Iluzoriu

Dacă mă întrebi ce am mai făcut între timp, îţi voi răspunde că nimic notabil. Nimic deosebit. Am isprăvit "Floarea întunecată", al doilea roman de Nobel pe care l-am achiziţionat, mai puţin suspicioasă decât atunci când am luat "Fără ideal", recunosc. Şi asta pentru că, atunci când vine vorba de Galsworthy, nu mi-e greu să-l recunosc. Dacă îmi dai o carte pe care nu am citit-o, dacă mi-o întinzi deschisă la anumită pagină şi-mi dai un minut, fără să-mi arăţi coperta, şansele să îl recunosc pe Galsworthy sunt considerabile, pentru că scrierile lui au nişte note distincte, aşa cum privighetoarea cântă diferit de orice altă pasăre.

"Floarea întunecată" descrie, după cum rezumă şi criticile, cele trei iubiri ale unui artist. Sculptor de data asta. 

Iubirea dintâi e reprezentată de o femeie măritată. Băiatul are 17-18 ani, ea 35. Zbaterile lui sunt prezente, însă nici pe departe atât de acute cum sunt ale ei. Ea îşi ţese pânza în jurul lui, crezând că impusa condamnare într-o căsnicie cu un bărbat superior ca inteligenţă, însă rece, merită o pauză, un răgaz, o scăpare temporară. Iubirea nu se materializează, din nicio parte, probabil datorită faptului că Mark era un copil, totuşi, aşadar inconstant. 

Iubirea de-a doua se referă la o persoană la fel de măritată ca prima, de data asta de aceeaşi vârstă cu Mark, ale cărei sentimente se materializează, după îndelungi frământări. Nici femeia asta nu se măritase din dragoste, nici ea nu avea niciun sentiment faţă de soţ, atâta doar că, după ce se îndrăgosteşte de tânărul Mark, repulsia ia locul indiferenţei în ceea ce-l priveşte pe soţ. La fel ca-n primul caz, soţul este conştient de ce se petrece, încearcă discuţii cu soţia şi cu concurentul, încearcă s-o recâştige pe cea pe care sufleteşte nu o avusese niciodată, şi, o dată cu pierderea ei fizică, decide să o cufunde în moarte. Episodul este ceţos, se finalizează fără prea multă insistenţă în privinţa dramei. 

Cea de-a treia iubire se întâmplă la 45 de ani, în plină maturitate. Îl regăsim pe Mark căsătorit şi îndrăgostindu-se de fiica de 17 ani a unui fost coleg. Sentimentul este împărtăşit, fata găseşte modalităţi inedite de a-l convinge că îl iubeşte. Aşadar soţia de-aici este pe plan secund, deşi a fost prezentă în toate cele trei episoade, fiecare din parteneri convins că celălalt îl înţelege în prea mică măsură. Dacă de la soţie nu ai mari aşteptări, ea fiind o fiinţă paşnică, modestă, drăguţă dar fără frământări majore, aşteptările cititorului (ale mele, cel puţin) se referă la înţelegerea lui Mark, artistul, superiorul, cel sensibil, sentimental, aparte. El descoperă cu adevărat cu cine trăieşte abia când îi mărturiseşte nevestei pasiunea pentru tânăra apariţie, şi când nevasta se declară dispusă să îl elibereze, convinsă că el merită ce e mai bun de la viaţă. Gestul ei nobil a fost urmat de o fracţiune de luciditate de-a lui, atunci când se întreabă ea alături de cine va îmbătrâni dacă el va pleca, şi cu ce greşise ea pentru ca el să facă una ca asta. În plus, la 45 de ani el realizează că tinereţea atrage tinereţe, că tânăra de 17 ani are o viaţă înainte spre a-şi găsi pasiuni de vârsta ei, în timp ce pentru el episoadele cele mai pregnante ale dragostei apuseseră. 

Mi se pare curios că tocmai soţia nu a reprezentat o mare dragoste. Ea era soţia şi atât. Prezentă, însă mai tot timpul în umbră. 

Oare ăsta o fi destinul fiecărei neveste? 

Am citit cărţi mai bune ale lui Galsworthy, după cum am citit cărţi mai greoaie. Învăţăminte din carte mi-e greu să trag, câtă vreme nu mă regăsesc nici în pasiunile tinereţii lui, nici în cele ale maturităţii, nici măcar în pasiunile damelor pentru el. Fără a fi uşuratice, femeile astea au ceva distinctiv, întâlnit doar la femeile britanice, în general, şi la personajele lui Galsworthy în special. Ceva matur împletindu-se cu ceva copilăresc. Batiste muşcate de ciudă şi mâini frământate de neputinţă. 

