Flori de mar

Sunt zile în care pur şi simplu ştirile de dimineaţă fac să îţi îngheţe sângele-n vene. Te uiţi pierdut, te uiţi în gol, şi-ncerci să-ţi închipui Universul fără o prezenţă cu care erai cel puţin obişnuit. Scapi o lacrimă şi realizezi că nu poţi să condamni nicio atitudine, că omul avusese discernământ şi că alegerea îi aparţinuse. Îl respecţi la fel şi te doare lipsa sa încă de pe acum.

Pentru că Adrian Păunescu e unul din cei mai complecşi poeţi români contemporani. Dacă versurile unora trebuie traduse, trebuie tălmăcite, rezonând ca un film de-ăla pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură pentru ca finalul să vină ca un pantof în plină figură, lăsându-te nedumerit, tu, ca spectator, putându-i da ce interpretare doreşti, fiindcă nimeni nu se supără (sunt aproape convinsă că nici măcar autorii nu au avut idee ce voiau să exprime, şi nici nu şi-au bătut capul cu asta, pentru că trebuia să aibă şi filologii de lucru), la el poemul nu necesita interpretare. Era suficient să ai o fărâmă de suflet, o inimă care măcar o dată-n viaţă să fi fost sfâşiată, şi pasiunea sa se transmitea în toţi porii tăi. Păunescu nu necesită traducere, e o legendă vie, e POETUL, sincer, pasional şi frumos, de o admirabilă complexitate. Nu voi face apologia personajului, nu cred că a fost perfect, cu siguranţă multora le-a dat bătăi de cap, însă mintea sa a fost sclipitoare, lucidă până-n ultima clipă, uluitoare. Lui nu-i poţi contesta valoarea pentru că era intrinsecă. Era suficient să-i pronunţi numele şi te cutremurai, şi te umpleai de respect...

"Du-te-n flori de măr,

Du-te în poveşti,

Dacă-ntr-adevăr

Nu mă mai iubeşti".

Blestem cu o formulare atât de sensibilă încât înfioară.

Avea dragoste de viaţă. Poate a greşit crezând în existenţa existenţei fericite, cea despre care Ileana Vulpescu vorbeşte aşa de realist: "O existenţă fericită este aceea în care nu există boli cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile, în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face, în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice. Nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice. Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic".

Poetul nu s-a vrut bolnav. Cine se vrea aşa? Existenţa fericită e cea în care nu există boli cronice. Fericiţi cei ce au parte de ea.

Rămas bun, stimate domn!...

Paralele

Ştii cum e să te trezeşti bine dispus, uitând pentru o clipă de precaritatea echilibrului tău existenţial? Să te trezeşti bine dispus uite-aşa, fără anume motiv, într-o zi mohorâtă de toamnă timpurie, când frunzele-s pârguite pe ramurile înălţate, a disperare, spre un cer închistat.

S-a terminat povestea. Există un "va urma" pe care trebuie să-l caut, să-l recuperez, gustul de acum fiind prea amar, totuşi. 

"Sfârşit de capitol" este cu totul altceva decât te-ai aştepta. Vine după "Forsyte Saga" şi după "Comedia modernă", cu nişte protagonişti diferiţi, punând vechile personaje într-un con de umbră. Cei de acum nu sunt mai puţin înţelepţi, sunt doar diferiţi. Caractere aparte, puternice, nişte supravieţuitori. 

Ce m-a surprins a fost faptul că volumele captivează, fără să fie de actualitate şi fără a avea pretenţia că ar fi romane poliţiste. Te "prind" într-o mreajă magică şi te trezeşti întrebându-te cum naiba o vor scoate la capăt caracterele. 

Constatări simple, pentru că postarea nu se vrea a fi recenzie: bărbaţii sunt de două feluri: nişte gentlemeni desăvârşiţi sau nişte gentlemeni care mai au de lucrat la comportament. Celor din prima categorie le-ai putea reproşa slăbiciunea, pentru că mai toate personajele aparţinând sexului tare se îndrăgostesc lulea numai de acele femei care nu îi pot iubi, care nu le pot oferi totul, iar ei se mulţumesc cu fragmentele pe care doamnele binevoiesc să le împartă. Te duc cu gândul la acei căţei de rasă care acceptă buna trataţie mimând fericirea, chiar dacă, în adâncul sufletului, şi-ar dori ca apartenenţa să fie completă şi biunivocă. Cei din a doua categorie nu sunt nişte ticăloşi, nu în adevăratul sens al cuvântului. Vorba cuiva: "Nici măcar nostalgia nu mai e ce era". Categoria a doua încearcă să domine, în general metodele de persuasiune fiind asociate cu violenţa fizică. Nu vei întâlni un limbaj inadecvat în roman, vei întâlni câteva erori umane asupra cărora poţi insista, întrebându-te dacă sunt, totuşi, condamnabile sau nu.

