sâmbătă, 2 iunie 2012

Dezamagire

Am cumpărat "Fără ideal" după ce am citit recenzii copleşitoare referitoare la conţinutul cărţii. Încă nu ştiu motivul pentru care cele mai bine cotate cărţi, cele mai premiate filme, cele mai apreciate melodii îmi inspiră neîncredere de la bun început. De regulă, dacă decid să văd, ascult sau citesc, totuşi, ulterior regret. 
Nici "Fără ideal" nu face excepţie de la regulă. A primit premiul Nobel, iar părerile unor cititori au fost excepţionale. Unora cartea le schimbase viaţa. Alţii erau în stare să reia lectura, în orice moment al vieţii lor, cu aceeaşi plăcere. 
Poate sunt vinovată - am privit cartea cu suspiciune, de la bun început. Nu i-am dat şansa de a se lipi de inima mea. 
Cu toate astea... 
Romanul e scris sub forma confesiunilor unui june aparţinând burgheziei poloneze. Aflăm astfel că acesta rămăsese orfan de mamă, încă de mic, că tatăl încercase să acopere lipsa, prin educaţie, că îi adusese profesori de arte, că îl educase la Roma. Însuşi tatăl, deşi a fost descris pe scurt, mi s-a părut un personaj ambiguu, nesigur, instabil. Încăpăţânarea cu care refuza să ia tratamentele prescrise de medicii pe care îi consulta cu sfinţenie, de câte ori i se părea câte ceva, denotă un caracter imprecis şi labilitate. Pentru că, dacă eşti bolnav, fie refuzi să consulţi medici, în ideea că oricum un sfârşit se va ivi, fie, dacă îi consulţi, mai şi asculţi de ceea ce îţi recomandă. Însă tatăl adoră să se afle în treabă.
Tânărul Leon deţine arta scepticismului. El singur recunoaşte că nu crede în nimic, că e capabil să pună sub semnul întrebării orice, că, dacă azi spune: sunt sănătos mintal, mâine, în altă dispoziţie, ar fi capabil să recunoască precaritatea afirmaţiei şi să se îndoiască de ea. 
Partea "superbă" a personajului e constituită de averea sa fabuloasă, avere care îl scuteşte de orice altă preocupare. În afară de despicatul firului în patru, tânărul Leon, căruia rudele şi cunoscuţii îi prevăzuseră un viitor luminos, nu are niciun ţel în viaţă. Nu îşi doreşte nimic. Nu are nicio ambiţie. Niciun rol de împlinit.
Cum spre o profesie nu a simţit nevoia să se îndrepte, a fost scutit de efortul alegerii. Nu trebuia să analizeze dacă preferă să devină medic sau profesor. Nu. Era lipsit de astfel de probleme - pe care le-aş numi vitale pentru sănătatea mentală a oricărui personaj.
În oarecare împrejurare, mătuşa lui Leon, sora necăsătorită a tatălui său, cea care voia pentru nepot măcar o împlinire familială, dacă de una profesională se putea lipsi, face posibilă întâlnirea dintre Leon şi Aniela, o altă nepoată. Drăguţă, sensibilă, nelipsită de inteligenţă. Leon recunoaşte că o place pe fată şi are ocazia să o cunoască suficient de bine încât să îşi dea seama că ea îl iubeşte. Lucru care nu îi displace, care îl flatează, Aniela fiind o frumuseţe. Tânărul se pregăteşte să îi ceară fetei mâna, însă a doua zi, fireşte, conform caracterului său susceptibil. Asta denotă instabilitate emoţională, în opinia mea. Deşi convins că fata aceea ar fi capabilă să îl facă fericit, Leon speră să intervină ceva care să reprezinte un obstacol în împlinirea visului său.
Obstacolul nu întârzie să apară, chiar a doua zi. Când tatăl lui Leon scrie, de pe patul de moarte, de la Roma, tânărul merge să îi fie aproape şi, după deces, prelungeşte nedrept de mult perioada de doliu, pe care, de altfel, o petrece combinându-se cu o femeie măritată, având un soţ bolnav, o femeie frumoasă însă perfect lipsită de orice sentiment. Leon refuză să scrie acasă, refuză să răspundă scrisorilor de la "tanti", iar, când tanti îl avertizează că pe Aniela o mai curtează şi alţii, se simte uşurat. Nu recunoaşte asta, scrie doar că postura de fată  "de măritat" i se pare degradantă, aşa că, prin aceea că Aniela mai avea şi alţi pretendenţi, ea nu se mai ridică la nivelul aşteptărilor lui, devine vinovată, iar el îi scrie mătuşi-sii că îi doreşte Anielei fericire cu pretendentul la mâna ei. 