Mă întreb ce anume a constituit fericirea personajului principal. Fost-a el oare fericit mai mult de câteva minute, dintre care mai bine de jumătate au fost iluzorii? Dar ea? Soţia? Ei ce bucurii îi fuseseră hărăzite? 

"Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu e decât o iluzie. 

Solutia salvatoare

M-am declarat, nu o dată, adepta lecturii. Da, lectura ajută. Lectura te determină să gândeşti, să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, să îţi lărgeşti orizontul. Ce nu ştiam însă era următorul lucru: 

"Nu am văzut niciodată o problemă care să nu poată fi rezolvată cu o oră de citit" (Charles de Secondat - baron de Montesquieu).

Ei, nene, atunci bravo dumitale. 

Şi mulţumesc pentru soluţia salvatoare. Chiar nu m-ar fi dus capul atât de departe. Nu ştiam că un conflict de stradă se poate rezolva cu o oră de citit. Nu ştiam că senzaţia de foame dispare cu o oră de citit. Nu ştiam că o boală cronică se vindecă la fel. Nu ştiam că lipsa unui loc de muncă se rezolvă în acest fel. Nu ştiam că durerile fizice şi cele spirituale au la îndemână o soluţie miraculoasă. 

Concluzie: când luăm de undeva aformisme, poate n-ar fi rău să aflăm cine naiba le-a emis. Pentru că nu tot ce zboară se mănâncă, cu atât mai mult cu cât zburătorul nu a avut o existenţă prea tenebroasă, dragul de el. 

Incompatibilitati

Incompatibilitatea lunii iunie se leagă de sinceritate şi drăgălăşenie. Nici astea nu pot convieţui, după umila mea părere. Poţi fi fie sincer, şi-atunci nu vei avea prea mulţi prieteni, fie drăgălaş, şi-atunci vei avea multe subiecte. De bârfă. Nu poţi fi drăgălaş şi sincer în acelaşi timp, decât dacă eşti: 1. îndrăgostit (dar asta trece cu repeziciune, lăsând în urmă un gust amar, al realităţii, cu condiţia să nu fii tâmpit), fie: 2. tâmpit. 

Altă ipostază în care cele două aspecte convieţuiesc nu văd. Dacă vedeţi voi, sunt deschisă la orice sugestie. 

Dezamagire

Am cumpărat "Fără ideal" după ce am citit recenzii copleşitoare referitoare la conţinutul cărţii. Încă nu ştiu motivul pentru care cele mai bine cotate cărţi, cele mai premiate filme, cele mai apreciate melodii îmi inspiră neîncredere de la bun început. De regulă, dacă decid să văd, ascult sau citesc, totuşi, ulterior regret. 

Nici "Fără ideal" nu face excepţie de la regulă. A primit premiul Nobel, iar părerile unor cititori au fost excepţionale. Unora cartea le schimbase viaţa. Alţii erau în stare să reia lectura, în orice moment al vieţii lor, cu aceeaşi plăcere. 

Poate sunt vinovată - am privit cartea cu suspiciune, de la bun început. Nu i-am dat şansa de a se lipi de inima mea. 

Cu toate astea... 

Romanul e scris sub forma confesiunilor unui june aparţinând burgheziei poloneze. Aflăm astfel că acesta rămăsese orfan de mamă, încă de mic, că tatăl încercase să acopere lipsa, prin educaţie, că îi adusese profesori de arte, că îl educase la Roma. Însuşi tatăl, deşi a fost descris pe scurt, mi s-a părut un personaj ambiguu, nesigur, instabil. Încăpăţânarea cu care refuza să ia tratamentele prescrise de medicii pe care îi consulta cu sfinţenie, de câte ori i se părea câte ceva, denotă un caracter imprecis şi labilitate. Pentru că, dacă eşti bolnav, fie refuzi să consulţi medici, în ideea că oricum un sfârşit se va ivi, fie, dacă îi consulţi, mai şi asculţi de ceea ce îţi recomandă. Însă tatăl adoră să se afle în treabă.

Tânărul Leon deţine arta scepticismului. El singur recunoaşte că nu crede în nimic, că e capabil să pună sub semnul întrebării orice, că, dacă azi spune: sunt sănătos mintal, mâine, în altă dispoziţie, ar fi capabil să recunoască precaritatea afirmaţiei şi să se îndoiască de ea. 