Romanul este, aşadar, pigmentat cu femei puternice, care nu-şi iubesc soţii şi care au privilegiul să fie adulate de aceştia. 

O notă discordantă o crează Dinny care, după marea pasiune pentru Wilfrid Desert, încearcă o vindecare solitară. Povestea lui Desert nu e de natură liniştitoare. Suflet zbuciumat, artist nefericit, agitaţia lui Desert e contagioasă şi neplăcută până şi pentru cititor. Desert are marele talent de a se face antipatic cititorului, fără să facă eforturi în acest sens. Din toate personajele, el se încadrează perfect în cercul laşilor, fugind de o iubire mistuitoare, de societate, izolându-se în cuibarul oriental, mai puţin dătător de dureri de cap. În aceeaşi categorie ar mai putea intra Jon Forsyte, a cărui destin dispare în ceaţă. Încă nu pot spune cu precizie dacă Jon e laş sau doar slab. Un bărbat slab, aducând cu Ashley Wilkes din "Pe aripile vântului", având o personalitate palidă.

Finalul e un amalgam. Eşti, pe de o parte, mulţumit că lucrurile au intrat într-o oarecare normalitate, ai siguranţa că femeile acelea au parte de suportul de care au nevoie şi liniştea e inerentă. Gustul amar e dat de aceea că, acolo unde e linişte, nu e pasiune bilaterală şi nici reciprocitate în dragoste. 

Poveştile lipsite de sincerul fior al începuturilor îmi apar ca nişte toamne obosite să mai fie rebele...

Nostimada

Câtă subiectivitate zace în fiecare din noi... 

Observ asta la mine, observ asta la alţii. Privim o situaţie, un caz, şi emitem păreri, şi găsim soluţii corespunzând gândirii proprii. 

"Nu mă pot împiedica să nu judec oamenii", zice Ileana Vulpescu. Judecăm oamenii după propriile noastre măsuri, având în vedere sistemul nostru de valori, validat sau nu de vreo comunitate sau curte constituţională. 

"Am fost întotdeauna un tolerant. Încă nu ştiu dacă lucrul aceasta e o calitate sau un defect", spunea altcineva. 

Mă gândeam la eşecuri. La rateuri. Ce anume poate determina ansamblul cunoscuţilor unei persoane s-o catalogheze pe aceasta drept "ratată"? Din punctul meu de vedere, ratat este acela căruia i-au fost puse la dispoziţie o sumedenie de mijloace pentru a-şi face un scop în viaţă şi care nu s-a folosit de respectivele mijloace pentru propria devenire sau pentru devenirea altora, în funcţie de ţinta aleasă. 

Ne e uşor să catalogăm, ne e greu să fim catalogaţi. Urâm să fim catalogaţi, găsim rapid scuze în ce ne priveşte, împrejurările ne-au fost potrivnice, n-am avut bani, n-am avut sprijin parental. Ce facem cu cei ce au avut de toate şi, cu toate astea, sunt debusolaţi şi plutesc în derivă pe marea destinului? 

În funcţie de persoana la care facem referire, devenim, brusc, subiectivi. Dacă împricinatul ne e apropiat, nici nu mai trebuie să-şi caute scuze, pentru că îi găsim noi. Dacă ne e nesuferit, înfierăm fără probleme, suntem neobosiţi în asta. Dacă ne e indiferent, trecem pe lângă el după ce i-am alocat 2-3 minute de gândire. Şi îl uităm, nu merită consumul. 

Mă întreb ce anume crează magnetismul şi ostilitatea între anumiţi oameni. De ce pe unii îi iubeşti fără efort, te superi pe ei, te împaci, şi faci asta la nesfârşit, pentru că starea de "supărare" nu funcţionează prea mult între părţi. După cum mă întreb de unde aversiunea aparent nejustificată faţă de anumite persoane. OK, persoanele din cercul nesuferiţilor fac gesturi pe care tu nu le faci, afirmă lucruri pe care tu nu le-ai afirma, au un sistem de valori şi nişte credinţe care te lasă fără cuvinte, nu pentru că acestea contravin părerilor tale, ci pentru că ţi se pare că ar conţine o doză substanţială de nebunie. OK. Dar de ce îţi pasă? Dă-i încolo, ignoră-i, doar ai amici cu care empatizezi la nesfârşit. 

