Sufocare

Scriu rar. Rar pentru că aşa îmi permite timpul, rar pentru că fie nu am ce spune, fie mi-e prea plină mintea de lucruri mărunte, neesenţiale, neimportante, lipsite de valoare, aşa cum vor fi şi următoarele, în fapt. 

Dintotdeauna oamenii au fost diferiţi. Au fost vremuri în care pentru mine horoscopul nu însemna absolut nimic, zodiacul era o abureală, până într-o zi, când am descoperit că nu neapărat nebunia îi determină pe unii să facă studii aprofundate despre zodii, ci faptul că au descoperit că aparţinătorii unei zodii sunt, în marea majoritate, caracterizaţi de nişte lucruri.

În plus, faptul că încerc să îmi dau seama ce zodie e onorată de prezenţa în mijlocul ei a unor persoane colorate spiritual şi, uneori, fizic, mă calmează. În loc să mă înfurii atunci când, de regulă, duduia vine cu inepţii, devin curioasă. "O fi berbec? Sau săgetător? De ce săgetătoarea cutare e atât de diferită de cealaltă săgetătoare?" Poate că asta face bine. Poate că nu. Pentru că aceste căutări şi întrebări sunt tăcute, ţin de introspecţie, de interiorizare, de neexprimare, de muţenia în care, de atâtea ori, sunt nevoită să mă cufund, fie datorită bunului simţ, fie datorită obligaţiei de a tăcea. 

Nu mă mai miră oamenii urâţi spiritual. Cineva spunea că pământul ar fi un loc atât de frumos dacă nu ar fi locuit. Aşa că nu mă miră că prietena-căpuşă care şi-a găsit alt loc de supt a trecut la şantaj. Nu mă miră că mi-e groază să mă abordeze o cunoştinţă, fiindcă abordarea ei a devenit obsesivă şi se referă mereu la aceea că tu trebuie să-ţi schimbi locul de muncă, dar ce nu înţelegi, de câte ori să-ţi mai spună?? Nu mă mai miră uşurinţa cu care oameni normali la cap preiau expresii şi cuvinte greşite atunci când se află în companii imbecile. Nu mă mai miră când cucoana, care s-a născut şi va muri agitată, dă buzna, în repetate rânduri, neavând răbdare să-şi aştepte rândul sau temându-se, poate, că rămâne neobservată. Nu mă mai miră competenţii deveniţi specialişti peste noapte, care te văd şi se reped la tine cu părerile lor ultraspecializate, arătându-ţi cât de idiot eşti şi că ei pot fi salvarea ta. Bunul tău simţ nu îţi permite să spui: "Dar NU ÎMI PLACI. Nu am încredere nici în părerea, nici în mintea ta, ce-ar fi să îţi vezi de treabă?" 

Şi taci şi aduni şi observi că acumulezi atâtea păreri proaste încât îţi vine să mergi undeva, unde să fii sigur că nu te aude nimeni, şi să ţipi până nu mai poţi, ca un animal rănit, după care, răcorit, să te întorci să faci faţă bombardamentului de bunăvoinţă, combinată cu competenţele multiple care toate le aparţin, desigur, celorlalţi, fiindcă tu, imbecil fiind, nu realizezi că nu eşti capabil să gândeşti, şi că e bine să vină specialiştii să te înveţe să faci asta.

Mă întreb cum ar arăta o lume, clar neromânească, în care fiecare individ ar deveni egoist, egoismul caracterizându-se prin aceea că îşi vede de treabă şi, chiar dacă observă ceva care i se pare nelalocul lui la celălalt, câtă vreme nu e vorba de poale în cap, tace şi-şi vede de treabă, considerând că te vopseşti mov în cap fiindcă aşa ai dorit tu sau coafeza, că lucrezi unde lucrezi de fraier, el rămânând, nepăsător, pe margine? Pentru că prea multă grijă din partea unora te sufocă, mai ales dacă nu poţi să le dai două bobârnace de să-i faci să tacă pentru restul zilelor?...