Partea "superbă" a personajului e constituită de averea sa fabuloasă, avere care îl scuteşte de orice altă preocupare. În afară de despicatul firului în patru, tânărul Leon, căruia rudele şi cunoscuţii îi prevăzuseră un viitor luminos, nu are niciun ţel în viaţă. Nu îşi doreşte nimic. Nu are nicio ambiţie. Niciun rol de împlinit.

Cum spre o profesie nu a simţit nevoia să se îndrepte, a fost scutit de efortul alegerii. Nu trebuia să analizeze dacă preferă să devină medic sau profesor. Nu. Era lipsit de astfel de probleme - pe care le-aş numi vitale pentru sănătatea mentală a oricărui personaj.

În oarecare împrejurare, mătuşa lui Leon, sora necăsătorită a tatălui său, cea care voia pentru nepot măcar o împlinire familială, dacă de una profesională se putea lipsi, face posibilă întâlnirea dintre Leon şi Aniela, o altă nepoată. Drăguţă, sensibilă, nelipsită de inteligenţă. Leon recunoaşte că o place pe fată şi are ocazia să o cunoască suficient de bine încât să îşi dea seama că ea îl iubeşte. Lucru care nu îi displace, care îl flatează, Aniela fiind o frumuseţe. Tânărul se pregăteşte să îi ceară fetei mâna, însă a doua zi, fireşte, conform caracterului său susceptibil. Asta denotă instabilitate emoţională, în opinia mea. Deşi convins că fata aceea ar fi capabilă să îl facă fericit, Leon speră să intervină ceva care să reprezinte un obstacol în împlinirea visului său.

Obstacolul nu întârzie să apară, chiar a doua zi. Când tatăl lui Leon scrie, de pe patul de moarte, de la Roma, tânărul merge să îi fie aproape şi, după deces, prelungeşte nedrept de mult perioada de doliu, pe care, de altfel, o petrece combinându-se cu o femeie măritată, având un soţ bolnav, o femeie frumoasă însă perfect lipsită de orice sentiment. Leon refuză să scrie acasă, refuză să răspundă scrisorilor de la "tanti", iar, când tanti îl avertizează că pe Aniela o mai curtează şi alţii, se simte uşurat. Nu recunoaşte asta, scrie doar că postura de fată  "de măritat" i se pare degradantă, aşa că, prin aceea că Aniela mai avea şi alţi pretendenţi, ea nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor lui, devine vinovată, iar el îi scrie mătuşi-sii că îi doreşte Anielei fericire cu pretendentul la mâna ei. 

Aniela citeşte răspunsul şi acceptă cererea în căsătorie. În definitiv era abandonată, i se dădea clar de înţeles că nu e dorită, deci încă o dată păcătuieşte înţelegând exact ce se petrecea. 

Eh... dar după căsătoria Anielei cine era cel mai oropsit muritor? Fireşte, Leon. O cunoaşte pe pianista germană Klara Hilst, o femeie enormă, frumoasă, de treabă, din câte vedem până la final, o aduce în Polonia, să concerteze, deşi Leon recunoaşte că nu-i înţelege muzica, mai mult, "în timp ce o ascultam pe domnişoara Hilst cântând, mă gândeam că, dacă pianul ar fi un bărbat care i-ar fi sedus sora, n-ar fi putut să îl bată mai aprig". Tot Leon: "Bucăţile ei au mare succes în lumea muzicală de aici, fiind cotate ca profunde, pentru că, atunci când le ascultă a zecea oară, omul îşi spune: "poate a unsprezecea oară o să înţeleg ceva".

Aşadar se foloseşte de faptul că o cunoaşte pe muziciană pentru a avea pretextul de a se întoarce în ţară. Revăzând-o pe Aniela, nu observă schimbări esenţiale. Nici fizice, dar, mai ales, nici spirituale. Aniela nu devenise soţia înfumurată, distantă, superioară la care se aştepta. Ea rămăsese o timidă, o sfioasă, o modestă, inconştientă de propria-i valoare. În acele momente mintea lui Leon a fost invadată de gândul că, în absenţa soţului Anielei, care, om de afaceri, era plecat prin Orient, ar fi foarte potrivit din partea sa să încerce să o seducă pe Aniela. Cât fusese "fată de măritat" o dispreţuise datorită statutului, acum însă ea era valoroasă, demnă de cucerit. 