Mi-ar plăcea să se creeze o pastilă care să neutralizeze sentimental. Să-i priveşti pe toţi cu indiferenţa din final de "1984". Cu ochi goi şi lipsiţi de semnificaţie. Sau nu mi-ar plăcea?? Cum ar arăta o astfel de lume? Rece. Fără zâmbete. Fără înţelesuri. 

Ajung la concluzia că viaţa în sine e de o nostimadă fără egal. Că iubim iresponsabil şi urâm la fel.

"Dacă viaţa ar fi un cal de curse, ar fi întruna muştruluit de antrenori că nu respectă regulile jocului" (acelaşi Galsworthy).

Zece

În 10.10.2010 lumea ar trebui să fie mai bună, mai frumoasă şi atât de pozitivă... Şi spun asta cu tonul lui Badea când nu crede nimic din ce spune. "Cei ce se nasc în această zi se nasc sub auspicii fericite", căsniciile se întemeieză mai cu elan decât în alte zile ale aceluiaşi an pentru că, nu-i aşa, vai cât de minunat e să fie zece a zecea. 

Mi-am amintit de o poveste petrecută în urmă cu mulţi ani. Eram în gimnaziu şi profesoara de română mă ascultase. Eram bună la română. Îmi plăcea româna. Nu pot spune acelaşi lucru despre matematică, fizică, istorie sau geografie. Le învăţam ca să le uit a doua zi. Nu la fel stăteau lucrurile cu româna. Aceea îmi plăcea. Aşa că, după ce m-a ascultat, profesoara mi-a cerut carnetul de note (îmi amintesc exact că locul meu în bancă era exact sub nasul profesorilor, lângă catedră), şi, cu o satisfacţie nedisimulată, îmi trecuse nota şi spusese: 

- 10 în 10 a zecea. 

Fără legătură cu zecele din zece a zecea, eu nu cred în horoscop, în astrologie şi în stele. Cred în afirmaţia celui care spunea că omul este suma eşecurilor sale şi mai cred ceva.

Nu am atins până acum subiectul pentru că întotdeauna mi s-a părut prea sensibil. Chiar şi pentru mine. 

Mădălina. 

La serviciu cumpărăm internet radio în fiecare zi, de câteva luni, şi nu-l mai cumpărăm în fapt. Asta pentru că am obosit îngrozitor să schimb canalele de fiecare dată când pe cineva deranjează mulţimea de vedete care, printr-o modalitate sau alta, au reuşit să ne devină nesuferite. Dacă antipatia celeilalte părţi se leagă de Julio Iglesias şi Celine Dion, eu am un top al antipatiilor. Pe locul întâi se situază, firesc, cretinul "Don't worry, be happy". Dar trăzneasc-o Dumnezeu de treabă, eu înţeleg din prima, nu mă convingi dacă repeţi la infinit, preţ de vreo 7 minute, acelaşi lucru, cretinopatule, gândesc, în timp ce mă deplasez cu viteză să scap de dobitoc. Nu-mi place nici mie Julio, nu mă dau în vânt după mult prea difuzatul "Alejandro", aşa că, uneori (deseori, de fapt), ajungem la Naţional FM. Post pe care îl urăsc. Sincer. Din toată inima. Asta de când patronii au înnebunit şi l-au făcut din post nepost. Auzi şi-acolo piese repetate la nesfârşit, pentru că o trupă care nu place fraţilor Micula nu există. 

Denis Ciulinaru nu s-a schimbat esenţial, totuşi, pare oarecum mai puţin Denis fără Claudiu Ştefan. Interviurile luate vedetelor sunt ok, subiectele se pliază în funcţie de personalităţi, dacă artistul e sensibil şi întrebările sunt pe măsură. Nu am răbdare să urmăresc interviul în întregime, pentru că e înnebunitor de lung. 

Legătura dintre cele afirmate până aici o constituie Mădălina Manole. 

Pe youtube există un videoclip: Mădălina la Naţional 24 Plus. Am fost şocată s-o văd. Acum, după ce totul s-a sfârşit. Veselia ei era fabricată. Părea rătăcită. Acelaşi lucru se vede la Răzvan şi Dani în emisie, în mai 2010. 

Mă uitam la ea, în contextul celor întâmplate, şi mă întrebam dacă a fost, într-adevăr, depresie postnatală. Eu nu cred asta. A fost depresivă? Cu siguranţă. Dar nu cred în depresia postnatală. Nu în cazul ei. 

Mădălina a fost o voce cu care eram obişnuită, o prezenţă caldă, vie, ceea ce nu înseamnă că fusesem vreun fan înrăit. Îmi plăcea aşa cum e bine să-ţi placă toate în viaţă: cu măsură. 