Atâta atotştiinţă, şi toată aparţinându-le altora, a ajuns să mă sufoce. Încet şi sigur nu mai pot respira. Nici măcar nu mă pot declara "prea lucid pentru lumea asta", cum fac băieţii de la Antract.

Aşadar mă sufoc. Iar restul e tăcere.

Sorry

Pe 8 martie, când pe stradă înfloreau sandalele, tricourile şi obrajii, la propriu, împreună cu cele 20 de grade din termometru şi cu un soare îmbietor pe o boltă perfect alcătuită, după nişte ore lucrate am sosit acasă, cu trandafiri gălbui şi cu o zambilă roz, de căpătat; mi-am retuşat un pic imaginea, m-am încăpăţânat să păstrez paltonul 3/4 pe mine şi am plecat spre teatru, să văd un "spectacol eveniment de Ziua Femeii", cum cred că îl numiseră. Fireşte că aşteptările au fost colosale. Repertoriul e amplu, cred că e greu să decizi ce piesă ar putea încălzi mai bine inimile doamnelor de ziua lor, aşa că alegerea unei piese pe care nu o mai văzusem promitea mult. Piesa se numeşte "Sorry", actorii, cei pe care îi îndrăgisem din ce în ce mai mult, pe măsură ce vedeam reprezentaţiile "Anonimului veneţian", sunt talentaţi, reuşesc să transmită mesaje clare şi emoţii şi mai clare, aşadar, cu toată oboseala, cu toate cele rele doar parţial depăşite, am pornit spre teatru cu încredere. Am înţeles, încă de la început, că seara va fi specială, că vor fi tombole, câştigătoarele putând beneficia de reduceri la diverse magazine din mall, de cazare pentru o noapte într-un hotel central, împreună cu partenerii sau, de ce nu, de abonamente la o sală de fitness, pentru o lună. OK, fie şi-aşa, dacă aşa a decis directorul teatrului, care este, la origini, actor. Poate a ştiut să facă nişte combinaţii inteligente, care să aducă bucurie spectatorilor la anumite ocazii, însă nu ăsta era esenţialul, gândeam. Şi-a început spectacolul. Actriţa ieşea de după o uşă, cărând, pe o targă, un ceva acoperit cu un cearşaf, ceva care s-a dovedit a fi un cadavru. Aşa am înţeles că femeia lucra într-o morgă. Scena slab luminată, decorul sumbru nu puteau însemna ceva prea bun, nici pozitiv. În timp ce ea încerca să cosmetizeze cadavrul, legându-l cu leucoplast, în spatele ei, ca o arătare, se iveşte partenerul de scenă, care, râzând, o pişcă de fund şi este neobişnuit de vioi, dat fiind ambientul. Un partener îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, contrastând cu cămaşa de noapte în care defila actriţa. Iuri se întorcea din Israel în Rusia, pentru a-şi recâştiga dragostea pierdută, pentru a o duce împreună cu el la o viaţă mai bună. După două ore chinuitoare de spectacol, am dedus că cei doi aveau o fostă dragoste la activ, că el plecase cu mult timp în urmă, adoptând religia iudaică, ca şi ritualurile acesteia, că fusese căsătorit cu o anume Dora, pentru care până la finalul spectacolului nu înţelegem exact ce sentimente nutrise, sau dacă fusese vorba de aşa ceva. De altfel, şi Inna, angajata intelectuală sechestrată în morgă, avea la activ vreo două căsnicii, diluate, despre care, la fel, nu aflăm dacă fuseseră de voie, de nevoie, din dragoste, din interes sau din alte motive la fel de abstracte. Îmbrăcarea rochiei de nuntă denotă faptul că Inna urma să se mărite cu Iuri, şi, la fel, nu aflăm cu certitudine dacă cei doi au făcut sau nu pasul, ei rămânând prizonieri în acelaşi subsol macabru, până la finalul spectacolului, când înţeleg că fiecare trebuie să îşi urmeze drumul, hotărât - fără celălalt. 

