miercuri, 19 septembrie 2012

Normalitate

În contextul în care se tot vorbeşte de "oameni defecţi", astăzi m-am întrebat cum o fi arătând omul normal. Fără stricăciuni. Fără daune. 
Să fie reprezentat de cel care din tinereţe îşi asumă un ţel şi care luptă pentru împlinirea sa? De cel căruia îi iese faza asta? Exemple? Ar fi. Zoltan s-a visat, încă din gimnaziu, actor. Şi actor a devenit. Colegii lui de clasă povestesc cu simpatie că Zoli era menit să fie actor. Că se maimuţărea cu graţie în toate pauzele şi că nu i s-ar fi potrivit nimic altceva. Corect. 
Dar ceilalţi? Ceilalţi oameni? Ceilalţi actori? De ce colegii lui nu au aceeaşi reputaţie? De ce nu au acelaşi har? De ce îşi întrerup cariera pentru a deveni soţi, soţii, taţi şi mame - sacrificând idealul sau împărţindu-l la (minim) doi?
De unde rezultă eşecul unei cariere sau vieţi? Chiar suntem toţi lipsiţi de ideal? Sau ne asumăm idealuri lipsite de concreteţe? Peste puterile noastre? Îndrăznim să visăm prea înalt sau prea jos? Care e reproşul esenţial care s-ar putea aduce vremurilor noastre?... Ce înseamnă... normalitatea, că de patologic ne tot lovim?? 


17 comentarii:

  1. Dupa mine, normalitatea se imparte in doua: normalitatea individuala si normalitatea generala. Esti un om normal, cand gasesti echilibru intre cele doua.
    Doar matematica :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte bun comentariul tau! Ca sa detaliem, sunt normal cat timp am propriile ganduri, dar am grija sa nu le exprim daca ele contravin gandirii colective. Am reguli de buna-cuviinta care se incadreaza in randul regulilor celorlalti.
    Intrebarea ar fi: stiind ca normalitatea colectiva e reprezentata de un numar mare de oameni, daca sunt incapabil sa imi insusesc gandirea lor, dar tac, nu sunt cumva ipocrit? Daca nu ma razvratesc, daca nu vreau sa revolutionez gandirea colectiva, cum pot fi numit? Raspunsul meu exista: "resemnat". Dar nu e prea optimist!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ipocrizia, patetismul si chiar iesirile din tipare sunt niste picanterii mai mult decat necesare vietii. Fara astea cu siguranta am fi mati si urati. Daca n-ar fi manelisti, ca tot a revenit la moda fenomenul,(facandu-se un fel de Academie, sau ceva de genul a Manelei) n-as avea eu de cine rade. Si invers, ca pun pariu ca si manelistii stau in colt si zic despre rockeri, sa zic, "vai bietii de ei!". Dar cand suntem bot in bot, ne respectam, nu ne dam in cap unul la celalalt. Pana la urma si normalitatea asta e un fel de curvusag necesar al vietii.

    RăspundețiȘtergere
  4. Esecurile cred ca vin din neputinta, din neincredere din lipsa curajului in momentul cheie, dar si din faptul ca suntem dependenti si constransi de ceea ce se petrece in jurul nostru. Cat despre vise, toti visam. Cat de sus sau cat de jos, difera de la om la om asa cum ceea ce e sus pentru mine poate sa fie considerat jos pentru X, deoarece dependenta/constrangerea de care vorbeam mai sus difera de la caz la caz. Cineva care si-a atins scopurile va spune ca nu ai fost in stare, ca nu ai luptat destul sau ca ai visat prea sus, pentru ca e usor sa vorbesti cand nu esti tu in cauza. Din afara, totdeauna lucrurile se vad foarte clar :).
    Ce inseamna normalitate? Mie-e greu sa spun. Cred ca normalitatea e dictata de majoritate. Cred ca am mai spus asta undeva. Te incadrezi in regulile lor, scrise, dar mai ales nescrise, ... esti normal. Nu? te vor privi ca pe o aberatie, te vor exclude, evita. Dar ai sansa aia de care vorbeai tu mai sus si care e, de fapt, la ordinea zilei azi. Poti pretinde ca esti ca ei, desi nu esti, sau taci atata timp cat nu ti se cere o opinie. Da, asta e ipocrizie :). In concluzie ai de ales, ori cu ei, ori singur.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De regula, cineva care si-a atins scopurile strangand din dinti, muncind, transpirand pentru asta, stie ce inseamna sa-ti asumi un ideal, o responsabilitate, si nu se uita cu compatimire sau dispret la cei mai putin norocosi, ci apreciaza faptul ca si acestia si-au propus cate ceva in viata, nu doar sa fie inca o picatura din apa aceluiasi rau care curge, fara ganduri de vreun fel, la vale.
      Facand trimitere la notiunea de "normalitate", am vazut de curand un film: "Detachment". O reprezentare clara a unei societati actuale demente, din care ideea care se desprinde cu claritate e aceea ca poti rezista atacurilor menite sa iti spele creierul doar daca iti formezi un sistem propriu de valori. Si iti poti forma acest sistem citind! Formandu-ti o gandire proprie! Lasandu-te manipulat (cu trimitere la comentariile din postarea lui Adi) pana la un punct!
      Ideea e ca nu avem de ales. Nu ne putem descoperi in fatza oricui. Nu ar avea rost. "Cine isi descopera sufletul in fatza oricui se va trezi intr-o buna zi fara el. Pentru ca si l-a risipit" (scria Ionel Teodoreanu). Nu doar eu am pareri proprii, pe care le impart doar cu cei interesati. TOTI facem asta, in masura in care creierul nostru mai e capacitat sa gandeasca de unul singur!