Uitându-mă la ea, mi-a fost clar că, într-un fel sau altul, încercase să lupte, să nu se lase doborâtă. Că emisese semnale. Numai că n-a fost cine să le interpreteze. Când te gândeşti la o existenţă, să n-o crezi niciodată lipsită de griji sau fericită. Existenţa fericită nu există. Mădălina avea răni nevindecate. Care îi apăsau greu pe suflet. Nici copilul, nici muzica, nici nimic nu i le-au închis. Sunt momente în care, obosit de luptă, clachezi. 

"Marile răni nu dor la început. Ele sunt mari pentru că deschid o rană ce nu se mai vindecă" (Mihail Drumeş). Afirmaţia conţine oarecare sadism însă e reală. Reală şi... cu consecinţe dramatice. 

Eu cred că omul duce. Duce până în momentul în care nu mai poate duce. Şi-atunci se duce el. 

"Nu cred în existenţa existenţei fericite", spune Ileana Vulpescu. Nici eu nu cred. Cred în zbatere, cred în zbucium, cred în "ediţiile adăugite şi îmbunătăţite ale nefericirii", nu şi în existenţa existenţei fericite. Pentru că, voluntar sau involuntar, independent de faptele sau spusele proprii, vin momente în care ţi-ajunge un cuvânt al altcuiva pentru ca edificiul pe care cu trudă l-ai construit să se prăbuşească într-o clipă. Şi-o dată cu el şi tu.

Reduceri

"Septembrie, luni", cânta Horia Brenciu luni, la Acces Direct. 

Septembrie marţi. Septembrie marţi - răsturnare de planuri pentru istoricul săptămânii. Un telefon de la Chanel şi uite cum totul s-a schimbat. E ok. Mergem înainte. 

Septembrie marţi m-a exasperat prin reclame. Reclame la de toate, toate cu preţ redus. Lichidare stocuri de vară, colecţii de vară, cumperi trei perechi de pantofi şi o primeşti pe-a patra la preţ redus, joi apare "Gazeta sporturilor" cu "Bărbaţi care urăsc femeile" la preţ redus, totul e redus iar nouă ne e rău. Cei ce în vară umpleau litoralul acum nu au bani de întreţinere.

Banii ca o problemă. Lipsa banilor - o problemă. 

Ajungi să te întrebi cum ar fi dacă nu ai fi capacitat să te gândeşti la asta. Să fii un Charlie al lui Daniel Keyes, nerăvăşit de dorinţa de a fi deştept, nestrăbătut de asemenea viziuni. L-am văzut de curând pe Charlie. Vorbea rar, repetitiv, dar îşi avea tabieturile, încăpăţânările şi lucrurile pe care le ştia mai bine. Râdea zgomotos şi, încurajat de interlocutor, ştia cine l-a învăţat să schimbe macazul unui tramvai, ştia că pe cursa 164 e Nuţi, nu Nelu, deoarece Nelu e pe 148. Ştia că îşi făcuse poze cu Maria şi cu Mona, nu şi cu celelalte fete din echipă. Ştia că trebuie să ajungă la lucru la anumită oră şi ştia să fie vesel. Vesel fără motiv. M-a făcut să mă întreb dacă oamenii ca ei s-au născut ca să-i facă celebri pe Algernon-i. Omul pe post de cobai. Omul la reduceri?... 