O parte importantă din roman e dedicată eforturilor lui Leon de a înfrânge rezistenţa Anielei. Fata rămăsese sensibilă, continua să vadă în Leon ceva ce nu era, un om evoluat, superior, dar statutul de femeie măritată nu îi permitea să aibă sentimente pentru acesta. Bombardată de avansuri, mai subtile sau mai făţişe, Aniela se frământă, se agită, însă reuşeşte să reziste. Se opune atacurilor de orice fel ale lui Leon, nerecunoscând nici măcar o dată că mai simte ceva pentru el. 

Finalul îl falimentează pe soţul aflat mai mereu la distanţă, determinându-l să se sinucidă, Aniela moare, şi, bineînţeles, "plenipotenţiarul" ei candidat decide să o urmeze în moarte. 

Aşadar, ce e de învăţat din roman? De ce ar vrea cineva să recitească aşa ceva, după ce lectura a fost aproape agonizantă, cititorul neregăsindu-se în aproape nimic din cele scrise? 

Cronicile marchează faptul că autorul s-a dovedit un cunoscător aprofundat al psihologiei femeii. Aşa. Şi? Modestia nu e ceva care se educă. O persoană este sau nu modestă, în funcţie de caracter şi gene. Nu vei deveni o femeie modestă, din infatuată cum erai, citind cartea. Iar ca bărbat, mă întreb ce învăţăminte ar putea trage un bărbat din acest roman de Nobel?... Personajul principal mi-a fost şi mi-a rămas teribil de antipatic. Dacă e să remarci ceva, acest lucru ar fi contrastul dintre personaj şi dintre obiectul pasiunii lui, o femeie sensibilă, delicată, dedicată, cumsecade, cu capul pe umeri, personaj de o înaltă moralitate. Cu toate astea, nu voi reciti, sub nicio formă, faimosul roman de Nobel. Iar titlul nu e demn de conţinut, asta cred. Idealul personajului a fost să îşi împlinească, tardiv, o ambiţie pe care a transformat-o în obsesie demnă de mintea sa găunoasă. 

Pierdut anotimp

Pe vremea când eram copil, Primăvara se lăsa aşteptată iar, când venea, venea timid, cu ţurţuri care părăseau, tiptil, streşinile caselor, cu un soare palid pe un cer obişnuit cu cenuşiul, cu câte un cârd de păsări zgomotoase, cu un fir de iarbă apărut de nicăieri pe poteca din grădină, cu apă, multă apă care curgea de pe acoperişuri, plângând trecutul anotimp. 

Pe vremea când eram copil, astenia de primăvară de care pomeneau oamenii mari era ceva abstract. Noi ştiam doar că de pe acum nu trebuia să ne mai jucăm în case, lângă foc, că derdeluşul rămânea într-un colţ din amintire, că urmau zile mai lungi, seri mai înalte, timp mai frumos de joacă, adidaşi mai stropiţi cu noroi, pantaloni mai subţiri şi tricouri mai scurte. 

Pe vremea când eram copil, zâmbeam cu ochii la soare şi ne plăcea să ne îndrăgostim de anotimpul cu care eram binecuvântaţi. Priveam soarele în ochi şi ne înroşeam - şi noi, şi el. 

Pe vremea când eram copil, din martie visam la cireşe culese din pom, sau la cireşe luate din piaţă, cu 2-3 lei mănunchiul, cireşe înmiresmate şi îmbujorate ca zâmbetele noastre. 

Şi cerul era mai suav, mai bând, mai îngăduitor şi mai milostiv cu nevoile noastre de copii. 

Şi iarba creştea mai verde. 

Şi temperaturile creşteau treptat şi cuminţi, bine educate, bine-crescute, frumos aliniate în ceea ce numeam, pe atunci, normalitate. 

Simt că am pierdut ceva. Un anotimp. Să îl declar?... A fost vital? A fost esenţial? A marcat trecerea? A fost determinant. Nu-mi pot imagina ce aş fi fost azi dacă aş fi existat, dintotdeauna, într-un teritoriu fără primăveri. Fără bucuriile aduse de ele. Cum aş fi fost de mă năşteam în Australia? 

Pierdut anotimp. Îl declar nul. 

Pentru că, o dată cu el, s-a dus şi inocenţa cu care tremurând aşteptam Vara. Iar viaţa de-acum are gust de cireşe amare.

Arhitecturi

Dacă în arhitectură trendurile s-au schimbat, s-au adaptat, au fost influenţate de numeroasele culturi, mă întreb ce se întâmplă cu arhitectura minţii. Pentru că arhitectura obişnuită poate fi văzută, comparată, studiată. În timp ce arhitectura minţii rămâne un mister pentru cei mai mulţi dintre noi. 