Aniela citeşte răspunsul şi acceptă cererea în căsătorie. În definitiv era abandonată, i se dădea clar de înţeles că nu e dorită, deci încă o dată păcătuieşte înţelegând exact ce se petrecea. 
Eh... dar după căsătoria Anielei cine era cel mai oropsit muritor? Fireşte, Leon. O cunoaşte pe pianista germană Klara Hilst, o femeie enormă, frumoasă, de treabă, din câte vedem până la final, o aduce în Polonia, să concerteze, deşi Leon recunoaşte că nu-i înţelege muzica, mai mult, "în timp ce o ascultam pe domnişoara Hilst cântând, mă gândeam că, dacă pianul ar fi un bărbat care i-ar fi sedus sora, n-ar fi putut să îl bată mai aprig". Tot Leon: "Bucăţile ei au mare succes în lumea muzicală de aici, fiind cotate ca profunde, pentru că, atunci când le ascultă a zecea oară, omul îşi spune: "poate a unsprezecea oară o să înţeleg ceva".
Aşadar se foloseşte de faptul că o cunoaşte pe muziciană pentru a avea pretextul de a se întoarce în ţară. Revăzând-o pe Aniela, nu observă schimbări esenţiale. Nici fizice, dar, mai ales, nici spirituale. Aniela nu devenise soţia înfumurată, distantă, superioară la care se aştepta. Ea rămăsese o timidă, o sfioasă, o modestă, inconştientă de propria-i valoare. În acele momente mintea lui Leon a fost invadată de gândul că, în absenţa soţului Anielei, care, om de afaceri, era plecat prin Orient, ar fi foarte potrivit din partea sa să încerce să o seducă pe Aniela. Cât fusese "fată de măritat" o dispreţuise datorită statutului, acum însă ea era valoroasă, demnă de cucerit. 
O parte importantă din roman e dedicată eforturilor lui Leon de a înfrânge rezistenţa Anielei. Fata rămăsese sensibilă, continua să vadă în Leon ceva ce nu era, un om evoluat, superior, dar statutul de femeie măritată nu îi permitea să aibă sentimente pentru acesta. Bombardată de avansuri, mai subtile sau mai făţişe, Aniela se frământă, se agită, însă reuşeşte să reziste. Se opune atacurilor de orice fel ale lui Leon, nerecunoscând nici măcar o dată că mai simte ceva pentru el. 
Finalul îl falimentează pe soţul aflat mai mereu la distanţă, determinându-l să se sinucidă, Aniela moare, şi, bineînţeles, "plenipotenţiarul" ei candidat decide să o urmeze în moarte. 
Aşadar, ce e de învăţat din roman? De ce ar vrea cineva să recitească aşa ceva, după ce lectura a fost aproape agonizantă, cititorul neregăsindu-se în aproape nimic din cele scrise? 
Cronicile marchează faptul că autorul s-a dovedit un cunoscător aprofundat al psihologiei femeii. Aşa. Şi? Modestia nu e ceva care se educă. O persoană este sau nu modestă, în funcţie de caracter şi gene. Nu vei deveni o femeie modestă, din infatuată cum erai, citind cartea. Iar ca bărbat, mă întreb ce învăţăminte ar putea trage un bărbat din acest roman de Nobel?... Personajul principal mi-a fost şi mi-a rămas teribil de antipatic. Dacă e să remarci ceva, acest lucru ar fi contrastul dintre personaj şi dintre obiectul pasiunii lui, o femeie sensibilă, delicată, dedicată, cumsecade, cu capul pe umeri, personaj de o înaltă moralitate. Cu toate astea, nu voi reciti, sub nicio formă, faimosul roman de Nobel. Iar titlul nu e demn de conţinut, asta cred. Idealul personajului a fost să îşi împlinească, tardiv, o ambiţie pe care a transformat-o în obsesie demnă de mintea sa găunoasă. 