Reduceri

"Septembrie, luni". Asta cânta Horia Brenciu luni, pe 27 septembrie, la Simona Gherghe în emisie. Septembrie, luni, un telefon îmi dădea săptămâna peste cap. Nu-i nimic, mă descurc.
Septembrie, marţi. Septembrie, marţi, a cuprins de toate. Zâmbete la reluarea emisiunii "În gura presei" (Mircea are dreptate, poveştile pentru copii sunt sadice şi pline de violenţă - asta până la "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi"): mamele vitrege revendică inimile fiicelor nedorite, lupii mănâncă bunicile, vânătorii spintecă burţile lupilor, iezii sunt devoraţi de lup iar lupul incinerat de viu, de către capră. Dacă poveştile stau la începutul imaginaţiei, în ce se va transforma imaginaţia mai târziu?
Tentaţii. Nu ştiu dacă toate popoarele sunt atât de uşor de momit cum e al nostru. Mă îndoiesc. OK, "Chanel" îmi spune că în Germania oamenii stau cu ochii pe teletext, vânând reducerile de cost ale convorbirilor telefonice. Mi-e greu să mă imaginez pensionară, plictisită, cu ochii pe teletext, aşteptând cu nerăbdare convorbirile low-cost, spre a-mi putea suna amicele şi a le plictisi şi pe ele, dacă tot nu mă costă nimic. În aceeaşi măsură, mijloacele de transport în comun îmi asigură diversitate pe zi ce trece. Fiecare zi îşi are povestea, fiecare seară la fel. Imaginează-ţi, sunshine, o călătorie de jumătate de oră, în care ai şansa ca tramvaiul sa nu fie aglomerat. Îţi deschizi cartea pe genunchi, hotărâtă să răscumperi timpul, şi vrei să citeşti, când, dintr-o dată, auzi nişte voci cum trebuie să fi fost a lui Hercule. Te uiţi înainte şi descoperi, rapid, sursa: vatmanul răcneşte către un individ masiv, de aproximativ 2 metri, clar paşnic, clar bine-intenţionat, clar limitat. Un soi de Charlie al lui Daniel Keyes, repetând, la nesfârşit, câteva propoziţii, şi un vatman care, departe de a-l batjocori, îi face jocul. Pentru că Charlie din tramvai era retardat, nu şi prost. Charlie ştia să schimbe macazul, cerea voie să o facă şi ştia cu precizie cine îl învăţase să facă asta. Charlie ştia că pe cursa 164 e Nuţi, în timp ce Nelu e pe 178, nu pe 176, cum eronat spusese prietenul său, vatmanul. Nu am ştiut, în situaţia dată, cum ar fi trebuit să reacţionez. DACĂ ar fi trebuit să o fac. Clar este că, văzând înţelegere din partea celui cu raţiune, am ştiut că acest Charlie nu-şi va dori mai mult. Cel puţin nu acum. Şi te întrebi cine ar fi fost Algernon în absenţa lui Charlie. Sau dacă scopul lui Charlie a fost acela de a-l face pe un şoarece celebru. Alte zile, alte poveşti. Bunici în vârstă, cu nepoţici frumoase, plimbaţi, bunici şi nepoţi, prin parcul însângerat de toamnă, făcând întrecere în copilării. Bunicul se vrea pupat dacă tramvaiul care se vede în zare e cel aşteptat, şi recurge la şantaj: "Îmi dai ţucă dacă e 8?" Gândesc (ce bine că gândurile nu se pot citi: profitaţi, nene, de naivitatea ăstui mic. Peste 3 ani va profita el de a dumneavoastră). Îl privesc pe bătrân. Eu nu l-aş pupa. Sub nicio formă. Sunt un om rău, ştiu. Alte zile, alte poveşti. Mame calme, sosite de la cumpărături cu odrasla isterizată în braţe, zâmbind frumos, vorbindu-i frumos, în timp ce ăl mic ştie doar: mvaaaaaaaaaaaa!!! Bun aşa, gândesc. La coborâre îi va lua Faringosept, probabil. Alte zile, alte poveşti. Zile cu reclame în omniprezentul radio din cabina vatmanului. Reduceri. Reduceri mari. La 3 perechi de pantofi, primeşti una la jumătate de preţ. Pantofii arată, toţi, aşa:

"Deci".

Ştii ce mi se pare tragic? Mai tragic decât comedia umană în toată splendoarea ei? Indecizia. Nehotărârea. O vezi peste tot. Cu toate astea, de la o comedie te-ai aştepta să fie comedie. 

Am văzut "Mariaj de Vegas" ("What happens in Vegas"), cu Cameron Diaz şi Ashton Kutcher. După un debut ciudăţel, spiritele se înflăcărează, în fond ce n-ar face cineva pentru a-şi păstra averea câştigată pe neaşteptate într-o singură noapte, în Vegas? 

Ai parte, aşadar, de şicane, de copilării, de imaturitate, de conflicte casnice, de păcăleli, şi, fără să îţi dai seama, a trecut jumătate din film. Cred că a doua jumătate începe să nu mai fie deja comedie, ci se transformă în romance. Adică de unde până atunci râdeai fiindcă nu aveai de ales, oricât de trist ai fi fost, la un moment dat lucrurile devin serioase şi, "pe cale de consecinţă" (citat Mircea Badea), siropoase. 

Iar comedia decide să devină romance. 

Dacă mă întrebi ce am văzut sâmbătă, am văzut o Cameron Diaz cu un corp frumos lucrat, îmbrăcată cu gust, puternică şi fragilă, emoţională şi emoţionată, luptătoare şi visătoare, şi un bărbat transformat. 

Şi-uite cum te ia duioşia şi uiţi că ai râs şi regreţi. Regreţi că până şi filmele sunt ca reclama la bere. Nehotărâte. "DECI... DECI".