jos. 

Şi-aruncă, înduioşată, ambalajul pe jos, pentru că primul coş de gunoi e la un metru-inutil distanţă. 

În timp ce tu cauţi tomberoane să arunci biletul de tramvai, cauţi tomberoane să arunci petul de 0,25 litri, care costase o avere, cauţi tomberoane ca să arunci batista folosită de hârtie. Pentru că unii s-au născut tonţi. Pentru că a ta contribuţie la murdăria generală nu mai e necesară. Aşa, per ansamblu.

Trăim în România. Unii din noi au posibilităţi şi bani, alţii au posibilităţi şi credite, iar alţii n-au de nici unele. Nu mor de foame, însă nici nu se înghesuie la haine de firmă care arată, majoritatea, dezgustător şi costă cât un apartament în vreun cartier modest. Cei din ultima categorie depind de termoficare. Cei din primele două au încălzire "proprie" (cât de impropriu mi se pare termenul), şi îi vezi citind contorul de patru ori pe zi. Locuiesc în vile somptuoase şi reci ca peşterile, iar ocupaţia de bază pe timp de iarnă e economia. Cei din ultima categorie nu pot citi contorul. Contorul lor nu exprimă ceea ce exprimă un contor de energie electrică, unul de gaz sau unul de apă caldă sau rece. Contorul lor conţine formule matematice. Există pe contor un butonel, pe care cel ce înregistrează consumul îl apasă în câteva rânduri, notează valorile, şi îţi face un calcul estimativ. După ce factura pe decembrie a fost suma facturilor a vreo patru vile, în ianuarie am strâns robineţii, am izolat caloriferele, m-am bucurat de 15 grade, îmbrăcată ca un eschimos, pentru ca azi să vină nenea să citească indecşii. Consum mai mare ca pe decembrie, constată. Fac o moacă uluită şi-ntreb cum pot plăti 7 milioane pentru frigul din casă. Ce fenomen se întâmplă? Şi-i arăt cum redusesem, cum închisesem, ce calorifere sunt funcţionale, şi termometrul. Omul se scarpină în cap şi, intrigat şi el, zice: 

- Păi unde-i conducta de retur? 

Mă holbez la el. 

- Ce conductă de retur? 

- Aia pe care trebuie să fie montat robinetu'. 

Zic: 

- Nu ştiu. 

Se holbează şi el la conducte, la ţevi, la robinet, la contor. 

- Păi nu e. 

- Păi nu e, zic şi eu, amintindu-mi de un Caragiale trist... 

- Păi unde e? 

- Păi nu e. 

- Păi aia face returul. 

Mi-s dragi chestiunile cu retur de la serviciu. Niciodată nu au fost aşa cum te-ai fi gândit. O factură de 5 milioane din care aveai un retur de 2 nu însemna că mai ai de plată 3 milioane, ci 4. 

- Păi daaaaaaaaaa, zice. Contorul ăsta nu e amplasat unde trebe. 

Vali ar avea o problemă cu omul ăsta dacă l-ar auzi. Mai întâi pentru că el spune: "Mereu ştiu că sunt la tine în oraş când îi aud pe oameni spunând TRĂBĂ". Aici era un "trăbă" mai subţire, evoluat. Un "trebe". 

- Până acum n-am opservat (p-ul era prea acut ca să crezi că nu auzi cum se cuvine) datorită mobilei. Mă încurca mobila la vedere. 

Mobila e cea care este (mulţumim, nene Vanghelie) de 4 ani. El acum OPSERVASE. 

- Trebe să chem oamenii să sudeze. Or să sudeze o conductă şi or să rezolve. Vă promit io. Nu trebe să plătiţi nimic. 

Gândeam: dacă e aşa cum spui, nene, cei care ar trebui să plătească aţi fi voi, imbecililor. Pentru că nu eu am montat contorul de aşa natură încât să înregistreze respitaţia. Pe a mea, pe a florilor şi pe a animalelor de casă. 

Trăim în România. Dacă aş avea bani, aş da CET-ul în judecată. Pentru ani de zile de furt. Aşa, cu resemnarea specifică românlor (aţi observat că preşedintele CHIAR NU pronunţă i-urile? Că spune: structurlor, oamenlor?), am să aştept să vină nişte prăpădiţi şi am să sper că vor suda conducta care trebuie. 

Pentru unii oameni viaţa e frumoasă. 

Pentru unii oameni bunul simţ a fost şi va rămâne un paradox. Bunul simţ e atât de deplasat în zilele noastre. E cel care ucide, încet dar sigur. Pentru unii oameni viaţa însăşi va fi mereu un paradox. Nu e de mirare predispoziţia spre vicii a celor cu bun simţ. Ei fie devin vicioşi, fie închistaţi în propria carapace, fie se abrutizează, întru supravieţuire, devenind de nerecunoscut. 

Şi nu-i păcat? 

Dar cui îi pasă? 

De când lumea n-a mai fost, Doamne, frumoasă?... Mi-e dor de ceea ce trebuia să fie şi n-a mai avut loc. 

Dar lumea e exact ca "Fântâna" lui Marcel Duchamp. Are valoare datorită Creatorului. Dacă aş fi alcătuit-o eu, ar fi valorat fix nimic. Fiindcă a creat-o Duchamp, e artă, lucrare, valoare. 

Iar bunul simţ continuă să fie un paradox.