În oraşul meu ce e vechi a rămas vechi. În centrul oraşului, clădirile au tencuiala scorojită. Oribilă. În mare parte căzută. De exterior nu se îngrijeşte nimeni. Nu ştiu cum o fi arătând interiorul acelor clădiri, pot vedea doar acoperişurile în formă de cupolă, bizantine, părând gata să se prăvălească. Pot vedea doar ferestrele înalte, neapărat înalte, dreptunghiulare sau ovale, cu aspect prăfuit şi rece, neprimitor. Pot vedea ornamentele de pe balcoane şi ferestre, ornamente baroc, care te trimit cu sute de ani înapoi. Pereţii igrasioşi nu cunosc noţiunea "restaurare". Nu când vine vorba de exterior. Asta se întâmplă în centrul oraşului. Pentru că în afara sa s-au născut cartiere noi. Aparent primitoare. Aparent stilizate. Aparent sterilizate. Arhitectura lor e pe sistem feng shui, cred. Beneficiază de pereţi cu izolaţii exterioare, de aer condiţionat, de geamuri termopan şi opulenţă. Văzându-le acum, îţi vine  crezi că or fi recitând din Blaga: "Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire. Şi totuşi te rog, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea". Ăsta e mesajul pe care clădirile din cartierele noi par să îl transmită, spre deosebire de degradarea depresivă a centrului oraşului. 

Însă vorbim doar de faţadă. Poate interioarele sunt curate şi primenite şi în centrul vechi, şi în cartierele noi. Sau dimpotrivă. 

Paralela e cea dintre clădire şi om. Dintre exteriorul uneia şi exteriorul altuia. Dintre interiorul uneia şi interiorul altuia. Nu ai garanţia că o casă veche şi dărăpănată ascunde existenţe mizere. După cum nu poţi şti că un om zâmbitor e şi fericit. După cum nu poţi şti că un om care te încurajează nu are sufletul făcut fâşii. Reversul e mai puţin probabil. Pe un om care te loveşte dinadins mai greu îl poţi suspecta de bunăvoinţă. De bunătate redundantă. De generozitate şi căldură. 

Arhitectura sufletească e o noţiune pe care psihologii şi psihiatrii nu o înţeleg pe deplin. O silabisesc fără să o recite. Nu o stăpânesc deşi vor asta. Clădirea e proprietatea cuiva. Arhitectura sufletească e proprietatea cuiva? Atunci de ce e atât de imprecisă? 

Autocritica

"Vrei soare, soare îţi dau, 

Sau pielea ţi-e rudă cu luna, 

Pe stânci dacă vrei te sărut, 

Sau în apă, îmi e totuna... "

Nu am idee ce anume mi-a declanşat în minte melodia. Nu am fost în companii gălăgioase. Nici vrăbii, nici oameni nu mi-au tulburat ziua; cred că până şi mierlele au plecat din faţa casei. Am fost spre seară în mall, unde am putut să cânt fără ca tu să trânteşti, furios, uşa, pentru că, în timp ce mă uitam la demenţa modei, la preţuri şi la nimic în mod special, am profitat că nu sunt spectatori, şi am cântat cu ăia care îi bucurau şi pe vânzători, în toate magazinele alea de renume, cu haine de firmă şi preţuri pe măsură.

Pe drum spre "acolo" am făcut o paralelă cu vremea când, copil, visam la anii de-acum. Frate, nimic nu au în comun, asta mi-e clar. Când eram copil, ai mei părinţi mă luau de-o aripă şi mă cărau, fie cu maşina vecinilor, fie cu tramvaiul, o bucată, după care cu minicarul, că aşa i se spunea hardughiei când eu eram copil, şi mă duceau cu sila să mă distrez "la iarbă verde" (ce pleonastică îmi pare acum expresia - de parcă cineva s-ar putea simţi bine la iarbă galbenă, pârjolită sau ruginie). Iar distracţia însemna jucat volei cu copilul vecinului, cu care, de altfel, nu aveai mare lucru în comun, eventual îmbrânceli, eventual dat prilej părintelui să îţi administreze vreo corecţie. Acum copilul vecinului şi-a împlinit menirea, le-a făcut pe toate, ca la carte: a emigrat, s-a însurat, a făcut un copil şi a divorţat. Cum scrie la carte, nu-i aşa? 

"Nisipul să fie ud, 

Iar marea un pic amară, 

Nisipul să zgârie lin, 

Iar marea să fie murdară". 

Demodato! 

PS: asta a fost autocritica de 1 Mai!