      Ștergere
  5. Asadar normalitatea e reprezentata de un fals respect, pentru ca atunci cand ramanem singuri sa ne putem injura linistiti! Nici nu stiu daca asta e normalitate sau e... teama de pedeapsa. Ca, daca-i dau in cap iubitorului de manele, in calitate de iubitor de rock, am sa infund puscaria, asadar il las in pace gandind: "Atata-l duce capul, saracul". Nu il pedepsesc pe el nu pentru ca ii respect preferintele, ci de teama sa nu fiu, la randul meu, pedepsit.
    Da, se poate sa ai dreptate.

    RăspundețiȘtergere
  6. Imaginează-ți o axă, oricât de lungă, așezată pe orizontală, iar la capătul ei, din stânga, se află PATOLOGICUL, iar la cel din dreapta, se află NORMALITATEA ABSOLUTĂ. Ei bine, dacă vedem așa, NORMALITATEA noastră (cea de toate zilele), ar fi undeva pe la mijlocul axei. Privind în acest cadru, putem spune că unii semeni sunt ”normali”, dar mai apropiați de patologic (hoții, criminalii, imoralii, mincinoșii etc), iar alții sunt ”normali”, dar mai apropiați de normalitatea absolută (altruiștii, umaniștii, toleranții, principialii etc.). Nu există semen numai de-un fel, sau numai de altul. Fiecare om are în el elemente și dinspre patologic, și dinspre absolut. Doar că depinde proporția în care se găsesc aceste elemente. Iar proporția e determinată de multe, de la genetică, până la mediul în care creștem și ne dezvoltăm. (Există studii care demonstrează, de exemplu, că un copil născut din părinți infractori, va ajunge infractor chiar dacă a fost luat și crescut de o familie onestă. Aici e vorba de genetic. Fenomenul e valabil și invers, un copil născut într-o familie onestă, poate deveni infractor dacă se dezvoltă într-un mediu infracțional. Aici vorbim de mediu). Chiar și în cazurile de patologic evident (bolnavii mintal) se întâlnesc dese elemente de absolut. De exemplu, un schizofren poate fi extrem de corect cu ceilalți (un adevărat exemplu chiar), mai ales când vine vorba de bani, sau de promisiuni făcute.