Aş minţi dacă aş spune că a fost singurul spectacol care nu mi-a trasmis nimic. Nimic înălţător, nimic emoţionant, nimic sensibil, nimic logic. M-am întrebat cui se datorează eşecul. Pentru că mie personal reprezentaţia asta mi s-a părut un eşec lamentabil. Probabil viziunea regizorului se complăcuse atât de mult într-un clar-obscur încât nu reuşise să îşi regăsească, până la final, esenţa. Va fi, la fel ca şi "Casa Bernardei Alba", un spectacol de care îmi voi aminti cu neplăcere, pe care nu voi dori să îl revăd, cu o viaţă, foarte probabil, extrem de scurtă. 

Următorul spectacol a fost "Cerere în căsătorie", după Cehov. La acesta am mers pe o vreme urâtă, aşa cum se prezintă de o mulţime de zile, ploiasă, rece, neîmbietoare, şi, cu toate astea, nu am regretat. Alt regizor, alt autor, alţi actori, altă viziune. Pentru că, deşi şi "Sorry" şi "Cerere în căsătorie" aveau drept temă comună o dorită căsătorie, după ce am ieşit de la Cehov zâmbetul mi-a rămas, impertinent, pe faţă, replicile mi se întipăriseră în minte, ideea de bază fiind structurată cu atâta claritate încât nu puteai rămâne neafectat.

Spectacolele şi calitatea lor mă fac să mă întreb ce influenţă are impactul acestora asupra publicului în ceea ce îi priveşte pe cei ce le pun în scenă. Dacă aplauzele sunt hotărâtoare, sau lipsa spectatorilor, sau dacă nu ar trebui luate alte măsuri pentru a verifica părerea spectatorului care se simte câştigat sau, dimpotrivă, furat atunci când asistă la nişte aberaţii de lungă durată. Poate, din respect pentru public, ar trebui efectuate sondaje de opinie pentru a desfiinţa eşecurile şi pentru a promova calitatea, indiferent cui se datorează cele două.

Poate încercarea face parte din normalitate. Perseverenţa este însă devastatoare pentru toate părţile implicate, şi chiar e păcat să ieşi să vezi calitate şi să pleci din sală regretând că nu rămăseseşi, ca o legumă, acasă, unde, chiar legumă fiind, sigur ai fi fost mai câştigat.

Puncte de vedere

Din anumite puncte de vedere, interpretarea a fost o reuşită. A scos-o la capăt. Din altele... vedeţi şi voi. 

Avertizari

Poate mi-ar fi plăcut ca lucrurile să fi stat altfel în multe privinţe. În prea multe privinţe. 

Pseudo-primăvara asta nu mai amăgeşte pe nimeni. Să mai încerce. După eforturi îndelungate, poate va deveni Primăvară-Primăvară, nu amestec de paşi cu mocirlă şi cu flori îngheţate de zarzăr. 

Pentru că noaptea trecută am petrecut-o în tovărăşia unor doamne, pe blog, am reuşit să dorm suficient cât să mă trezesc într-o nouă dimineaţă de iarnă perfectă, cu grade puţine în termometre şi cu fulgi sporadici căzând, fără elan, din prea plinul norilor. Pe la amiază, ziua devenise una de iarnă veritabilă, astfel că doamna superstiţioasă pe care anii (destul de mulţi, de altfel) nu au educat-o ce fel de întrebări sunt permise în anumite birouri şi ce fel nu, a declarat că asta o fi zăpada mieilor. 