9 comentarii:

  1. zau ca te inteleg perfect :) am citit si eu carti de Nobel sau carti ridicate in slavi de critica sau cititori si am ramas profund dezamagita. de ex. "Un veac de singuratate". sa ma ierte Dumnezeu si toti adoratorii cartii, dar am fost profund dezamagita.
    :) acum sa vezi critici!

    RăspundețiȘtergere
  2. :))
    Cu alte cuvinte, se gasesc modalitati de a pierde vremea citind opere celebre!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) pentru noi e pierdere de timp. pentru altii se pare ca e o experienta fantastica :)

      Ștergere
    2. Bravo lor. Eu consider experientele fantastice o noua forma de manifestare a snobismului. Da bine sa citesti Marquez? Citim Marquez si gasim intelesuri chiar in pasajele complet lipsite de inteles. Da bine sa citesti romane de Nobel? Le citim. Intr-adevar, pentru mine "Fara ideal" a fost o tzeapa de prima mana. O citeam tot sperand ca se termina, naibii, o data. O citeam cu greutate, cu efort, pentru ca nu am simtit pic de simpatie pentru chinurile autoimpuse de personaj.
      Poate aia mai destepti se regasesc. Poate empatizeaza cu eroul. Poate sunt in aceeasi situatie. Pentru ca fiecare stare isi are originea in ceva.

      Ștergere
  3. eu mi-am luat ``teapa`` cu `` De ce iubim femeile`` de Cartarescu. sper sa nu faceti aceeasi greseala. nu uitati ca unele cronici sunt platite, deci nu reflecta adevarul, si sunt foarte multe cronici facute de unii care nu au citit cartea. ei nu fac decat sa ia bucati din mai multe cronici pentru a o face pe a lor

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt sceptica atunci cand vine vorba de Cartarescu, mai intai din cauza ca nici el insusi nu s-a hotarat daca este poet sau prozator. Cata vreme nu esti decis ce vrei sa scrii, calitatea lasa de dorit. Gurile rele spun ca autorul, de Cartarescu vorbim, se drogheaza, de unde scrierile halucinante. Iar simpatia "presedintelui meu" fatza de "Levantul" e in masura sa imi inspire neincredere. Sunt mandra ca nu am literatura de umplutura in biblioteca, sub semnatura lui Cartarescu.

      Ștergere
  4. ca sa iti treaca suparare iti recomand un film :p

    http://ramaitreaz.blogspot.ro/2012/06/la-source-des-femmes-izvorul-femeilor.html

    cronica e scrisa 100 % de mine dupa ce am vazut filmul. nu am fost platit de nimeni ca sa aduc laude :D .

    RăspundețiȘtergere
  5. Urmeaza sa vad filmul si abia apoi voi sti daca ai fost sau nu platit sa ii aduci cronici favorabile! Glumesc. :) Revin cu impresii. Mersi de recomandare.

    RăspundețiȘtergere
  6. npc. acum depinde cum vezi tu filmul. daca il vezi ca pe o modalitate de a iti petrece timpul atunci cand nu ai altceva de facut, atunci nu cred ca ar trebui sa il vezi. daca il vezi ca pe o arta, e altceva

    RăspundețiȘtergere