    RăspundețiȘtergere
  7. Stii, Cosmin, care e intrebarea mea? Cine stabileste unde anume pe acea axa se situeaza fiecare din noi, cei asa-zisi "normali"? Cine stabileste cat de aproape ne aflam de normalitatea absoluta de care pomenesti, sau, dimpotriva, de patologic? Cine are dreptul sa ne stabileasca locul sau pozitia, cat timp nu vorbim de patologic 100%, declarat si recunoscut? Cine il instituie pe X judecator? (Ai inteles ca nu fac referire la cei ce lucreaza in domeniu - psihiatrie sau psihologie). Nu cumva ne depasim atributiile cand ii situam pe unii sau pe altii, conform preferintelor sau simpatiilor personale, intr-un loc pe acea axa?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, filosofic vorbind, nimeni nu are dreptul să ne plaseze într-o parte sau alta pe axă. Probabil că fiecare ar trebui să se plaseze pe sine și cam atât. Și, totuși, mulți se referă mai mult la alții, deoarece nu au puterea necesară să se vadă pe sine. Mai mult, oamenii sunt extrem de ipocriți și din această cauză nu recunosc ca fiind normale, decente etc. acțiuni pe care alții le fac. Ipocrizia e groaznic de periculoasă și, din păcate, se întâlnește pe scară largă, peste tot. Și, după cum se știe deja, cea mai mare doză de ipocrizie are legătură cu comportamentele sexuale ale celorlalți. Chestiunea în discuție ține și de curaj. Nu am curaj să mă accept și să mă plasez pe mine într-o parte a axei, iar din această cauză îl plasez pe altul (aici, mă refer și la partea pozitivă). De obicei, oamenii văd și ”atacă” la ceilalți defecte pe care ei înșiși le au, dar nu vor/nu pot/nu sunt în stare/nu au curaj etc. să și le recunoască/îndrepte. Apropo de întrebarea ta ”nu cumva ne depășim atribuțiile etc.”, răspunsul ar fi, cred eu, ba da, le depășim zi de zi, mai ales când punem altora ”etichete” false. Dar o facem și de teamă ca să nu ni le punem noi nouă, sau să nu cumva să ni le pună alții. Pe de altă parte, totuși, uneori ți se pare așa evident un comportament încât îți spui că ar fi și păcat să nu-l încadrezi. Ești convins 100 % că ai dreptate și ai și dreptul să o faci. Probabil că este și așa. Și eu am, deseori, impulsuri de genul acesta, cu mult mai puternice decât posibilitatea mea de a mă stăpâni.

      Ștergere
  8. Daca tot vorbim de defecte si patologie, cum putem numi oamenii care au o parere foarte buna despre ei insisi, atat de buna incat se considera potriviti sa ii judece constant pe ceilalti, si fac asta din convingere, nu din ipocrizie? Pentru ca e o categorie de care ma lovesc des. Astia nu sunt ipocriti, ei sunt convinsi de calitatile lor extraordinare, fiind poate cu atat mai periculosi cu cat sunt sinceri!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ăștia de care tu vorbești, sunt narcisicii. LaBaza (am comis-o, dar simțeam că n-am cum să o ocolesc :D) narcisismului lor stă un mare complex, dar e ascuns, ei nu sunt conștienți de el. Narcisicii sunt foarte dificil de suportat și, din această cauză, mulți se feresc de ei. Trăsături asemănătoare (până la un punct), mai au și paranoicii. Și aceștia se consideră buricul Pământului și cred că toți ceilalți au ceva cu ei, vor să le facă rău. Paranoicii cred despre ei că sunt extraordinar de deștepți, că posedă puteri sau talente nemaipomenite, ba chiar spun că se află în legătură directă cu forțe divine, dar nu pot să facă nimic ieșit din comun, nici pentru ei, nici pentru ceilalți, pentru că cineva nu-i lasă (să evolueze).

    RăspundețiȘtergere
  10. Ingrozitor! Multumesc pentru clarificare! Ii suspectam de orice altceva...

    RăspundețiȘtergere
  11. Am avut tendinţa să îi definesc prin ceea ce îi caracterizează, neştiind să rezum trăsăturile principale într-un diagnostic, aşa cum ai făcut tu. Îi văd snobi, egocentrici, superiori, critici, adesea cruzi, răi, nedrepţi, lipsiţi de empatie, considerându-se persecutaţi, neasumându-şi vreun eşec, ci punând eşecurile în cârca celorlalţi. Plictisindu-se repede, având nevoie de spectatori noi, dorind să epateze.
    Care ar trebui să fie atitudinea unei persoane care are drept şef un narcisist?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta-i consiliere pură, te costă 100 de lei/oră :P. Glumesc! Păi, narcisismul nu e un disgnostic, ci o trăsătură de personalitate. Există,însă, personalitate de tip narcisic și acest ”diagnostic” se pune când narcisismul e cea mai pregnantă trăsătură a lor, practic îi împiedică să aibă o viață normală. Deci, dacă ai un șef de acest fel, cel mai indicat e, în primul rând, să nu te contrazici cu el. Oricum o faci degeaba sau, mai mult, îi atragi antipatia asupra ta. Apoi, e recomandat să nu îți asumi sarcini nerealiste, dar pe acelea pe care ți le asumi, să le duci până la capăt. E bine să îți respecți termenele pentru că, dacă le depășești, abia așteaptă să aibă ce să-ți reproșeze. În plus, încearcă să negociezi cu el, iar ceea ce stabiliți împreună să fie cât mai cuantificabil. De exemplu, e mai ok să stabilești că, la sfârșit de săptămână, poți să întocmești 10 rapoarte pe care să i le și arăți, decât să negociezi că, la sfîrșit de săptămână, o să faci ”câte rapoarte pot”. Dacă o să faci 25, tot nu va fi mulțumit etc :).

      Ștergere