Ziua a sfârşit fără zăpadă, cu un soare care părea că îşi caută, timid, locul pe un cer prea amplu, şi, dacă atunci când a nins frumos ca-n poveştile în care aprilie vine cu zăpadă cadou nu am reuşit să imortalizez momentele, am reuşit să descopăr că profeţia Tinei s-a împlinit. Restaurantul care avea în meniul scris mare pe geam "creer pane" nu mai există, cu siguranţă a falimentat, astfel că abia acum îmi explic relaxarea cu care străbăteam zi după zi strada, ca şi retina rămasă nezgâriată de atâta idioţenie. În locul restaurantului pluteşte un magazin cu haine de proastă calitate, fără meniu de data asta. 

Mai jos, pe stradă, fiindcă deşi ora era târzie ziua promitea alte surprize, am reuşit să observ atenţionări. Nu mă aflam într-un cartier mărginaş, uitat de lume, nici în vreunul propus pentru renovare. Nu. Intenţia de a renova nu există, există în schimb nişte atenţionări vitale, indispensabile, fără de care chiar nu ştiu ce ar face trecătorii, asta apropo de reclama aceea stupidă la "oraşul european", cu ghidul turistic tronând, ca duhul din lampa lui Aladin, proaspăt ieşit din sticlă, la piciorul podului peste Mureş. 

 Şi, dacă de tencuială aţi scăpat, pericolele nu s-au sfârşit, ci ele continuă, că de-aia ne aflăm într-un oraş european: 

Problema? Proprietarii nu au nici bani, nici dorinţă, nici aprobări legale pentru a renova. Soluţia? Urbea a intervenit punând panouri. Scurt şi la obiect. Îţi cade ornamentul în cap? Problema ta. Trebuia să te fereşti, nu să stai ca-n basmul lui Creangă. Mă întreb dacă amendamentul nu ar putea fi valabil şi pentru porţiunile cu gheaţă din faţa imobilelor, pe timp de iarnă, când cetăţeanul e obligat să o cureţe, în caz contrar fiind amendat. Un cetăţean responsabil ar putea lua exemplul primăriei, punând tăbliţe de avertizare în dreptul casei, pentru a se scuti de efortul de a curăţa zăpada şi gheaţa, expunându-se astfel unei febre musculare de proporţii. 

Însă... să nu uităm că suntem români. Şi ce bine ne vor prinde câteva zile libere... vreo săptămână, două, să ne eliberăm de stres...

Lasa-ma, papa, la mare!

Au trecut zile bune de când s-a anunţat că se preconizează un liber îndelungat, din 1 până prin 8 mai, dacă nu mă înşel. 

Sunt sigură că sentimentele celor ce au auzit despre asta s-au împărţit. Unii au fost extrem de fericiţi. Oau. Liber. O săptămână pentru distracţie, relaxare, mal de mare, munte, fumat, mici, grătar, că d-aia-s Paştele după 1 mai şi tot tacâmul. 

OK. De acord. Dacă 1 Mai-ul e miercuri şi e decretat liber, sigur că românul s-ar sminti din lejereala sa plutitoare dacă s-ar întoarce joi şi vineri la lucru, cu atât mai mult cu cât acele zile fac parte din Săptămâna Mare. Nu că am fi noi într-atât de religioşi însă, când vine vorba de libere, devenim. Ca să nu ne mai întorcem la lucru. Ideea e că aceeaşi naţiune de oameni pe care îi vom vedea îmbulzindu-se în discoteci exorbitante şi la biserici, făcând cruci largi, a aşteptat dintotdeauna ajutor extern. De la ruşi, americani, de oriunde, numai să fie, numai să vină, numai să "trăim şi noi decent" etc. 

