Creată parcă pentru sceptici, ca mine, "Iedera" are un ton mai degrabă realist, mai degrabă dramatic-caragialesc, mai degrabă trist şi incolor decât pasional.
Grazia Deledda reuşeşte să descrie cu exactitate nişte personaje. Unele sunt puternice, dar dominate de pasiuni atavice, primare, simpliste, în ciuda caracterului de fier. Poate tocmai prin asta par atât de vii - femeia iscusită, harnică şi frumoasă care cade moale ca o cârpă în braţele bărbatului pe care îl adoră e capabilă să îndure la nesfârşit cârcotelile unui moş dement şi avar pe care îl îngrijeşte, mai suportă şi curtea ne-elaborată pe care i-o face un mai tânăr pretendent, mai e capabilă să raţioneze, să acţioneze, să fie lucidă în cele mai ciudate împrejurări, până când, de teamă că mult iubitul va săvârşi un act nesăbuit, datorită incapacităţii sale de a fi un om practic şi de a se salva de la iminentul faliment, femeia devine ucigaşa bătrânului astmatic lăsat în grija ei, ştiind că astfel averea va intra în posesia debusolatului ei amant. Femeia raţională de până ieri cedează presiunii exercitate de ameninţarea mult iubitului, care, văzându-se perfect inutil, ameninţă cu sinuciderea. Şi uite cum îşi pierde ea minţile, incapabilă să vadă că un om atât de slab cum era idolul său nu ar avea vreodată îndrăzneala să îşi curme zilele.
Celelalte personaje, aparent secundare, sunt descrise cu o la fel de mare precizie, deşi nu întrunesc atâtea calităţi. Unele sunt teribil de evlavioase, credinţa lor ferventă făcându-te să te întrebi de ce permit ca singura scăpare să fie reprezentată de rituri şi ritualuri, pentru că persoanele în cauză nu par a se ruga lui Dumnezeu, ci mai degrabă ţin la convenţii, rituri şi ritualuri, de la care ştiu că nu se pot abate sub nicio formă, dacă doresc să le fie bine. Ce bine, te întrebi? În ce ar consta binele pentru ei?
În mod curios, preotul are simţ practic şi gândire lucidă. Pare cel mai dezinteresat personaj, cel mai inteligent, cel mai neimplicat fără să fie nevoie, şi, în acelaşi timp, cel mai necesar.
Povestea sfârşeşte exact cum sfârşesc poveştile din viaţă. Femeia care l-a iubit ca o dementă pe cel mai nepotrivit bărbat ajunge după ani buni soţia sa, aceasta fiind modalitatea de a plăti pentru crima săvârşită.
"Iedera" nu e acel gen de roman pe care să-l citeşti cu sufletul la gură, nici acela al cărui final să vrei să îl citeşti înainte de a-i parcurge, cu conştiinciozitate, paginile, pentru că ele curg în mod firesc, cum curge peste oameni timpul, afectându-i, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, însă schimbându-i pe toţi deopotrivă. Pentru că fiecare început are şi un sfârşit, finalul cărţii îţi lasă un gust amar, dar în acelaşi timp cunoscut: de viaţă trăită. Nefardată, nepudrată, neexagerată.