Mă întrebam ce feţe ar face poporul japonez dacă ar fi "împovărat" de aceeaşi Sărbătoare îndelungă. Acel popor japonez care, după cutremurul din 11 martie 2011, în câteva zile a refăcut autostrada distrusă şi a plantat pe mijlocul ei copaci ornamentali, să fie neschimbată. Mentalitatea celor două popoare nu cred să aibă ceva în comun. Dacă pe japonezi un robot îi căuta noaptea în fabrici, îi legitima şi îi obliga să plece acasă dacă îi prindea că rămăseseră, fără permis, la ore suplimentare, pe români nimic nu îi poate conştientiza că stă (şi) în puterea lor să fie fericiţi, prosperi şi ceva mai echilibraţi când vine vorba de entuziasmul provocat de evadări. 

"Sunt liber... sau aşa ceva... " 

De ce nu?

Etichetele de pe unele produse sunt de-a dreptul ridicole. Am cumpărat un parfum pe care scria: “Evitaţi contactul cu ochii”.
PREA TÂRZIU!! Deja citisem. 

Cum îţi dai seama de un bărbat dacă este beat?
- Strigă în gura mare că nu îi este frică de nevastă şi de soacră.

- Chelner, în ciorba mea se zbat două muşte!
- La preţul ăsta ce vreţi?… Lupte cu tauri?!

Uitare

Încerc să îmi amintesc în care anume zile mi-am chinuit sufletul citind "Marele Gatsby". Jur că am urât cartea din toată inima, pentru că, exact cum citeam pe blogul lui Cosmin despre un alt roman, nici ăsta nu m-a lipit de niciun personaj. Toate mi s-au părut terne, antipatice, snoabe, fără idealuri sau ţeluri, cu ţinte de o micime care nu putea decât să mă înfioare. Banul, marele stăpân, îşi croia regulile într-o societate care trăia pentru ca să pară. Banul, fie el moştenit sau obţinut prin mijloace necurate, era, la fel ca în societatea de acum, primordial. Poate că meritul lui Gatsby constă în aceea că el şi-a acumulat averea, casele şi reputaţia de om la modă pentru a o recuceri pe marea dragoste a tinereţii sale, fără să se întrebe vreo clipă dacă ea merita asta. Când realizează, totuşi, de ce era însufleţită, nu e dezamăgit, iubeşte în continuare, speră să fie ales, deşi, într-un moment de luciditate, constată: "Respiră bani. Ea respiră bani". Aşadar faptul că soţul o înşela pe Daisy cu o muiere inferioară nu e şocant. De fapt actul era pur fizic. Un bărbat şi o femeie pot avea o căsnicie fericită dacă au aceleaşi principii după care se călăuzesc în viaţă, iar ăştia doi beneficiau de elementul comun constituit de principii. 

Am încheiat romanul într-o dimineaţă, pentru că luni, la ora 3, se cheamă deja dimineaţă. L-am încheiat şi l-am aşezat, dezgustată, pe raft, în bibliotecă. De pe acum mi-e şi mai "drag", pentru că îl asociez cu ceva din viaţa mea, ceva care atunci s-a întâmplat şi care nu va fi uitat în grabă. 

Îmi vor trebui recomandări călduroase ca să merg la cinema să-l văd pe Leonardo DiCaprio în "Marele Gatsby". Reţin afişul, reţin zâmbetul de februarie al lui DiCaprio, pe holul din mall, zâmbet îmbietor, promiţător, superior. Părând să spună atât de multe când el, de fapt, spunea prea puţine. Pasiuni devastatoare? Poate că au existat, însă nu au impresionat. Nu în carte. Poate personajul din film va fi mai animat. Asociat cu evenimentul din viaţă... se poate să fie un ansamblu de efect.

Leonardo DiCaprio va putea fi Gatsby sau Jack din "Titanic". A fost 10 sau a fost 17? Oricât februarie ar fi fost, s-a petrecut cu repeziciune, precipitat şi neliniştit, nelăsând pe nimeni să aprecieze degetele primăverii care cred că şi în anul ăsta or fi bătut înfrigurate la geamul camerei uitării mele. Şi parcă am scorburi în gând, precum copacii care nu mai visează învierea.